Victor Morozov a făcut parte din ediția pilot a unui atelier de scriere eseistică organizat de Festivalul de Film de la Viena în octombrie 2023. Mai jos, un florilegiu de gânduri prilejuite de acest eveniment.

„Lucrez, scriu, și pentru cine?” – Pier Paolo Pasolini

Participasem ultima dată la un „Young Critics Workshop”, așa cum se practică în cadrul mai multor festivaluri din Europa, la Rotterdam, cu o lună înainte de izbucnirea pandemiei din 2020. Pe-atunci, în „lumea de ieri”, îmi practicam meseria domol, cu o convingere statornică, în ritmul a două texte de câte patru paragrafe pe lună. Știam să deosebesc cu fermitate o imagine bună (cinemaul) de una rea (orice altceva). Un film însemna un film din cinematograf, iar o cronică – o dare de seamă metodică, la locul ei, despre calitățile și defectele filmului respectiv. În ochii mei, arta părea să avanseze pe un făgaș stabil, controlat, la fel cum avansam și eu în interiorul profesiei, privind doar înainte. Dar asta era în lumea de ieri…

Ce s-a întâmplat între timp? Un context anume (Covid-19) mi-a permis să mă aplec pe îndelete asupra unui autor anume (Serge Daney). Compania lui Daney – sub forma câtorva tomuri care îi reunesc articolele gazetărești – a transformat acele oribile zile de carceră din aprilie-iunie 2020 într-o comuniune intelectuală intensă, aproape bolnăvicioasă. A fost nevoie de această lectură, de contactul cu această deschidere pentru forme impure (de la reportaje la clipuri, și de la sport televizat la transmisiuni TV ale „marilor capodopere” de odinioară) pentru a înțelege că nu se mai poate scrie la fel despre cinema, pur și simplu nu mai are rost. A scrie despre filme doar cu gândul la filme e o risipă care se adaugă la risipa generalizată în care trăim, cinemaul e mai mult decât ce se vede pe un ecran, a fost de la începuturi mai mult, deci, de unde această repliere, această închidere în sine? De-atunci a încolțit în mine convingerea că, din moment ce iubesc cinemaul, trebuie să ies din el, să îl caut în altă parte, și mai ales acolo unde nu îl caută nimeni.

*

Prima oară am auzit despre proiectul pilot al workshop-ului de la Viennale în ziua când am urcat cu bicicleta pe Transfăgărășan până la Bâlea Lac. Cu Patrick Holzapfel, organizatorul cercului de critică, mă împrietenisem în urmă cu vreo doi ani. Îi scrisesem să îl felicit pentru răspunsul lui la o anchetă MUBI consacrată filmelor anului, unde el optase să menționeze, în loc de nu știu ce titlu previzibil, momentul frapant din Turul Franței când, urmare a unor alunecări de teren care au blocat traseul, cursa a fost oprită, iar regia TV s-a văzut obligată să improvizeze, oferind privitorilor spectacolul grandios și straniu al unor peisaje văzute din elicopter, cu munți, păduri în ceață și văzduhuri arătate minute în șir, într-un moment cum nu prea găsești, fiindcă televiziunea face orice să evite vidul, absențele, spontanul. S-a legat astfel un dialog între noi, care niciodată – nici până azi, cu excepția sesiunilor de atelier – nu s-a bazat pe cinema, ci pe ciclism, dintr-o voluptate aproape disperată de a fi găsit, în sfârșit, un partener pentru care sportul (numele, faptele, cifrele) să conteze la fel de mult precum filosofia sportului (gesturi, gânduri, extrapolări mai mult sau mai puțin fanteziste).

*

La atelier suntem patru participanți: Ariadna Solera Centeno din Spania, Luise Mörke din Germania, Laura Staab din Marea Britanie și cu mine. Patrick a conceput structura astfel încât, înaintea festivalului propriu-zis, să profităm de câteva întâlniri în care să discutăm diverse aspecte ale scrierii eseistice despre film, pornind de la un text-suport (printre ele: conversații despre digresiuni, adjective, tăcere, pe baza unor scrieri de Harun Farocki, Virginia Woolf, Chris Fujiwara…). 

Îmi devine clar de la bun început că, în tot acest cvintet, voi juca un rol de Gică Contra. Eu sunt, aici, omul care apără scrierea rapidă și cu frecvență ridicată – împotriva acestei tendințe foarte sexy de slow criticism. Nu prea văd rostul cronicii de întâmpinare – chiar și într-un format mai extins – atâta vreme cât ea nu e susținută de un anumit ritm. 

