Dar unde a fost până acum? Pentru a răspunde la această întrebare, am făcut o scurtă digresiune în trecutul regizorului.

Camera de filmat plutește deasupra unui orășel de provincie aparent liniștit, în acordurile unei coloane sonore sprințare, compuse de Danny Elfman. Undeva, pe deal, e o casă cu arhitectură imposibilă, sau cel puțin nepractică. Înăuntru, proporții distorsionate, culori și forme dramatice, în contrast cu hainele țipătoare, haute couture, ale personajelor. Sunt șanse mari ca ele să aibă ochii exagerat de mari, pielea foarte albă și cicatrici care, la o privire mai atentă, sunt cusături. Se mișcă liber între realitate și ce se află dincolo, dar nu par să se simtă la ele acasă nicăieri pentru că nu sunt nici vii, nici moarte. Cel mai probabil te uiți la un film al prolificului Tim Burton, a cărui stilistică l-a făcut unul dintre cei mai populari și ușor de recunoscut regizori ai ultimelor decenii.

Totuși, în 2024, apariția unui nou film regizat de Tim Burton nu mai e văzută ca un eveniment. E discutabil unde s-a produs declicul: unii arată către inexplicabilul remake la Planeta maimuțelor (2001), prima producție din filmografia sa pentru care și-a suprimat toate pornirile creative, alții către plonjeul în marea de pixeli care e Alice în Țara Minunilor (2010), vinovat (peste 1 miliard de dolari încasări) pentru regăsita frenezie cu care Disney scoate anual câte o reinterpretare live-action a animațiilor din portofoliu. Între timp, filmele lui continuă să fie vândute ca venind direct din „mintea vizionară a lui Tim Burton”, dar ce loc mai are azi amprenta sa culturală?

Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să facem o scurtă digresiune în trecut.

Vincent

Introducerea ideală pentru oricine vrea să ia urma firului roșu care leagă filmografia lui Tim Burton e Vincent, un minunat scurtmetraj stop-motion de 6 minute, realizat pe când tânărul lucra ca animator la Disney, în 1982. Din povestea în versuri a unui puști de 7 ani, care se imaginează trăind în universul lui Edgar Allan Poe și în pielea lui Vincent Price (care și joacă rolul naratorului), regizorul va canaliza fire narative și amprente vizuale într-o bună parte din proiectele sale din următorii 40 de ani: protagonistul inadaptat, cu o latură ascunsă întunecată (Vincent is nice when his aunt comes to see him/But imagines dipping her in wax for his wax museum), care privește lumea din exterior și se simte în largul lui în compania monștrilor: câinele reînviat (Frankenweenie), mireasa moartă (Beetlejuice, Corpse Bride). Sursele de inspirație pentru stilul său binecunoscut sunt și ele deja la locul lor – filmele expresioniștilor germani din anii ’20, horror-urile gotice ale studiourilor Hammer din anii ’50, SF și fantasy de serie B din perioada Războiului Rece, adaptările produse de Roger Corman după Allan Poe și prototipul personajelor jucate de Vincent Price în ele.

După Vincent și mediu-metrajul Frankenweenie din 1984 (debutul în live-action), Hollywood-ul a început să îi bată la ușă.

Epoca de aur

Există puțini termeni de comparație în cinematografia americană, din filmografia unui singur regizor, pentru seria neîntreruptă de succese (măcar din punct de vedere creativ, dacă nu și de box office) pe care le-a avut Burton între 1985 și 1994, lucrând numai la proiecte apropiate de sensibilitățile sale.

De la Pee-wee’s Big Adventure (1985), o pastișă meta, în cheie absurdă, după Hoții de biciclete, și prima sa colaborare cu compozitorul Danny Elfman, Burton a trecut la Beetlejuice (1988), filmul prin intermediul căruia publicul larg a făcut cu adevărat cunoștință cu excentricitatea cu care a ajuns să se identifice marca sa regizorală. 

