Ca și cum întreaga poveste a marelui jaf comunist n-ar fi fost îndeajuns de înnodată, nepoata Monicăi Sevianu vine în Bucureștiul târziu al anilor ’90 pentru a-și filma al doilea lungmetraj, un documentar numit – surpriză: – Reconstituirea. Încă o dată bandei lui Ioanid i se răscolesc arhivele, cei ce-au văzut sunt puși s-arate, aceia care-au auzit să spună. Doar că secretul nu mai e de stat, ci unul de familie; iar secretele sunt făcute să circule. 

Că Irene Lusztig avea să devină o cunoscută documentaristă nu putea ghici nimeni în acea prezență timidă, șovăitoare și senină care dă glas vocii din off a filmului. Pe atunci părea o tânără americană prea puțin știutoare a „poveștii” – „o știi? / nu prea / ți-o zic eu”. Fiecare i-o spune altfel, unii abia amintindu-și, alții știind prea bine, mai ales aceia ai familiei. Nu toți – Miki Lusztig, bunăoară, mama Irenei, așadar fiica Monicăi, dă seamă de absențele repetate ale niciodată-realibilitatei, idiosincrazii intime, îmbătrânirea subită și-o moarte fulgerătoare (1977); în rest, mitologie domestică: gânduri despre cum Sevianu n-a fost sionistă, precum primul soț, nici comunistă, precum al doilea, ci doar îndrăgostită, o femeie iubitoare de iubire, protagonistă comică ajunsă într-o tragedie. Dintr-o singură zi M. Lusztig reține ora exactă, respirația anume – arestul din 1959, acela care avea să-i trimită tatăl vitreg (Igor Sevianu) în neant iar mama-n pușcărie. Ceilalți, sora și cumnatul Monicăi Sevianu, un fel de părinți adoptivi ai lui Miki, se arată mai puțin romanțioși. Pentru ei – iar mai ales ea –, Igor nu a fost decât un pierde-vară, compania nefastă în care Monica, cândva părtașă la bunul simț al micii burghezii, mai apoi la idealul comunist, a căzut în dizgrația unui dolce far niente, fie el ideologic sau, tind ei să creadă, mai repede capricios. Se prea poate s-o fi făcut pentru bani, spun rudele ridicând din umeri. Nimeni nu le contrazice, câci tânăra Lusztig nu caută confruntări. De altfel, discuția din jurul jafului nu a murit în familie odată cu anii, căci nici n-a apucat să trăiască. Răspunsurile trebuie să se afle-n România, prin orașul părăsit de toți ai lui Sevianu. 

Fascinația cineastei pentru acest loc nemaivăzut, Bucureștiul provizoriu dintre comunismul lui ieri și capitalismul lui mâine, precum și un instinct (auto)patologizat de tezaurizare a imaginii, prelungesc clipitele observației, cu ale lor dacii, câini, macarele și axe strâmbe, ba chiar încetinesc întru contemplare un moment dintr-un bazar de haine, dintre acelea care miroseau a ploaie și plastic. Făcându-i camerei de filmat drum prin oraș, Lusztig nu ratează locurile comune, povestea Parisului estic și alte asemenea, la fel cum nu scapă de rătăceala lecțiilor de istorie. Povestea bunicii ei își așteaptă înțelesul, însă amintirile, chipurile,  instituțiile, arhivele Bucureștiului se dovedesc a fi prea de tot – prea laice și neîncrezătoare pentru o înțelegere care nu se vrea a fi dezvrăjire. Puțini îi pot oferi asta cineastei: mama sa, doar mama și amantul din Israel al lui Sevianu, poate bunicul, tocmai prin refuzul de a vorbi, poate colegele de celulă, dar cam asta-i tot. Odată ce-i ajung în mână dosarele de Securitate ale bunicii, cineasta dă înapoi – „cuvintele par lipsite de orice înțeles, faptele parcă obscurizează ce se întâmpla cu adevărat în mințile celor șase”. 

În sensul ăsta, dacă nu prin informația ce-o poartă, atunci prin efect, dosarele se aseamănă cu anti-documentarul sahiot, pe care se prea poate ca Lusztig să-l fi scos pentru prima dată-n decenii din întunericul Arhivei; acolo, nimic altceva decât un film de propagandă a statului comunist; în mâinile ei, un film de familie. Operatorul Nicolae Marinescu nu-și amintește mare lucru despre facerea Reconstituirii cincizeciste; fie oricum, îi spune cineastei pe șleau că „nu era un documentar care să surprindă realitatea așa cum e”; de altfel, precum Pantelie Tuțuleasa, asistentul său la acea filmare, și-acesta caută justificarea în artă, în „imaginile frumoase” pe care le făcea. Însă nici măcar realitatea ca atare nu o căuta Lusztig, ci un fel de filozofie a ei venită dinspre Monica Sevianu. De fapt, o biată remarcă a mamei cineastei se arată mai generoasă decât orice document al epocii; amintindu-și ziua arestului, Miki Lusztig păstrează detaliul unei potcoave pe care mama sa a luat-o în drum spre casă; de dragul norocului. 

