De la cinemaul mut până în prezent: capodopere clasice, remake-uri, istorii ale genurilor, editorialul Panorama o ia roată prin istorie și pune lupa pe filme care n-au fost suficient discutate la vremea lor sau, altfel, niciodată aduse la lumină. 

• 1) în care un elefant traversează o cameră (și rămâne în ea)

“WHITE ELEPHANTS – the God of Hollywood wanted white elephants, and white elephants he got — eight of ’em, plaster mammoths perched on mega-mushroom pedestals, lording it over the colossal court of Belshazzar, th’e pasteboard Babylon built beside the dusty tin-lizzie trail called Sunset Boulevard. “ (Kenneth Anger, Hollywood Babylon, 1959).

Hollywood Babylon, colecția de istorii eroto-scandaloase a lui Kenneth Anger, începe cu un elefant alb ca emblemă a megalomaniei – decorurile pantagruelice ale lui D. W. Griffith pentru Intoleranță, care-au rămas ca relicve cu mult după terminarea filmărilor, stau ca o mărturie a excesului și a preaplinului artificial cu care operează Hollywood-ul. Cut to: Babylon-ul lui Damien Chazelle, unde elefantul e o matahală pe care cărăușii o împing la propriu, sisific, cu fecalele-i în spinare, la curtea unui magnat pentru zamparalâcurile sale obișnuite. Elefantul e marota, senzația petrecerii; ori de câte ori asistăm la vreo orgie fantasmagorică, cu iz persan (nu întâmplător oaspeții sunt înveșmântați în aur și țesături translucide), trebuie să apară câte-un tigru, câte-un leu, un animal care să îngrozească mulțimile ebrietate la maxim, să le trezească sau să fie mâncate pe drum, ce mai contează. 

Noul film al lui Chazelle n-are în sine absolut nicio idee savantă, inovatoare despre Hollywood (după toate datele, Chazelle pastișează absolut orice film care denigrează, pătează sau dezonorează industria de film de la Hollywood), ci mai curând e o colecție ficțională de gesturi, povești sau țesături de personaje care-au existat într-adevăr în sânul industriei, însă poate că nu atât de strigătoare-la-cer. Aceste personaje sunt tipice pentru narațiunile prodigioase care fac myth-making-ul hollywoodian: fata care vrea să fie star (Nelly la Roy, jucată de Margot Robbie, care-i o flacără inepuizabilă tot filmul), neofitul care visează să ajungă pe platou (jucat de Diego Calva, foarte proaspăt și autentic) și actorul-mamut Jack Conrad care decade odată cu apariția sonorului (jucat de Brad Pitt, inspirat din John Gillbert). 

Sursele lui Chazelle sunt câteodată fățișe (și majoritar preluate din cartea lui Anger) – recreează foarte suav secvența memorabilă din Morroco (r. Josef von Sternberg, 1930), cu numărul lui Dietrich care dansează în straie masculine și sărută la final o fată din public, recreează secvențe întregi din Singin’ in the Rain (r. Gene Kelly, 1952), e îngemănat cu Sunset Boulevard și Hail, Caesar! comedia frațior Coen din 2016, – și câte și mai câte să mai spun? Cu toate astea, cu toate asteriscurile necesare, cu toate rezervele mele, rămâne perfect valabil, etanșat de restul lumii, ca un produs de sine stătător, plutind pentru trei ore și-un pic în propriile fluide și prafuri, îmbălsămat în anacronismul său naiv și putred, într-o culoare cărămizie care pare să facă totul și mai cooked decât ar trebui, ca la final să se dăsfete într-un colaj de filme care comunică unele cu altele, din toate timpurile, trasând o istorie imaginară și imposibilă. 

Închei această acoladă greoaie, pe care-o scriu dintr-o suflare, apărând un film care redefinește felul în care ne mai putem uita la filmele din ziua de azi; e un meta cinema care e conștient că e fake în măsura în care duce în spatele toată munca predecesorilor – e o construcție artificială a cărei fundație e însuși cinemaul.

• 2) în care descriu patru Déjà-vu-uri – 

“The road to glory was beset with booby traps.” – Kenneth Anger

E adevărat că narațiunile despre Hollywoodul-cel-Rău sunt de când lumea (începând de la satirele literare ale lui Raymond Chandler, F. Scott Fitzgerald, Aldous Huxley șamd). Și e drept că Hollywood-ul a căpătat această reputație de lup rău care adună regizorii europeni și le promite aur, în timp ce le vâră pe gât aceleași povești reziduale, spuse din unghiuri ușor diferite. E drept și că încă se mai fac filme care întrețin visul Hollywoodian sau nu-l aruncă definitiv în derizoriu – unul e La La Land, al lui Chazelle însuși, care-i mai mult despre magia filmelor decât despre ororile din spate (cu toate că personajul Miei trage din răsputeri să ajungă sus, dar n-are nicio șansă să treacă de casting) și poate că aici ajută și faptul că e perfect ancorat într-o estetică artificială de platou eye-candy. Cu toate astea, majoritatea filmelor virează spre demolarea imaginilor-stâlp cu care ne-am obișnuit când vine vorba de Hollywood (cele patru Déjà–vu-uri, după cum le voi numi). 

Primul, defilarea palmierilor – Neon Demon, horror-ul canibalist al lui Refn, de pildă, transformă tracking-shot-urile nocturne ale bulevardelor din Los Angeles, odinioară așa spumoase și luminoase, în adevărate caverne demonice.

