Printre toate paginile nervoase care-au vuit de-a lungul primelor luni de după Revoluție sunt de găsit și câteva ce aparțineau de o anume Revistă Film, „revistă a cineaștilor din România”. Pătimașă și sprințară, cum bine le șade acestor apariții efemere nouăzeciste, Film e dificil de analizat ca un ziar de sine stătător; subiectele-i țineau îndeobște de reorganizarea industriei cinematografice – demisii, voturi de încredere, acuze, apologii, propuneri –, în așa măsură încât o discuție în jurul revistei s-ar cuibări mai lesne într-un stufos eseu despre schimbarea la față a cinematografiei, fie ea factuală sau proclamativă, petrecută-n postdecembrismul timpuriu. Iar într-o astfel de istorisire, foaia asta e neprețuită, căci proiectul în sine era generos – întreținută de cineaști și adresată publicului larg, Film a luat la puricat cam tot ce-a mișcat în breaslă încă din primele zile ale Revoluției și până la ecourile Legii cinematografiei din februarie 1990.

Însă, de unde stau eu, lucrurile nu-s așa clare. Schimbările venite cascadă peste instituțiile cinematografiei se proclamau purtătoare de dreptate, însă acum, la treizeci de ani după, vraja intimității create în breaslă de-a lungul anilor ’80 s-a rupt; convențiile, simpatiile și dușmăniile de-atunci îmi sunt străine. Doar ce s-a petrecut în IATC ar putea umple o întreagă anchetă jurnalistică, ca să nu mai zic că Ecaterinei Oproiu i s-ar putea scrie o ditamai biografie critică. De aceea am găsit forma fragmentară a indexului ca fiind cea mai justă pentru ce-mi propun, pentru această defalcarea a unei mici odisee.

1, 2-3, 4-5

Revista a ținut cam trei luni, însă a trecut prin câte trec altele-n ani. Prima apariție editorială o are în ianuarie cu un număr simplu (patru pagini A2), alcătuit în mare parte din testimoniale de-ale cineaștilor – când și cum l-a prins Revoluția pe fiecare. Următoarele două, din februarie și martie, aveau să devină numere duble și să coste de zece ori mai mult.

ACIN

În 24 decembrie 1989, Asociația Cineaștilor din România (devenită Uniune în luna februarie a anului următor) numește un Comitet Provizoriu al Cineaștilor care să preia hamurile cinematografiei române până la alegerile din martie. Chemații sunt Mircea Daneliuc, Vivi Drăgan Vasile, Stere Gulea, Florin Mihăilescu, Dan Pița, Victor Rebengiuc și Alexandru Tatos, care, pe lângă restul sarcinilor, aveau să facă parte și din colegiul de redacție al revistei, alături de pionierii Paul Călinescu și Jean Georgescu, regizorul Nicolae Mărgineanu, actorul Marin Moraru și criticul literar Alexandru Paleologu. La rândul său, colegiul a numit un colectiv redacțional – Manuela Cernat, Ioan Groșan, Sorin Ilieșiu, Corneliu Medvedov, Roxana Pană, Florian Potra, Aura Puran, ajuns mai subțirel până la al doilea număr, Medvedov și Puran nemaifigurând în echipă; s-a alăturat, în schimb, Romulus Rusan.

Alexandru Tatos

„Miercuri 27 decembrie

(…) În ceea ce mă privește, am fost ales în Comitetul Provizoriu al Cinematografiei. După părerea mea, cred că în puține locuri există un comitet care să-i întrunească pe oamenii cei mai de valoare și mai «nepătați» ai breslei și ne silim să conducem ACIN-ul, să-l restructurăm până la viitoarele alegeri din martie. În același timp, mă gândesc la viitor: pentru că acum vreau să și lucrez…” (Alexandru Tatos, Pagini din jurnal, p. 650)

Alexandru Tatos moare înainte de sfârșitul lui ianuarie 1990. Numărul din februarie se deschide cu un interviu oferit de Comitetul Provizoriu redactorilor revistei; asta pe 22 ianuarie, cu doar două zile înainte de ultima internare în spital a lui Tatos. În martie, redacția publică în premieră ultimele note din jurnalul său. (nr. 4-5, p. 6).

