Regizorul George Miller și-a comparat adesea filmele din seria Mad Max cu niște lucrări de rock‘n‘roll vizual, în care fiecare imagine e un acord și fiecare tăietură de montaj e o notă. Unul dintre titlurile avute în vedere pentru prima peliculă a fost Heavy Metal și poate că nu ar fi fost o alegere rea – în fond, Miller a distilat esența cea mai pură a imaginii în mișcare acum aproape 50 de ani și își perfecționează rețeta cu fiecare nouă producție. 

Să o luăm însă de la început.

Pe la începutul anilor ’70, un doctor calm și tăcut din fire, George Miller, și prietenul său devenit partener de producție, Byron Kennedy (cu un uriaș aport în cariera lui Miller, înainte de a muri într-un accident de elicopter în 1983), lucrau la primele lor scurt-metraje, într-o perioadă de efervescență creativă a cinematografiei australiene în care s-au format regizori ca Richard Franklin, Ted Kotcheff și Peter Weir, și în care a apărut un curent de contracultură, numit azi, retroactiv și cu afecțiune, Ozploitation – aducând cu el filme de gen cu buget redus și potop de senzații tari à l’américaine. Așadar, dacă Max Rockatansky, protagonistul din seria Mad Max, o fi apărut de nicăieri (dar nu din neant), drumul lui Miller, de la camera de urgență până la bugete de 150 de milioane de dolari, a fost lung și improbabil.

George Miller’s Mad (Max)

Finanțat din împrumuturi de la cunoscuți și din servicii medicale oferite clandestin de Miller, filmat pe brânci, fără permise și prea multe măsuri de siguranță, Mad Max (1979) a avut parte de o perioadă de producție dezastruoasă – prima zi de filmare a fost complet ratată, deoarece responsabilul de logistică nu venise de-acasă cu planul de a opri (ilegal) circulația de pe autostradă pentru filmare, actrița principală s-a rănit într-un accident de motocicletă din timpul unei pauze de la filmare și a trebuit înlocuită, iar cameramanul a trebuit să fie legat de cascador, pe motocicletă, la 200 de km/h, cu o cameră de 15 kilograme în brațe, ca să filmeze din unghiul cerut de regizor. 

De la început, George Miller a obținut cadrul pe care și l-a dorit de la colaboratorii săi.

Catalogat drept  „o periculoasă pornografie a morții” de una dintre cronicile vremii, pentru violență, în mare parte doar sugerată, și pentru voluptatea cu care vehicule și cascadori se ciocnesc și se amestecă în fiare contorsionate, filmul a rupt la box office – având un buget de 350 de mii de dolari, încasările au fost de aproape 300 de ori mai mari, însumând 100 de milioane de dolari. Dar, privind înapoi, nu e de mirare că, timp de douăzeci de ani, Mad Max a fost cel mai profitabil film din istorie (raportat la costurile de producție) și direct răspunzător pentru două capodopere. Recurgând la tropi ai călătoriei eroului, așa cum e ea definită și în cartea The Hero’s Journey a lui Joseph Campbell, traseul lui Max Rockatansky (Mel Gibson, Tom Hardy) trece, în fiecare film, prin aceleași faze ale separării de lume, încercărilor și ezitărilor, urmate de revelația că el e providențial pentru a proteja un grup neajutorat. Cheia succesului său e „monomitul” (în termenii folosiți de Campbell) cu care fiecare cultură se poate, cu ușurință, identifica – Max e un avatar: samuraiul (deloc întâmplător, seria a avut un uriaș succes în Japonia), cruciatul, vikingul. 

În Mad Max, gașca de motocicliști a sinistrului Toecutter (Hugh Keays-Byrne) îi terorizează pe cei ce trec pe șosea (Like hungry rats, mad with the smell of gasoline) și îi omoară familia protagonistului, care se transformă din polițist în judecător. Într-un viitor în care combustibilul fosil e cea mai de preț monedă de schimb și toți supraviețuitorii se luptă pe resurse, Max are de apărat: o cisternă și comunitatea a cărei supraviețuire depinde de ea (Mad Max 2: The Road Warrior, 1981), un grup de copii care are nevoie de un erou (Max Max 3: Beyond Thunderdome, 1985), și cele cinci neveste însărcinate ale unui despot al deșertului (Fury Road, 2015). Cu fiecare film din serie, legenda lui Max, cu Interceptor-ul său cu motor V8 și geacă de piele, crește până la abstractizare – lui Tom Hardy ajung să-i fie suficiente 63 de linii de dialog (și multe mormăieli, dar asta e altă discuție).

Regizorul George Miller și-a comparat adesea filmele din seria Mad Max cu niște lucrări de rock‘n‘roll vizual, în care fiecare imagine e un acord și fiecare tăietură de montaj e o notă. Unul dintre titlurile avute în vedere pentru prima peliculă a fost Heavy Metal și poate că nu ar fi fost o alegere rea – în fond, Miller a distilat esența cea mai pură a imaginii în mișcare acum aproape 50 de ani și își perfecționează rețeta cu fiecare nouă producție. 

