Hollywood este cartierul mutării, muncii și morții; nimeni nu pare să se fi născut acolo. Kenneth Anger a fost cât se poate de aproape: Santa Monica, California, cel mai mic fiu al unei familii nici-prea-prea-nici-foarte-foarte cu o cameră Super 8 – copil fiind, așadar, s-a jucat de-a cinemaul. 

Până la finalul adolescenței a înțeles regulile jocului. Atunci când Fireworks (1947), primul dintre filmele sale timpurii păstrate, a avut probleme cu legea din cauza promiscuității, Anger a mințit în legătură cu anul nașterii, făcând din 1927: 1930, din 20 – 17 ani, vârsta la care de fapt l-a scris, parcă pentru a se convinge pe sine că, deși pe punctul maturizării, jocul a rămas la fel, esența oricărui joc fiind dorința obsesivă de a (ți) se întâmpla ceva. 

Multe dintre filmele sale de până-n anii ’70 aveau să fie despre această obsesie modernă care domina cultura pop, subcultura, politica, religia și sexualitatea deopotrivă. Însă felul lor de a fi, făcute pe sărite, cu bani puțini, infuzate de ezoterism (Anger a fost un credincios al Thelema, religia ocultă profețită de infamul Aleister Crowley), fac să nu fie niciodată foarte clar ce se întâmplă de fapt. Cele de după anii 2000, la peste 25 de ani de la Lucifer Rising (1972), au ceva sapiențial de sfârșit al istoriei, ca și cum de-a lungul secolului trecut s-au întâmplat prea multe deodată fără a se face înțelese: așa-mi par a fi filmele de montaj, frustrant de ambigue, cu propagandă nazistă (Ich will, 2000), reclame la țigări (Don’t Smoke That Cigarette, 2000), picturi ale lui Crowley (The Man We Want to Hang, 2002) și merch Mickey Mouse (Mouse Heaven, 2004). Anger nu a fost vreodată cu adevărat cunoscut publicului larg, deși a fost mai mult decât un alt cineast experimental al Americii. La vremea Noului Cinema American, mișcarea experimentală al cărei mogul sărac a fost Jonas Mekas, Anger se numea pionier, mare maestru, clar-văzător al noului vis american de a face film din nimic. 

„În memoria lui Kenneth Anger, cineast, 1947-1967”, titra The Village Voice într-o reclamă plătită de Anger însuși, după ce Bobby Beausoleil, starul filmului Lucifer Rising și mai târziu criminal asociat familiei Manson, ar fi fugit cu echipamentul și materialul filmat.

În Fireworks, tânărul protagonist, jucat de Anger însuși, visează că, după un flirt nereușit, este luat pe sus și bătut brutal de către o gașcă de marinari care cutreieră clarobscurul. Până-n final, coșmarul se dovedește a fi un vis masochist, iar ipostaza cineastului de persoană întâi a acestei fantezii, cu de la sine putere și pentru propria plăcere, nu-i ușor de cumințit nici acum, la 75 de ani după. Mai târziu, în 1967, Anger și-a distrus toate filmele juvenile de dinaintea acestuia, iar de-a lungul timpului l-a prezentat în diferite variante. Ce mă fascinează la Fireworks, apropo de talentul lui Anger de a forța sensuri, sunt două cadre care par străine filmului, în sensul în care nu arată ca nimic altceva de dinainte sau după: primul, de câteva secunde, este o mișcare de cameră din mână, sus-jos-stânga, în jurul unor pisoare; al doilea, imediat următor, de o secundă, pare a fi în aceeași toaletă publică, cu Anger întins foarte senzual, complet gol, numai cu o beretă albă pe cap, sprijinindu-se în coate și fese pe podeaua murdară. Nimic din ele nu face corp comun cu mizanscena totală a filmului, care altfel e academică, sau mai bine spus școlărească, cu înțelesuri și semne punctate, perfect inteligibile: secundele cu pricina, în schimb, par încropite și forțate, însă nu greșite, ci anticipatoare.  