Antecedente

O mare parte din efortul revistei a stat în promovarea filmelor care-au avut probleme cu cenzura de-a lungul ceaușismului. Pe a doua pagină a primului număr stă la loc de cinste memoriul scris de Lucian Pintilie și adresat lui Ilie Rădulescu (pe atunci secretar al Consiliului Culturii și Educației Socialiste), difuzat la Radio Europa Liberă în 1984. Ce ardea? Situația filmului De ce trag clopotele, Mitică?, acea revenire a lui Pintilie la studiourile românești după un autoexil francez început la mijlocul anilor ’70, la puțin timp după interzicerea spectacolului Revizorul (mai multe detalii aici și acolo). Ei bine, De ce trag clopotele, Mitică? nu a avut o soartă mult mai fericită; interzis în anii ’80, premiera avea să aibă loc abia în toamna lui ’90. Tot din dosarul filmului e publicat, în cel de-al doilea număr, interviul pe care Pintilie l-a acordat revistei Echinox (mai precis, lui Dorel Fleșeriu) în 1980, menit să apără în numărul 1-2-3 din ’81, însă interzis la rându-i. Și e lesne de înțeles de ce.

„Ce v-ar place să realizați și de ce (încă) nu ați realizat? 

Lucian Pintilie: Ce mi-ar place să realizez? E o întrebare de o ingenuitate dubioasă… Vraful de scenarii care îmi frânge în două planşa biroului… (…) De ce nu le-am realizat? Haida-de! Cine ar putea crede că punîndu-mi o asemenea întrebare, punîndu-mi-o doar, nu există o complicitate retorică între mine şi dvs.? Într-adevăr, chiar aşa, de ce nu mi-am realizat eu proiectele… Stau şi mă-ntreb şi eu!”

Sub memoriul lui Pintilie mai stau alte două, adresate Prim Ministrului Constantin Dăscălescu în 16 noiembrie, respectiv 11 decembrie 1989. Semnatarii inițiali – Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Stere Gulea, Ioan Cărmăzan, Nicolae Mărgineanu, Valeriu Drăgușanu, Vivi Drăgan Vasile, Florin Mihăilescu, Victor Rebengiuc – urmați în decembrie de Iulian Mihu, Cristiana Nicolae, Petre Petrescu, Felicia Cernăianu, Vlad Păunescu, Dragoș Pîslaru, Andrei Cătălin Băleanu și Savel Știopul, cereau demiterea, iar mai apoi trimiterea în fața justiției a lui Mihai Dulea, vicepreședintele C.C.E.S. („pentru abuzuri repetate în muncă, imixtiune de gust personal în creația artistică, favoritism, irosire de fonduri…”).

Apoi, firește, avem recuperările filmelor a căror faimă se prelungește până-n ziua de azi; Lucian Bratu rememorează incidentele provocate de Un film cu o fată fermecătoare (1966) în interviul luat de Sanda Vișan (nr. 4-5, p.3); despre Reconstituirea se publică un material în numărul din martie, traducerea unui interviu dat în 1971 de Pintilie lui Marie-Odile Briot pentru Positif; Sorin Ilieșiu face din Croaziera (r. Mircea Daneliuc, 1981) subiect de vox populi la ieșirea publicului de la proiecție (nr. 2-3, p. 3); iar despre Faleze de nisip al lui Pița (1983) s-a făcut un montaj de texte care arată cam așa – un memoriu scris de Pița în ’83 și adresat lui Petre Enache, secretar C.C. al PCR, în care Pița întreabă ce și cum se petrece cu filmul, un fragment din discursul lui Nicolae Ceaușescu din 4 august 1983, când liderul acuză Falezele de reprezentare nepotrivită a tineretului socialist, iar la final vine un fragment dintr-un semnal de alarmă tras de Le monde în primăvara anului următor pornind de la interzicerea filmului.

Pe lângă toate astea, mai e intervievat un cineast care n-a rămas pe buzele tuturor, William Goldgraber, „omul care l-a filmat pe C. Pîrvulescu la Congresul XII”, cum îl subtitrează Tita Chiper. Colaborator al Televiziunii Vest-Germane, Goldgraber a reușit să paseze înregistrarea Canalului 1, care-a difuzat-o în aceeași zi (19 noiembrie 1979).