Îmi vine în minte, evident, Radu Jude, care zice într-un interviu din Libération: „Scopul meu nu e să ating milionul de spectatori, ci să ocup terenul.”

Așa și în cronicăreală: nu e vorba de a scrie o capodoperă pe an, ci de a fi cât mai des la retur, în speranța că vreuna dintre lovituri va răspunde just. Metaforă și nu prea: a fi cronicar are ceva dintr-o provocare sportivă, îți cere disciplină și viteză de reacție. 

Tot Radu Jude, undeva în presa românească: „Un tablou pictat în cinci minute arată diferit de un tablou pictat în cinci zile.” Ideea că viteza, accelerația nu sunt concepte exclusiv negative, ci servesc unui scop anume, au un impact care trebuie analizat, nu condamnat.

*

Înaintea festivalului trebuie să scriem trei texte raportate la selecția de anul acesta: două scurte (500 cuvinte), unul mai lung (3000). Nimeresc să scriu despre Retratos fantasticos de Kleber Mendonça Filho (care e superb) și Eureka de Lisandro Alonso (care mă lasă rece). Decid să joc cartea până la capăt și scriu două texte așezate, cuviincioase față de formula cronicii, care, conform lui Patrick, reprezintă mostrele cele mai apropiate de critica convențională de film din toată broșura noastră (majoritatea celorlalte folosesc filmele drept pretext). Mă mândresc cu această veste, o consider aproape o realizare. Mereu m-a interesat formatul canonic, și găsesc ideea textului scris pe șablon gazetăresc – poate înghiontit de fumuri nostalgice pe urmele eroilor mei, Radu Cosașu și Serge Daney – de-a dreptul admirabilă. 

La fel cum nu mă pot abține să văd în abundența tonului confesional din jurnalismul cultural de azi o facilitate care distrage atenția. Dar, pentru că nu mai am timp și pentru că nu pot ocoli acest fapt, hotărăsc să mă folosesc de persoana I în textul mai lung, dedicat prieteniei pe care le-o port lui Nicolas Klotz și lui Elisabeth Perceval, cuplul de cineaști care se bucură de o retrospectivă destul de generoasă anul acesta la Viennale. Încerc să deschid o discuție mai amplă despre ipostaza de acompaniator a criticului de film, dincolo de orice vană pretenție de obiectivitate. E vorba, mai curând, despre dialogul care se poate naște între critic și cineast, despre schimbările pe care acest dialog le poate produce în interiorul acestor reflecții separate, influențate reciproc. E vorba despre critica ce participă în mod direct la procesul de creație.

Îmi amintesc cum, într-un bar din Paris, Nicolas mi-a spus că, dacă Daney a fost atât de mare, asta e fiindcă în scrierile sale se adresa cineaștilor, nu publicului.

*

Oare când am devenit atât de nesatisfăcut de tot ceea ce se întâmplă în lumea filmului? Care a fost momentul când am realizat că, în ciuda unor entuziasme de moment, idealul cu care am pornit la drum îl văd acum în ceață?

M-am întâlnit cu Patrick en tête-à-tête într-o după-amiază și am vorbit pe o bancă în parc. Ne-am mirat că aceeași întrebare ne dădea târcoale: how do we get out? Era interesant mai ales faptul că și eu, și Patrick – care e ceva mai mare ca mine și are câțiva ani în plus de activitate – ne-am trezit la un moment dat conștienți de faptul că lucrurile nu mai pot continua pe aceleași șine, în același ritm neschimbat. Întâi de toate, ipoteza că ne-am tocit sensibilitățile scriind și tot scriind, iar filmul nu mai are pentru noi aceeași strălucire – ca obiect, ca mediu – pe care o avea când am început, captivați de mistica imaginii. Îmi povestește despre un moment din About Dry Grasses al lui Nuri Bilge Ceylan pe care îl consideră foarte frumos, de o frumusețe tarkovskiană cuplată cu o măiestrie a realizării care stârnește admirația. Și îmi spune că momentul acela, în ciuda frumuseții lui obiective, nu l-a atins deloc acum, deși e ferm convins că, în urmă cu câțiva ani, l-ar fi răvășit. 

Nu știu dacă am pățit la fel. Mai degrabă, simt un refuz, o zbatere împotriva riscului de a fi acaparat de climatul PR-istic ambiental, cel în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea și totul e o autocelebrare continuă, o petrecere care ecranează realitatea. De unde și impresia că toată această infrastructură a nenumăratelor festivaluri, a evenimentelor de clan, misecuvinismul la adresa textelor critice, de la care se așteaptă mereu laude, rulează în gol și ne împiedică, de fapt, să trăim în acord cu adevărul nostru. Nu un adevăr punctual, o părere despre filmul X sau Y, ci o viziune mai generală despre lucrurile care contează pentru noi.