Adam (Alec Baldwin) și Barbara (Geena Davis) mor într-un accident de mașină – deși conduceau un Volvo –, iar spiritele lor rămân blocate în casa în care trăiseră. Când acolo se mută familia Deetz, (Charles, un magnat imobiliar, soția sa artistă Delia și fiica lor Lydia), cele două proaspete stafii ajung la concluzia că nu pot coexista cu noii locatari – spre norocul lor, un demonic agent al haosului auto-intitulat „bio-exorcist”, Betelgeuse (Michael Keaton, scăpat de sub control într-un rol gonzo devenit legendar), îi va ajuta, în schimbul unui preț greu de plătit. Creativ – în sensul handmade al unei confecții detaliat cusute și colorate –, perfect imprevizibil și cu interpretarea devenită prototip a adolescentei goth care a făcut-o stea pe Winona Ryder, Beetlejuice n-are egal.

Batman (1989) și continuarea sa, Batman Returns (1992), au reașezat filmele cu supereroi pe calea cea bună după dezastrul numit Superman IV (lucru care, privind programul cinematografelor de azi, nu sunt sigur că trebuie să ne bucure), punând goticul la loc în Gotham. Între ele a avut loc un alt film-cult, Edward Scissorhands (1990), un basm de suburbie emoționant, care marchează primele colaborări cu Johnny Depp și creatoarea de costume Colleen Atwood și ultimul proiect din cariera lui Vincent Price, idolul lui Burton.

Deși nu e regizat de el, ci de subevaluatul Henry Selick, Tim Burton’s The Nightmare Before Christmas (1993) și personajul său principal, Jack Skellington, revendicat atât de Halloween cât și de Crăciun de toate generațiile de pre-adolescenți, sunt cele mai recognoscibile creații ale lui Burton, care a co-scris și produs animația plecând de la un poem al său din anii ’80. Azi, unul dintre filmele care vând cea mai mare cantitate de merchandise, dintre toate cele care au legătură cu numele lui.

He was tall and thin with a bat bow tie;
Jack Skellington was his name.
He was tired and bored in Halloweenland –
Everything was always the same.

„I‘m sick of the scaring, the terror, the fright.
I’m tired of being something that goes bump in the night.
I’m bored with leering my horrible glances,
And my feet hurt from dancing those skeleton dances.
I don’t like graveyards, and I need something new.
There must be more to life than just yelling, Boo!”

(fragment din poemul The Nightmare Before Christmas)

Ed Wood (1994), un proiect neobișnuit prin convenționalitatea sa, e o scrisoare de dragoste adresată celui considerat unul dintre cei mai slabi realizatori de filme din istorie (Edward Wood Jr., ale cărui Plan 9 From Outer Space și Glen or Glenda sunt de o fermecătoare inepție), acelor filme de serie B ale anilor ’50  care i-au marcat copilăria lui Burton și unui alt idol al său, Bela Lugosi (jucat de Martin Landau și oscarizat pentru rol).

Epoca întunecată

Cu Mars Attacks! (1996), un nou omagiu, de această dată adus filmelor cu invazii extraterestre din perioada de maximă paranoia a Războiului Rece, maestrul păpușar intră, iremediabil, în era efectelor create pe calculator, cu puține vârfuri (Sleepy Hollow, o reinterpretare jucăușă a legendei călărețului fără cap; două animații stop-motion ce par scoase din arhivele personale din anii ’80: Corpse Bride și Frankenweenie; un musical sângeros, Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street) și destule rateuri: niște melodrame călduțe, Big Fish și Big Eyes; câteva auto-pastișe cu gust de plastic: Charlie and the Chocolate Factory, Dark Shadows; niște produse de serie ale fabricii Disney: Alice in Wonderland și Dumbo. Cu fiecare film, machiajul lui Johnny Depp și/sau Helena Bonham Carter devine mai gros, iar mirarea spectatorului e mai atenuată.

Printre toate aceste proiecte, există unul relevant pentru că face tranziția către faza young adult a carierei sale: Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children (2017). De aici la Wednesday (2022) e doar un pas.

