Târziu, acum că distribuția pe disc (DVD/Blu-Ray) pare de domeniul trecutului nostru (nefericit), o companie americană de restaurare și distribuție independentă, Deaf Crocodile, a lansat în Blu-Ray, prin reprezentantul Vinegar Syndrome, propria digitizare 4K a insolitului Misiunea spațială Delta (r. Călin Cazan, Mircea Toia, 1984). Nimic mai improbabil pentru un asemenea film, cu atât mai mult cu cât prezența cinemaului românesc pre-2001 pe piața internațională a arhivelor – festivaluri de specialitate, retrospective instituționale, relansări de orice fel etc. – este de un conformism teribil: chiar zilele trecute o prietenă, altfel foarte cosmopolită, îmi scria că urmează să proiecteze Reconstituirea lui Lucian Pintilie într-un festival străin. 

Înainte de toate, trebuie spus că Blu-Ray-ul independenților americani este într-adevăr curatoriat, ceea ce nu știu să se fi întâmplat multor relansări de film românesc, dincolo de boxset-ul Pintilie. Cineast (2013, Transilvania Film) și seria Sahia Vintage a One World Romania, îngrijită de Adina Brăteanu. Fac diferența, firește, între acele plastice oarecare făcute pe repede-nainte și puținele titluri cu adevărat îngrijite, acompaniate de analize formale/istorice, materiale bonus, comentarii audio etc. Mi-e clar că nici acele colecții de felul TVR MEDIA, Adevărul și Jurnalul Național n-au fost degeaba, că oamenii lor au investit în digitizări și au păstrat prețurile lumești, însă mi-e la fel de clar că s-au zgârcit tocmai la conținut.  Dar printre rândurile sinopsisurilor anoste nu se citește pic de plăcere sau grijă. Nenumăratele „serii de autor” cu Elisabeta Bostan, Sergiu Nicolaescu, Florin Piersic și alți mai-mari nu sunt neinteresante din principiu, însă plictisul curatorial și amatorismul heirupist le omoară.

Treaba celor de la Deaf Crocodile n-a fost simplă. Căci, în ciuda unui oarecare entuziasm online pentru film, venit dinspre comunitatea S.F. autohtonă, în romănă nu s-a scris pe larg  despre Misiunea spațială Delta – nici în presă, nici în dicționarele de popularizare și cu atât mai puțin în istorii, fapt ce a lăsat lucrurile nelalocul lor, fără o cronologie definitivă a episoadelor serialului TV (1980-1983) care a stat la baza lungmetrajului. Cineastul Victor Antonescu, inițiatorul primelor episoade din Delta, s-a ocupat cel mai mult de păstrarea memoriei acestuia, însă atât cât se poate din amintiri aproximative. O cronică a întâiului său episod, Planeta oceanelor, apare în numărul din ianuarie ’81 a Cinema sub semnătura Danei Duma, așadar se poate specula o premieră TV cu puțin înainte (decembrie ’80 / ianuarie ’81). Așa cum a fost planificat de studio, serialul a avut mai mulți regizori, printre care Laurențiu Sîrbu, Mihai Șurubaru, Constantin Păun, Călin Cazan și Mircea Toia, iar episodul unuia nu-l continua pe al altuia nici narativ, nici stilistic, ceea ce l-ar fi făcut Antonescu să părăsească producția în ’83 (deși Planeta liliacului, primul episod al lui Sîrbu, apare în ’81), Cazan și Toia luându-i locul. Se crede că au fost 13 episoade, însă Dana Duma notează cel puțin 16 în filmografia care-i încheie Istoria filmului românesc de animație, 1920-2020 (Editura Academiei, 2020). 

Planeta liliacului (r. Laurențiu Sîrbu, 1980)

Planeta oceanelor (r. Victor Antonescu, 1980) 

Recuperarea ratată (r. Victor Antonescu, 1981)

Alarma (r. Mircea Toia, Călin Cazan, 1981)

Lumea cenuție (r. Ștefan Anastasiu, 1981)

Mesajul planetei albe (r. Virgil Mocanu, 1981)

Relicva (r. Victor Antonescu, 1981)

Tunelul (r. Constantin Păun, 1981)

Oglinda (r. Constantin Păun, 1981)

Fugara (r. Mircea Toia, Călin Cazan, 1981)

Jungla purpurie (r. Mircea Toia, Călin Cazan, 1982)

Navigatorul solitar (r. Mihai Șurubaru, 1982)

Noe (r. Mircea Toia, Călin Cazan, 1982)

Roboți și roboți (r. Victor Antonescu, 1982)

Captivi pe Acora (r. Mircea Toia, Călin Cazan, 1983)

Noi, oamenii (r. Mircea Toia, Călin Cazan, 1983)

Despre lungmetrajul din ’84  se spune adesea că ar compila episoadele regizate de Cazan și Toia, însă un interviu al Rodicăi Lipatti din Cinema (octombrie, ’84) cu George Anania, pe atunci director adjunct al Animafilm, precizează că acestea au fost remontate și completate cu 20 de minute de material nou (600m peliculă). Altfel spus, efortul chiar a fost mai mare decât ține minte istoria. 