Berlinale

Era firesc ca Festivalul de Film de la Berlin să fie cel dintâi eveniment cinematografic de proporții care s-arate interes pentru filmele Revoluției. Jurnalul liber al colectivului Sahia e prezentat în Panorama primei ediții de după Căderea Zidului Berlinului (9-20 februarie 1990), iar o parte din cineaști participă la festival, de unde pornesc greva foamei ca gest de solidaritate cu colegii de acasă (vezi Greva). Moritz de Hadeln, pe atunci director al festivalului, îi veghează; fiu al unei românce care-a emigrat (Alexandra Bălăceanu), de Hadeln și-a mai arătat interesul pentru cinemaul românesc în trecut, și-o va face înc-o dată în ’91, când Berlinala găzduiește o retrospectivă a documentarului românesc realizat între 1898 și 1989. Cât despre trecut, Manuela Cernat întocmește (nr. 2-3, p. 4 & 6) un scurt istoric al vizitei elvețianului în România anului 1985, în urma căreia Dan Pița e invitat să înscrie Pas în doi (’85) în Competiția Berlinalei din ’86, alături de Concurs (1982) și Dreptate în lanțuri (1983). Tot în Panorama figurează Să mori rănit din dragoste de viaţă (r. Mircea Veroiu, 1983) și Glissando (r. Mircea Daneliuc, 1982). A urmat o tevatură, căci, la puțin timp înainte de festival, Cabinetul 2 cere retragerea Pas în doi din competiție, iar autoritățile prietene, sovietice și bulgare, solicită la rândul lor retragerea filmelor care le aparțin; de Hadeln, însă, refuză solicitarea, iar niște intervenții speciale rezolvă conflictul. Pița câștigă Premiul Special, iar anul următor este invitat să facă parte din juriu.

Declarație-program

Publicată în deschiderea primului număr, declarația-program a Comitetului Provizoriu al Cineaștilor suna așa:

„Comitetul Provizoriu al Cineaștilor, hotărăște sprijinirea, cu toată ființa lui, a Frontului Salvării Naționale.

Comitetul ales în ședința Asociației Cineaștilor din 24 decembrie se pune la dispoziția Consiliului Frontului Salvării Naționale pentru a-și aduce contribuția la reorganizarea pe baze democratice a cinematografiei în România. În acest scop va proceda prin:

1). Promovarea criteriului valorii și al adevărului în toate zonele creației cinematografice.

2). Desființarea oricărei forme de cenzură a creației cinematografice și punerea în circuitul național a filmelor interzise până astăzi.

3). Elaborarea unei legi a cinematografiei care să asigure cadrul legal de creație și viață demnă pentru cineaștii din România.

4). Crearea unei noi structuri organizatorice a cinematografiei privind atât realizarea de filme cât și difuzarea lor.

5). Reorganizarea învățământului cinematografic pe criteriul competiției și al meritului profesional.”

Design 

Designul grafic vine de la Gianini Georgescu, primul număr fiind o colaborare cu Geta Brătescu. Logo-ul conceput atunci continuă să fie folosit de actuala revistă Film a UCIN, înființată în 2014. Altfel, nu-s multe de spus despre identitatea vizuală a ziarului, poate doar că primele două numere au ca pagini de final câte un colaj foto cu cadavrele și ruinele lăsate în urmă de confruntările de la Timișoara.

Documentar 

În ultima vreme, s-a menționat destul de mult perioada tulbure prin care a trecut documentarul românesc în anii ’90. Pe lângă cele câteva mărturii pătimașe despre cum la Sahia se lucrează la filmele Revoluției (mai ales cele scrise de Laurențiu Damian), în Film (nr. 4-5, martie) se găsește un articol foarte interesant de-ale lui Marion Ciobanu (redactor Sahia), scris în urma adoptării Legii cinematografiei din februarie 1990. Pe scurt, Ciobanu spune că piața liberă a venit peste Sahia într-un moment nefericit; de fapt, că orice moment ar fi fost nefericit, căci studioul de film documentar a fost neglijat de-a lungul vremii în favoarea Televiziunii sau studiourilor de lungmetraj ficțional, care acum intră pe piață cu opțiunea de a realiza filme documentare și reclame, deunăzi pâinea sahioților; bașca și cu echipament mai performant și bugete babane. „Să fie clar: nu militez «Să moară și capra vecinului», ci pentru ca și Studioul Sahia să pornească în competiția pieței libere cu tot atâtea capre.”

Dubioșenii

Ca-n mai orice revistă apărută în zilele Revoluției, Film are câteva ieșiri histrionice. Cum e darea de seamă a actorului Valentin Vârtan (nr. 1, p. 2), în speță, care susține că atunci când s-a anunțat căderea ceaușismului în Piața Operei din Timișoară (actuala Piața Victoriei), zece (!) femei au născut de fericire, acolo, pe loc.