O nouă generație

Dintre toate filmele din anii ’90 care își datorează existența succesului lui Beetlejuice, cele mai cunoscute sunt The Addams Family (1991, r. Barry Sonnenfeld) și continuarea sa Addams Family Values (1993), cu umorul lor macabru și atmosfera gotică, ecranizări ale unei benzi desenate din „The New Yorker” care l-a inspirat și pe Burton (vezi mâna posedată din Vincent). Treizeci de ani mai târziu, fiindcă trăim în lumea canalelor de streaming, în care reușita e măsurată în sutele de milioane de minute văzute și tot ce a fost odată vechi e iarăși nou, Netflix a dat undă verde serialului Wednesday având-o drept protagonistă pe mezina celebrei familii (jucată de Christina Ricci în filme și de Jenna Ortega acum) și l-a contractat pe Tim Burton să regizeze o parte dintre episoade. Nostalgia e dată naibii, iar algoritmii o știu.

Nenumărate memes, tricouri pentru adolescenți și momente virale mai târziu, Wednesday (cu ghiveciul său de vampiri, vârcolaci, gorgone și alte creaturi fantastice) a devenit unul dintre produsele Netflix cu cele mai multe vizualizări, iar Tim Burton e din nou pe cai mari, de această dată în rândurile generației Z. Rețeta lui e neschimbată, dar se propagă mai repede online: spre exemplu, momentul dansului lui Wednesday Addams nu e foarte diferit de cel al Lydiei (Winona Ryder) de la finalul lui Beetlejuice, dar la acesta se uită, concomitent, toată lumea.

Și așa ajungem, după un lung ocol, la Beetlejuice Beetlejuice (2024), un legacy sequel care îi pune laolaltă pe Burton, Danny Elfman, Jenna Ortega (desigur, în rolul fiicei Lydiei), pe scenariștii și cel puțin unul dintre firele narative din Wednesday, cu actorii din filmul de acum 36 de ani. 

De această dată, Delia (Catherine O’Hara) și Lydia (Winona Ryder) se întorc în casa buclucașă pentru o înmormântare și niște probleme administrative, sfârșind prin a da, din nou, nas în nas cu demonul Betelgeuse (Michael Keaton), care-și dorește același unic lucru: să evadeze în realitate. Pe urmele lor bântuie câteva personaje noi, în stări diferite de descompunere.

Complet haotic (vă provoc să înțelegeți cum funcționează trecerea dintre lumea noastră și cea de dincolo) și îndesat cu mai multe fire narative decât poate duce, Beetlejuice x2 o lasă mai moale cu imaginile generate pe calculator și se întoarce la efectele de machiaj elaborate (în special nemorții care mai de care mai torturați) și nelipsitul vierme de nisip ce pare croșetat dintr-un șablon de șosetă. Keaton improvizează ca și cum s-ar fi teleportat trei decenii în urmă, Justin Theroux – care ar trebui să joace în toate filmele – și Catherine O’Hara se simt ca-n tabăra de vară, iar Burton și-a găsit, în sfârșit, jucăriile uitate în casa din copac, în copilărie, și acea afecțiune pentru personaje care, pe vremuri, nu era sufocată de artificiu. Până la proba contrarie, s-a întors printre cei vii.

E de urmărit ce va face mai departe cu acest capital regăsit de popularitate, printre generațiile care nu au crescut cu filmele lui Johnny Depp. Pentru sezonul 2, Wednesday și-a mutat filmările din România în Irlanda, dar îl păstrează ca regizor pentru câteva episoade, apoi va colabora cu scriitoarea Gillian Flynn la un remake al lui Attack of the Fifty Foot Woman (1958). Încă un proiect pentru care pare alegerea evidentă, fără a-i forța limitele. Atât timp cât se ține departe de Disney, ar trebui să fie în regulă.

Beetlejuice Beetlejuice (foto main) a intrat în cinematografe din 6 septembrie.

Dragoș Marin

Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.