Asemenea suveniruri aduse din partea fermecătoare a vieții obișnuiau să fie la tot pasul în filmele lui Nae Caranfil. Întâmplarea face ca Mai aproape de lună, ficțiunea inspirată din marele jaf, să-mi pară ultimul lui film cu adevărat șarmant din cariera de până acum, chit că întotdeauna am avut rețineri față de cinemaul său. Se prea poate ca tot acest timp petrecut înapoia și primprejurul pățaniei Ioanizilor să mă facă să exagerez meritele lui „inspirat din fapte reale”, însă nu regret niciun surâs, căci a o lua înaintea istoriei vine cu propriile plăceri.

Motivele și justificările jafului s-au tot șoptit dintr-un documentar într-altul. Pe buzele tuturor se afla nimeni altul decât teribilismul – fie că au servit sionismului, serviciilor secrete străine, propriilor interese ori unora necunoscute, bravada rămâne. Atunci când sora Monicăi Sevianu mărturisește camerei lui Irene Lusztig că cei șase au trăit bine-mersi din banii furați, spusele par otrăvite, întrucâtva revanșarde. Dintre toate cauzele, aceea a lor și-atât, a capriciului, a vieții ușoare, lasă istoria rece. Aceeași soră spune că filmul s-a născut din același teribilism, dintr-o dragoste de sine: s-au vrut a fi staruri de cinema. Firește, mătușa mic-burgheză, mândră îngustă la minte n-ar putea spune altceva. Doar că Nae Caranfil nu găsește nimic blasfemic într-un asemenea gând. Din contră, Mai aproape de lună răspunde astfel: „Ei, și ce? – ce frumos trebuie să fi fost chiar și-așa!”.

Întocmai așa, cinci fantastici iau locul celor șase bandiți, le păstrează în mare măsura suma biografică și o pune în spectacol. De fapt, adevăratul protagonist al filmului e un anume Virgil (Harry Lloyd), unul din mulții chipeși Belami care se strecoară în istoria arătată de cinemaul recent (1917 al lui Sam Mendes și Povestea de cartier a lui Spielberg sunt alte exemple bune). Într-o zi de muncă oarecare, chelner la o cantină din apropierea Băncii Naționale, asistă la o filmare bombastică a unui hold-up cu gangsteri, ceva nemaivăzut nici măcar pe platourile românești, d-apăi pe străzi. Astfel decide că vrea să devină sahiot și, gudurându-se pe lângă veteranul Flaviu (Allan Corduner), bețiv și cineast – o aluzie obraznică la Calotescu –, ia camera în mână. Ca într-o zi să afle că filmul jafului a fost o farsă, banii au fost într-adevăr furați, iar acum se vrea un adevărat film al jafului; al cărui operator va fi.

Caranfil a rotunjit toate colțurile; Ioanizii săi, aici Rosentali, vin dintr-o Istorie a cărei protagoniști au fost, iar simpla idee că acum devin personaje secundare, curând figurație, le repugnă într-atât încât hotărăsc jaful. Firește, comunismul antisemit nu dispare din peisaj, însă pățania pare mai degrabă o grandioasă criză a vârstei de mijloc, petrecută într-un București ca-n vederi, sub o lună plină de CGI și populat de oameni care au orișicând reflectoarele îndreptate spre față. Caranfil e dintre acei regizori care pun tot ce iubesc într-un film – dive (Vera Farmiga în rolul lui Alice, inspirată de Sevianu), criminali buni, polițiști răi, dragoste juvenilă, șarm băiețesc, în fine, propriul tată. Așa cum o spunem, istoria pare pedantă în comparație cu o replică precum „revoluția e o curvă”. Iată, odată ajunși cu banii în buzunar, cei cinci își fac poftele. Odată prinși, se joacă de-a starurile de cinema. Întâmpină judecata  în hohote iar execuția cu ochii larg deschiși. Fantasticii lui Caranfil n-au treabă cu cărțile de istorie, ci cu mâzgălelile de pe ultima pagină a caietului, acelea care încep cu ce-ar fi dacă? Iar uneori, istoria are ascunzișurile ei fantasmagorice. Ce-ar fi dacă unul dintre deținuți ar fi cerut să fie trimis într-o rachetă spațială? Ca într-o pedeapsă suspendată în timp și spațiu. Astfel a făcut Paul Ioanid; și nu-i de mirare că l-a fermecat pe Caranfil.

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.