Ecaterina Oproiu 

Binecunoscuta redactoare-șefă a revistei Cinema a fost fără doar și poate unul din marii perdanți ai tranziției; și, trebuie spus, nu s-a lăsat ușor. Chiar în primul număr al Film (p.3), la poșta redacției, Ludmila Patlanjoglu semnează un articol în care povestește cum, în urma unor critici aduse de autoare redactorilor Cinema, care deja lucrau la Noul Cinema, Oproiu ar fi luat-o, nici mai mult, nici mai puțin, la bătaie. Gurile bășcălioase zic că Eugenia Vodă era și ea la rând, însă a scăpat. Istoria Cinemaului oricum nu era privită cu ochi buni – Ioan Groșan spune clar și răspicat încă din primul număr (p. 1) „(c)ritica de film și organul de specialitate care o găzduia (revista «Cinema»), strînse în chingile unui fantomatic, dar atît de omniprezent Consiliu al Culturii, au trecut aproape in corpore la faimosul ton săltăreț-neutru cu care se poate discuta la fel și despre Geo Saizescu și despre Fellini. Ceea ce merită însă spus (…) este că avem nevoie de o nouă revistă de film.”

Lucrurile devin mai clare în februarie – sub un fel de listă a rușinii („Omagiile «Epocii de Aur»”, p. 5), cu 17 nominalizări (din care șapte sunt documentare regizate de Virgil Calotescu), stă un paragraf intitulat „Declarație de dragoste”, de fapt o istorisire a unei intervenții de-ale lui Oproiu într-o întâlnire dintre Asociația Cineaștilor și Ceaușescu, una în care criticul de film îi vorbește mieros conducătorului despre cât de puțin îi pasă de funcții și câtă dragoste îi poartă lui personal și partidului în general. O pagină mai încolo, Alice Georgescu redactează o minută a Adunării generale a Secției de critică a Asociației Cineaștilor, în urma căreia se înființează și aici un comitet provizoriu: Georgeta Davidescu, Alice Georgescu, Florica Ichim, Magda Mihăilescu, Roxana Pană, Sergiu Selian și Paul Silvestru. Prima decizie – „Adunarea generală dezavuează conducerea revistei «Cinema», care nu se bucură de creditul nostru moral și profesional și se disociază de ea.” Doar că atunci când vorbesc despre redacția revistei Cinema, cei șapte par să se refere mai degrabă la Ecaterina Oproiu. Căci alături de matriarhă, la cârma redacției se mai aflau Mircea Alexandrescu, Virgil Poiană și Alice Mănoiu. Ce-i drept, Poiană pare c-a dispărut, însă Mănoiu și Alexandrescu și-au continuat carierele în redacția Noului Cinema. Redacție din care, mergând pe urmele acelui text al Ludmilei Patlanjoglu, Oproiu pare să fi făcut parte în primă instanță, însă vremelnic.

Frontul Salvării Naționale 

Film a salutat inițial FSN-ul, ba chiar Comitetul se intitula inițial Comitetul Provizoriu al Cineaștilor de sprijinire a Frontului Salvării Naționale, iar acest sprijin este declarat fățiș în declarația-program. Însă în februarie, când FSN își anunță intenția de a candida la alegerile din primăvară, pe care avea să le și câștige, Comitetul se disociază de orice susținere electorală s-ar fi putut subînțelege din poziția inițială.

Fundația Arte Vizuale

Pe site-ul căreia au fost urcate cópii ale primelor două numere, plus un montaj de înregistrări făcute de Cătălin Vago pe timpul grevei cineaștilor.

Greva cineaștilor

În ianuarie, se lucra de zor la noua lege a cinematografiei. Conform lui Mircea Daneliuc (nr. 4-5, p. 5), pe 20 ianuarie se ajunge la un acord între cineaști și Andrei Pleșu, pe atunci Ministru al Culturii, și Petre Roman, Prim-Ministru – cinematografia, prin CNC și UCIN, vor fi independente de Ministerul Culturii, căci propunerea inițială aducea prea mult a vechea dinamică dintre industrie și Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Mai mult, cineaștii acuzau că instituția condusă de Pleșu și-a schimbat doar numele, însă oamenii au rămas aceiași. Era deja februarie și legea tot nu se făcea văzută în Buletinul oficial. În schimb, Ministerul Culturii a primit acordul de funcționare din partea lui Petre Roman, unde se prevedea că sub aripa Ministerului intră „Arhiva și Difuzarea, adică fondurile bănești, în timp ce Caselor de Filme ale Uniunii Cineaștilor li se repartiza «libertatea». Deveneau libere să vină cu mâna întinsă după buget și indicații.”