Oricât de impresionantă, lansarea Blu-Ray cade în capcanele istoriei. Restaurările, a lungmetrajului și a două episoade ale lui Antonescu, Planeta Oceanelor și Recuperare ratată, arată într-adevăr superb, însă scriitoarea Kat Ellinger, redactor-șef al reviste horror Diabolique, o dă adesea în bară de-a lungul comentariul său audio. Spune, bunăoară, că serialul a rulat în ’83, că filmul ar fi fost primul lungmetraj românesc de animație, că pe atunci România avea o oarecare independență față de Uniunea Sovietică (corect), sugerând astfel o cultură liberală (greșit), că până-n anii ’80 Animafilm ar fi fost reticient la o producție „de artă” ș.a. Nu-i caut scuze, însă nici nu-mi imaginez cum ar fi putut evita toate greșelile (noastre) factuale. Celelalte îi aparțin pe de-a-ntregul. Altfel, comentariul e simpatic, nici prea-prea nici foarte-foarte în analiză, strălucit în observațiile despre alura erotică a protagonsitei, oarecum dispus să supra-fetișizeze obscuritatea și extravanganța filmului, însă rezonabil în asocieri (Hanna-Barbera, șicul pshihedelic vestic, povestea „Frumoasa și bestia” ), chit că trimiterea la Balerina (1969) lui Lev Atamanov în virtutea unui scurt moment de dans oniric din Delta arată destul de clar care-i sunt limitele transculturale, pe care autoarea și le recunoaște adesea. 

Fie oricum, restaurarea rămâne: fantezia spațială și-a recăpătat culoarea. Cazan și Toia nu fac ceva aparte din scenariul lor, care într-adevăr pare dedramatizat de timpi narativi disproporționați și de opacitatea personajelor: în anul 3084, un echipaj spațial de pe Pământ e pe cale să-și înceapă misiunea de recunoaștere a altor planete cu care să coopereze. Societatea cu pricina are ceva dintr-un utopism comunist dedat bunăstării comune și prieteniei dintre popoare, împotrivit războiului și imperialismului etc., iar echipajul pământean, Oana, Dan (mulatru?), Anuta (femeie de origini africane) și Yashiro (bărbat asiatic), este gândit în toată diversitatea sa tocmai pentru a întruchipa idealuri. Înainte de a-și porni misiunea, aceștia o întâlnesc pe Alma, jurnalistă intergalactică venită de pe o planetă prietenă pentru a le documenta și populariza activitatea. Urmând, firește, ca ceva să nu funcționeze – „creierul” navei, un fel de sferă robotică cu fațete de diamant, este programat astfel încât să gândească pentru sine, iar vorbele flatante ale Almei, „cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată”, îi stârnesc o emoție pe care n-o poate procesa, cert fiindu-i doar că trebuie să o aibă pe jurnalistă doar pentru el.

S.F.-ul vrea să cunoască încă o dată umanitatea robotică și limitele ei. Cum spuneam, nimic nou, iar comparațiile cu 2001: O odisee spațială al lui Kubrick sau Călăuza lui Tarkovski mai degrabă flatează Misiunea spațială Delta, film care chiar nu încearcă să fie într-atât de reflectiv. Altele îi sunt menirile, mai simple și pasionale, dintre care spectacolul vizual primează. Dacă o regulă poate fi stabilită pentru o asemenea animație eclectică, atunci aș spune că cei doi cineaști păstrează în primul plan forme bine conturate și definitive, ca-n fundal să-și dea delirul, împânzind ecranul cu peisaje organice, faună și floră împletite într-o senzație vizuală halucinantă, aproape haptică. Acolo-i zvâcul adevărat al animației, acel ceva excepțional, restul e convenție. Însă convenția, înainte de a fi repudiată estetic, trebuie înțeleasă, altfel excepțiile sunt de prisos. Încă nu știm să ne facem înțeleasă istoria și, cu cele bunele intenții, Kat Ellinger ne reamintește că dacă nu noi, atunci nimeni n-o va face. Contrar unui delasineînțeles, imaginile, nici chiar acelea-n 4K, nu vorbesc de la sine. 

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.