Scorpio Rising, capodopera sa din 1963, avea să-i ducă mult mai departe cinemaul instabil ca poetică. Început ca un documentar generic despre reuniunile de motocicliști din Coney Island (din care a păstrat puține cadre), continuat ca un portret de grup al unei găști de felul Hells Angels, devenit eventual un mic portret fascinat-erotic al blondinului motociclist Scorpio, un Marlon Brando de apartament, filmul tot nu i-a fost de ajuns lui Anger.

A fost nevoie de un mare act de montaj: între motocicliști și apostolii lui Iisus dintr-un film de propagandă creștină, între amețitoarele imagini cu petreceri, inițieri, pregătiri și concursuri ale motocicliștilor, între cadrele prea apropiate cu blugul albastru al băieților și refrenul catifelei albastre din balada pop a lui Bobby Vinton (într-un alt film, Inauguration of the Pleasure Dome, Anger și-a dat seama că supraimpresiunea – deci juxtapunerea, deci și tăietura de montaj – sunt acte sexuale). Acești băieți duri au devenit noile muze ale lui Anger, căci a găsit în hipermasculinitatea lor o hiperstilizare; în esență, seamănă cu misterioasele actrițe din filmele precedente (Puce Moment, 1949; Eaux d’Artifice, 1953), doar că vulgare, mult mai incitante prin faptul că amenință cu moartea – a lor, a altora. 

Se spune că Bertha Coler, bunica maternă, ar fi lucrat la decoruri pentru industria hollywoodiană, de unde și cinefilia precoce a cineastului – însă nimic nu-i cu adevărat lipsit de echivoc în biografia lui Anger, pe care acesta a vrut-o – și făcut-o, apoi refăcut-o – la limita dintre inevitabil și improbabil. De pildă, primele filme pe care-și amintește să le fi văzut ar fi fost tocmai The Singing Fool (1928), unul dintre primele filme vorbite, melodramă despre prețul succesului pe Broadway, și Thunder Over Mexico (1933), o variantă de montaj a ¡Que viva México!, proiectul neterminat al lui Sergei Eisenstein care a fascinat istoria cinemaului prin imaginile sale homoerotice și dramatizările unor ritualuri mexicane precoloniale. Pentru oricine cunoaște cinemaul lui Anger, mistic și sexual și hipnotizat de vechiul Hollywood, amintirea acestui double-bill se vrea a fi providențială. 

Pe 11 mai 2023 a murit nu doar un gigant al cinemaului experimental, ci ultima divă americană: o prezență îndepărtată oricât de aproape ar fi venit, în principiu indiferentă la propria imagine, însă perfect obsedată de ea. O divă neîmplinită ale cărei proiecte abandonate le depășesc pe cele duse la bun sfârșit: „Visele mele sunt de mare buget, dar filmele nu”, îi spunea în 2014 lui Harmony Korine. O divă recunoscută, deși nu foarte cunoscută. Mutându-se între Paris, Londra, New York, L.A., Anger a ajuns o creatură înflăcărată a contemporaneității; cu Alfred Kinsley și Jean Cocteau, Jonas Mekas, Marianne Faithfull, Federico Fellini, Alejandro Jodorowsky, Mick Jagger, Anton Lavey, Susan Sontag și Henri Langlois, membri ai Familiei Manson – spunea că nu-l place pe Andy Warhol, că mai demult, copil fiind, a dansat cu Shirley Temple. O divă solitară, aproape secretă, străină de acel vino-ncoa al star-sistemului contemporan în care vedetele sunt mereu aproape și „fix ca noi”. 

Acest articol a apărut inițial în #3 al revistei Films in Frame, la rubrica „In Memoriam”, dedicată personalităților din lumea cinemaului pe care le-am pierdut în anul 2023.

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.