Al doilea, coada interminabilă la porțile studiourilor, fanii care așteaptă zi-noapte să facă figurație – în vreme ce Hollywood, serialul lui Ryan Murphy întreține această imagine șablonardă, la Chazelle e de-a dreptul derizorie. În Babylon, așa-zisa poartă e o magherniță prăfuită în mijlocul deșertului, pe jumătate ruptă, pe jumătate afiș de cârciumă; înăuntru, e o colecție de vederi din alte vieți pe care numai filmele o pot reda așa – dintr-o grămadă de paie, dintr-o grămadă de noroi sau praf, în mijlocul deșertului apare magia cinemaului mut. 

A treia imagine (și cea mai cunoscută) e prim planul aspirantului/aspirantei, de regulă aspirantei, de regulă provinciala învăluită de visul hollywoodian pe care ajunge să îl trăiască – e în paginile tabloidelor, e pe coperțile revistelor prodigioase, e senzația momentului. Imaginea asta e demontată cel mai bine probabil în Mulholland Dr., al lui David Lynch, când peste chipul lui Naomi Watts se suprapun aceiași palmieri siniștri, prevestitori de necaz vs Babylon, unde Nelly se vede pentru prima oară la cinema – cu toate că-i cel mai depravat rol cu putință, plânge de fericire. 

Așa cum afirmă Greg Jericho în Hollywood Dreaming: Satires of Hollywood 1930-2003, Hollywood-ul e locul în care artificialul e superior realului (în Babylon, glicerina care produce lacrimi e epuizată de un tăntălău care o confundă cu lubrifiantul), iar visul hollywoodian, care ajunge să substituie visul american, nu e altceva decât un simulacru – e deconectat de realitate, e un construct artificial, conectat la aparate, care funcționează numai și numai între propriile granițe/decoruri. A patra imagine derivă de aici și este plimbarea romantică printre decorurile false (în special cele de la western-uri) – de pildă, cea din Sunset Boulevard, când tânăra scenaristă îi povestește tânărului aspirant că pe acolo a țopăit toată copilăria. 

În Babylon, Hollywood-ul nu-i o entitate neapărat malefică, ci una cinică, circumstanțială. Chazelle compilează plotul din Sunset Boulevard (Norma Desmond, o fostă glorie a filmului mut, își trăiește delirul narcisiac printre pereții unui xanadu baroc; în afara granițelor, e yesterday news) și Singin’ in the Rain-ul lui Gene Kelly, care surprinde tranziția la filmul sonor. Așa dulce-amăruie cum e secvența mea preferată din Sunset Blvd, când Desmond ajunge în cele din urmă să-l vadă pe Cecile DeMille ca să-l tragă de urechi, după decenii de stat între patru pereți, o prăjină de sunet îi atinge pana flamboaiantă a pălăriei, turtind-o, așa e și arcul personajelor Nelly la Roy și Jack Conrad (Robbie și Pitt), care n-au cum să țină pasul cu filmele vorbite.  Prima fiindcă are un accent de New Jersey care sparge paharele (în spiritul Linei din Singin’ in the Rain, care ajunge să fie dublată sau, mai hilar, asemănătoare cu cowboy-ul din Hail, Caesar!, trimis să facă filme romantice), al doilea nu fiindcă n-ar avea talent, ci fiindcă industria nu și-l mai permite financiar. 

• 3) în care un fluture i se așază pe umăr

Pentru ce-a fost nevoie de toate astea? Mă întrebam eu la finalul saturnaliilor scabroase cu care Chazelle și-a început filmul – elefantul al cărui strigăt de junglă aruncă petrecăreții goi, odinioară falnici și neînfricați, la pământ, mici și sugrumați de propria lor rușine. E dimineață și câțiva dorm în propria vomă, dar mai vine o zi, soarele iese pe cer și Nelly tocmai a primit un rol într-un film despre care nu știe nimic, doar fiindcă cineva a făcut o supradoză după ce se juca de-a cocaina și golden shower-ul. De aici, tonul următoarei secvențe va face obiectul întregului joc de perspective și acumulări cu care Chazelle își construiește teza care n-ar putea fi formulată decât reductiv, de tipul “uite cum i se așază un fluture lui Jack Conrad, care, ebrietat peste măsură, urcă dealul unde lumina cărămiziu-rozalie a amiezii e pe ducă, iar când se dă acțiune, bețivul e transfigurat, ca și cum s-ar fi trezit brusc, și își sărută iubita himerică, iar soarele le apune între chipuri și iată ce frumos e în filme”. 

Babylon e situat la răscrucea asta improbabilă dintre mâl și miracol: la nici un kilometru de scena cu fluturele, un incendiu mistuie un platou de filmare, la nici un metru se văd epifaniile lui Nelly, care plânge la comandă, lăsându-i bouche bée pe producători și asistenți. Acest amalgam de evenimente simultane, văzute în paralel, pe principiul efectului de fluture, precum și excesul de acumulări grosolane (ba personaje sexualizate în exces, ba exces de cocaină (joy powder, cum îi spune ludic K. Anger), în loc să ducă către putrefacție, distrugere, generează înainte să se consume de tot, un fel de epifenomen, cum ar fi ieșirea lui Nelly din cadru, dispărând în întunericul nopții. Până și sinuciderea discretă a lui Conrad, deși impactantă, are ceva din puful ăsta de epifanie. Din punctul ăsta de vedere, dihotomia scabros-miraculos din filmul lui Chazelle nu mi se pare trasă de păr sau prea stridentă, ci doar neobișnuită – împacă deopotrivă iubirea vizibilă a regizorului pentru cinema, cât și imposibilitatea de a prinde drag de o industrie atât de păgână cum e Hollywood-ul. În final, e de-a dreptul înduioșătoare tranziția de la imagini în mișcare la niște pigmente dizolvate de celuloid care se plimbă în apă, ca peștii, unul unduindu-se pe lângă celălalt, ca ultim memento al teoriei mumiei baziniene.

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.