Mai e și ipoteza că, pur și simplu, cinemaul nu mai e ce a fost. Cum se integrează atelierul de la Viennale în mijlocul acestor întrebări vaste, adesea retorice? Nu cumva speră să aducă niște soluții în aceeași măsură în care, inevitabil, e parte din problemă? Și-apoi, mai larg: cum să eviți nostalgia? 

*

Ne regăsim cu toții, fără premeditare, la The Woman on the Beach (1947) al lui Jean Renoir, într-o copie 35mm, la Metro Kinokulturhaus. Suntem risipiți prin această sală veche, cu loje, fotolii capitonate și decorațiuni impunătoare, sub lumina caldă a candelabrului. Eu nimeresc la balcon și am senzația că mă aflu la kilometri întregi de ecran. Dar ce film mai bun pentru a experimenta această perspectivă decât o mostră imens de eficientă de artă hollywoodiană clasică? Nici 75 de minute, un trio de personaje și un film mai plin de idei decât tot ce am văzut până atunci. Primele două minute, cu prologul – un naufragiu care pendulează între vis și document, între supraimpresiune și imersiune –, un regal de intuiții și soluții la probleme practice care aruncă în derizoriu toată furia cheltuitoare a cinemaului actual. Totul, aici, e la locul lui, fără pic de emfază. Cum să eviți nostalgia, când nu faci decât să constați un dat?

Laura a plecat în mijlocul filmului Jessicăi Hausner Club Zero, care rula în paralel, și pe care l-a găsit odios, pentru a veni la Renoir. Atelierul dă roade.

*

–  Ar trebui să vorbești cu filmele așa cum vorbești cu un om.

–  Problema e că mai toate filmele, azi, vor să te impresioneze, să epateze, să-ți arate cât de deștepte sunt – și nu prea mai ai ce să vorbești cu ele.

–  Asta e valabil și pentru oameni.

*

Cu Ariadna, cea mai bună cunoscătoare de cinema clasic dintre noi toți. Pare dornică să discute cu patos despre glorii apuse: ne amuzăm împreună să ținem unui cuplu de tineri actori maghiari o lecție despre Chaplin, care alunecă în Jerry Lewis și se încheie cu „geniul inegalabil” al lui Jacques Tati. Apoi continuăm în doi, când vedem că actorii se scuză și cer la baie…: Nanni Moretti și João César Monteiro. Intru în jocul ăsta, și de ce nu, până la urmă? Tot ce putem discuta – unicul nostru teren comun, altfel ne enervăm, fiindcă e foarte colerică, iar eu orgolios – e cinemaul clasic, unde cădem de acord. Lungi plimbări în care depănăm o istorie răs-povestită, de la Griffith încoace. Intru de bunăvoie în această horă a numelor, pe care ea pare că o tratează la modul cel mai serios. Nu ne mai oprim din exclamat, într-o complicitate snoabă: „N-ai văzut tot Lubitsch-ul? Vai, ce rușine…!”; „Încă n-ai recuperat Anne of the Indies al lui Tourneur? Degeaba mai vorbim…” „N-ai nicio părere despre Fritz Lang-ul american? Nu te văd cu ochi buni…”; „Pe când mă uitam eu la In a Lonely Place de Nicholas Ray…”; „Raoul Walsh e, pentru mine, cel mai mare, mai mare chiar și decât Ford…”. E un joc, un ping-pong nesfârșit care, evident, nu duce nicăieri, poate cel mult înspre „vitejiile” adolescenței, când tot acest aplomb, care acum nu mai pare deloc radical, doar caraghios, însemna un fel de permis de ședere într-o țară a inimii, o comunitate de care să aparții. Mă prostesc restituind aici aceste copilărisme: mă simt ca în tabără.

*

Avem programate patru întâlniri cu profesioniști din lumea filmului: Erika Balsom (universitară și teoreticiană de film), pe care am întâlnit-o prima oară la Rotterdam, când i-am atras atenția bălmăjind ceva despre Serge Daney, și pe care acum o găsesc chiar mai impresionantă, dar nu știu ce să-i mai zic; Miguel Marías, fratele scriitorului Javier Marías și probabil cea mai importantă figură a criticii de film din Spania, un bătrânel nemaipomenit de simpatic și înțelept; Rebecca de Pas, programatoare de festival; și Pedro Costa. 