Continuarea din 1981, redenumită The Road Warrior pentru a ascunde pieței americane (unde primul film nu făcuse gaură în nori) că e vorba despre un sequel, e template-ul pe care îl vor urma toate filmele din serie și unul dintre cele mai imitate produse audiovizuale din toate timpurile. O mie de epigoni și „omagii” mai târziu, fiecare reprezentare a post-Apocalipsei împrumută liber de aici – de la filme de serie B (Cyborg), remake-uri neoficiale (Waterworld) la videoclipuri (California Love) și jocuri pe calculator (Borderlands, Rage, desigur Mad Max). Chiar și așa, aproape imposibil de văzut în izolare de moștenirea sa culturală, nu-și pierde din impact la revizionare – cel de-al treilea act e o mostră de virtuozitate comparabilă cu cele din Bullitt, The French Connection și Sorcerer. De-a dreptul uluitor, cisterna e răsturnată la final nu de un cascador, ci de un șofer de tir care făcea asta pentru prima dată.

Patru ani mai târziu, cu buget de superproducție și Mel Gibson în alt stadiu al carierei sale, apărea Beyond Thunderdome, văzut azi drept oaia neagră a seriei. Impresionând azi mai mult prin scenografie și unele dintre alegerile excentrice ale lui Miller (ferma de porci crescuți pentru combustibil, personajul(ele) Master Blaster), filmul are păcatul de a fi rămas blocat iremediabil în anii ’80, cu coloana sonoră ca de producție Amblin a lui Maurice Jarre, Tina Turner pe post de big bad, și un act secund cu frâna trasă, care duce mitul salvatorului prea departe. Cel puțin pentru moment, saga lui Max părea să se termine aici – piesa Tinei Turner, We Don’t Need Another Hero, s-a dovedit profetică.

Spre Hollywood

Miller și-a petrecut următorii ani undeva la periferia Hollywood-ului, regizând un clasic camp, Witches Of Eastwick și Lorenzo’s Oil, o melodramă onestă, cunoscută azi mai ales pentru că te ajută să înțelegi o glumă, pivotând apoi spre filme pentru copii – a scris scenariul minunatului Babe, a regizat continuarea Babe: Pig In The City (primul meu contact cu filmografia sa, când diriga a băgat toată clasa în sala de cinema, în 1998) și cele două filme din seria Happy Feet. Chiar dacă aceste alegorii juvenile păstrau ceva din flerul vizual al regizorului de altădată, inclusiv tema călătoriei eroului discutată mai sus, nimic nu prevestea cel mai fulminant comeback din istoria recentă a cinematografiei.

Zvonuri despre încercările lui George Miller de a-l readuce pe Max pe ecrane persistau încă de la începutul anilor 2000, dar traiectoria carierei sale, conjugată cu căderea în dizgrație a lui Mel Gibson începând cu 2006, păreau să fi pecetluit orice plan sau așteptări ale publicului că cei doi mai au ceva de spus. Miller pierduse mult timp dezvoltând proiecte care au ajuns să fie repornite și duse la bun sfârșit de alți regizori percepuți a avea mai mult pedigree comercial: Contact (r. Robert Zemeckis) și Justice League (r. Zack Snyder).

Dincolo de Fury Road

Și totuși, în 2012, cu Tom Hardy în rolul unui Max la fel de tânăr, și un personaj nou, cu un spațiu la fel de mare pe afiș, Furiosa, jucată de Charlize Theron, începeau în sfârșit filmările la Mad Max: Fury Road, în Namibia. Fidel disciplinei sale de lucru încă de pe vremea când făcea filme pe datorie, Miller avea deja fiecare cadru ilustrat în detaliu și biografii scrise pentru fiecare personaj principal în parte – pe care s-a hotărât mai târziu să le și valorifice, plănuind să le ecranizeze.

Fury Road e un film fără timpi morți care îți înfige unghiile în scaunul sălii de cinema și fuge ca și cum în spatele său ar avea loc moartea universului

Ce a urmat e deja istorie: Fury Road e un film fără timpi morți care îți înfige unghiile în scaunul sălii de cinema și fuge ca și cum în spatele său ar avea loc moartea universului – Margaret Sixel, soția regizorului, a stat trei ani în camera de montaj să se asigure de asta. Miller a extins la dimensiunile unui lungmetraj urmărirea deja marcă înregistrată a seriei, dintre vehiculul de mari dimensiuni condus de protagoniști și armada personajului negativ – aici Immortan Joe (jucat de același Hugh Keays-Byrne) – oferind injecția de adrenalină de care marile studiouri nu mai fuseseră de mult timp capabile, la pachet cu personaje și secvențe intrate direct în folclor. Fără Fury Road, nici galeria Petrolului nu ar fi în stare azi de scenografii atât de spectaculoase.

Acum 45 de ani, George Miller a montat o rachetă de o mașină, ca să meargă mai repede și să se facă praf mai bombastic – o decizie complet iresponsabilă, din care a ieșit ceva frumos. Azi, ajuns la 79 de ani, nu dă niciun semn că s-ar pregăti de Happy Feet 3. Furiosa, prequel-ul pe care îl merită adevărata protagonistă din Fury Road, intră în cinematografe din 24 mai 2024, iar Mad Max: The Wasteland e undeva pe țeavă. Long live the king.

Foto thumbnail: Getty Images

Dragoș Marin

Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.