La aflarea veștii, Comitetul Provizoriu anunță la Televiziune, pe 13 februarie, intrarea în grevă începând cu a doua zi. O parte din ce-a urmat se poate vedea în filmările lui Cătălin Vago. Pe lângă protestele stradale din Piața Victoriei, 50 de cineaști intră în greva foamei. Protestul se mută la Intercontinental, însă pe drum Sergiu Nicolaescu și Dan Pița interpelează convoiul. Legea-i iscălită de ieri, proclamă Nicolaescu. Își dau întâlnire la Intercontinental. Cineaștii nu merg pe mâna lui Nicolaescu (Nicolae Girardi, de pildă, îi spune așa Cristinei Neagu: „(…) această afirmație a mai fost făcută o dată, și apoi dezmințită, așa că noi nu plecăm de aici până când nu vedem toate hîrtiile semnate.” – nr. 4-5, p. 4). Pe seară, protestatarii se mută în fața Ateneului, unde-au aflat că Sergiu Celibidache ține un concert la care participă și autoritățile; Pleșu trece pe lângă ei, Iliescu iese prin spate. Începe o nouă zi de grevă. Echipa românească de la Berlin se solidarizează cu cei de-acasă, pornind o petiție semnată de mai mulți cineaști internaționali. Ziua se scurge, Dan Pița vine în noapte pentru a anunța că decretul s-a semnat. A doua zi de dimineață, Nicolaescu le prezintă ultima pagină a documentului. Se cer toate paginile. Într-un final, documentul ajunge în mâinile Comitetului. Se cer modificări. Abia pe 17 februarie, după trei zile de greva foamei, cineaștii încetează protestul.

Apropo de Film, imaginile de la proteste sunt destul de spectaculoase. Revista în sine devine o pancartă a greviștilor.

IATC

Studenții le-au luat-o înainte seniorilor. Încă din ianuarie, tinerii începeau trierea – cutare din corpul profesoral rămâne, cutare pleacă. Starea școlii de film nu era un subiect nou; încă din declarația-program, Comitetul Provizoriu se angaja în reformarea acesteia. Sorin Ilieșiu a luat o mână de interviuri protestatarilor, iar Marius-Dumitru Șopterean, pe atunci student în ultimul an, a pus umărul la clarificarea doleanțelor IATCiștilor printr-un eseu-declarație (nr. 2-3, p. 5). Mihai Șora, pe atunci Ministrul Învățământului, e înștiințat. Totul a ajuns la bun sfârșit abia în martie, când o parte din vechea catedră a fost dată la o parte (printre ei – Mircea Drăgan, Mircea Mureșan, Cornel Diaconu, Geo Saizescu și Pantelie Țuțuleasa) și înlocuită cu una nouă, formată din cineaști care încă sunt asociați cu ce-a însemnat IATC, apoi ATF, iar mai apoi UNATC în ultimii 30 de ani: Victor Rebengiuc, Stere Gulea, Elisabeta Bostan, Florin Zamfirescu, Sorin Ilieșiu, Manuela Cernat, Laurențiu Damian, Copel Moscu ș.a.

Lozinci

Una, mai precis, cu iz ludic șaișoptist, aceea citată în testimonialul Marinei Constantinescu (nr. 2-3, p.2)  – „Vrem viitorul”.

Mircea Daneliuc

Cu aproape două luni înainte de a conduce greva, furtunosul Daneliuc își anunță demisia din Comitetul Provizoriu al Cineaștilor, ca răspuns la unele acuzații de „radicalism”.

Sergiu Nicolaescu 

Eternul boier a fost repede luat la rost de Comitet. Pe prima pagină a celui dintâi număr se poate citi o somație adresată Frontului Salvării Naționale – ce criterii au dus la cooptarea lui Nicolaescu și Adrian Sîrbu în Front?

Cum ziceam, prima întâlnire a lui Nicolaescu cu greviștii, cea de pe 14 februarie, apare în filmările lui Cătălin Voga de pe FAV. Asta se petrecea după ce FSN și-a anunțat intenția de a candida (moment în care inși precum Pleșu, Gabriel Liiceanu, Ion Caramitru ș.a. au părăsit formațiunea), motiv pentru care unul din cineaști îl întreabă pe Nicolaescu dacă a trădat Revoluția și a mers mai departe cu FSN-ul. „Front? Da’ eu nu sunt în Front. Ce să caut eu acolo? De ce plecați cu îndoială la oameni?”.

Želimir Žilnik

Căci de unde altundeva să scot un Z? Cineastul iugoslav a venit în plin Crăciun, însoțit de colegi, pentru a face un material produs de Televiziunea din Novi Sad (pe care telepirații arădeni și timișoreni o știau prea bine).

*

Iată, tranziția a început.

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.