Regizorul stă cu noi cel mai mult dintre toți, aproape 3 ore. Pleacă abia când e chemat cu forța la un interviu cu o echipă de jurnaliști georgieni. Ariadna îi mărturisește că e recunoscătoare pentru că, la școala ei de film din Barcelona, a trebuit să treacă prin toată istoria cinemaului, începând cu filmul mut, altfel nu putea să treacă anul. Costa îi dă dreptate: dă exemplul matematicii și se întreabă cum ar fi dacă matematicienii ar face ca oamenii de la film studies, care studiază doar chestiile cele mai recente. Cum ar fi să zică și ei că toată cunoașterea antică e opțională, „clasică”, o mai studiază doar cine vrea? Mă bag și eu în vorbă și zic că, mai important (în primă fază) decât acumularea de referințe îmi pare metoda dibuită, cărarea pe care ți-o stabilești către ele; altfel, riști să acumulezi referințe în pagubă. Costa se gândește puțin, apoi ne povestește o întâlnire a sa cu Godard și soția lui, Anne-Marie Miéville. Godard tot îndruga verzi și uscate despre filmele cele mai recente, până ce, la un moment dat, a trebuit să meargă la toaletă. Atunci Miéville i-a spus lui Costa: „Să nu crezi că vede toate filmele astea. Nu le vede, dar nici nu are nevoie.” Ideea că nu trebuie să vezi un film pentru a ști că e prost (chiar cu riscul de a te înșela). Dar e obligatoriu să îl vezi pentru a înțelege că e bun.

Miguel Marías ne întreabă de ce scriem. Tot el răspunde: „One writes for oneself.” Apoi vorbește despre adicția lui pentru cronică: mereu și-a promis că renunță, dar cel mai mult a rezistat pe bară trei luni. O resimt și eu: nevoia de a te încastra în miezul actualității, de a lua parte la dezbatere. Adicția intervenției, pericolul supradozei.

Pedro Costa, din nou, despre nevoia de a opera un shift. Cuvânt cum nu se poate mai nimerit: nu neapărat o ruptură colosală – nu știu dacă aș fi în stare –, dar o schimbare.

*

Pierre Creton, Un prince, extraordinar. Felul în care face să comunice vegetalul, sexualitatea, peisajul – felul în care totul trimite la tot – e pur și simplu vertiginos. Așa ar putea să arate cinemaul de mâine: ca în sera plină de ipoteze formal-politice a acestui grădinar izolat în Normandia (la câțiva pași de casa Klotzilor), care și-a transformat locuința în studio în care filmează alături de cunoscuți. Un cinema cu adevărat eco, care își permite chiar să recicleze, la propriu, imagini dintr-un film anterior, cărora le dă un nou sens. Cadrul țăranului pe bicicletă, avansând în ploaie pe muzica lui Jozef van Vissem, răscolitor.

*

Mă deplasez cumva îndărătnic până la Kunsthistorisches Museum, să văd colecția Bruegel. Suntem în preziua sărbătorii naționale. Ca să ajung acolo, traversez o zonă pietonală flancată de utilaje și tot soiul de echipamente militare, tancuri, buggy-uri, camioane. Imense coduri QR afișate pe diferite pancarte trimit către un site în vederea înrolării. Oamenii își fac poze cățărați pe mașinării, ținând puști în mână. Pe remorca unui camion, o reclamă la un simulator: NEXT LEVEL REALITY. Armata austriacă își face publicitate folosind metode cât se poate de actuale: a înțeles că totul pornește de la imagine.

Ajuns în dreptul tablourilor, revelație totală, ciocan dat în cap. Pe toți pereții atârnă acele grozave scene colective din zorii Renașterii, scene mai vii decât poate sugera orice reproducere. Privesc celebrissimul tablou al vânătorilor din peisajul iernatic cu nostalgia zăpezilor tot mai rare. În curând ne vom uita la el ca la un document despre o realitate inaccesibilă. Bătăi, omoruri, jocuri câmpenești, veselie, durere, moarte: cinemaul e deja aici, la pachet cu tot limbajul său, de la cadraj la perspectivă.

E mai mult cinema în afara cinemaului astăzi, ceea ce e deopotrivă o problemă și o eliberare. Despre asta discut la micul dejun cu Elisabeth și Nicolas în ultima zi. Certitudinile personale evoluează, se schimbă încă o dată. La Viennale am avut timp să gândesc și ocazii să vorbesc. Poate că astfel – creând aceste spații improbabile în care te lași cuprins de privirea celuilalt – se pot pune bazele unei gândiri alternative. O gândire care cu siguranță nu va schimba lumea, dar măcar ne va face mai împăcați cu propriile alegeri.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.