Pentru unii erezie, pentru alții eliberare: la fel ca mai toate momentele importante din cinema-ul românesc, și filmul românesc cu vloggeri se definește prin raport cu un antecedent. Sălile sunt din nou pline, pentru că publicului i se propune în sfârșit altceva. Împreună, cele 4 filme cu Matei Dima și Andrei Șelaru au strâns în săli peste 1,8 milioane de spectatori (asta deocamdată – suntem în noiembrie 2022, Teambuilding încă rulează în cinematografe). Filmul românesc redevine profitabil, iar revoluția nu a fost televizată, pentru că, încă de la primul „huo”, ea a început online. 

Indiferent de titlu, senzația e aceeași. Nu ai vizionat filmul Tabăra, care se întâmplă să-l aibă pe Andrei Șelaru în rolul principal (valabil și pentru Miami Bici, 5GANG: Un altfel de Crăciun sau Teambuilding): l-ai văzut pe vloggerul Selly plimbându-se dintr-un cadru în altul într-un film care se întâmplă doar să fie Tabăra – la fel de bine putea să se intituleze O băută crâncenă sau Olimpiada, iar acțiunea să se petreacă într-un bar din centrul Bucureștiului sau pe o pârtie de schi.

Scenariile par scrise pe baza unui brief, unul care descrie cât se poate de amănunțit personalitatea brandului. Previzibil, pentru ca numărul spectatorilor să rivalizeze cu cel al followerilor, personajele interpretate de vloggeri în filme sunt cât se poate de apropiate de imaginea pe care aceștia o propagă. Așa se face că personajele lui Matei Dima au parte de un tratament radical diferit decât cele ale lui Selly din 5GANG și Tabăra. Dacă n-ar fi bășcălioasă, BRomania (persona creată de Dima) n-ar mai fi deloc. Dimpotrivă, Andrei Șelaru își ia rolul de formator de opinie mult mai în serios. Sigur, Selly poate să se ia și peste picior, dar niciodată atât de apăsat încât să cadă altcumva decât în picioare. Imaginea lui e un monolit. 

Scenariul lui Miami Bici (2020) e scris chiar de Codin Maticiuc, interpretul unuia dintre cele 2 roluri principale, împreună cu comicul Alex Coteț. În actul I, sătui de privațiuni, Ilie și Ion decid să emigreze în SUA. În actul II, aceștia se înșurubează din ce în ce mai viguros în osatura unei mafii de buzunar, alegere păguboasă făcută cu zâmbetul pe buze pentru care ajung să tragă ponoasele. În actul III, cei doi pierd își statutul atins cu greu, dar măcar își salvează pielea. Din naivitatea lor inițială, nu mai rămâne nimic, dar asta nu e totuna cu un character arc. Dincolo de aceste jaloane narative (și mai presus de ele), Miami Bici e suma unor gaguri, gândite și executate pe principiul clipurilor de pe TikTok. 

În genericul filmului (dar nu numai), abundă travlingurile cu Miami văzut din orice unghi imaginabil, marcă a cinema-ului-confetti practicat de regizorul spaniol Jesús del Cerro. Prima întâlnire cu cuplul de protagoniști marchează prima utilizare a unui quiproquo, unul care se construiește din încadratură: într-o mașină, aceștia prizează ceva situat în afara cadrului, undeva sub bordul mașinii. Câteva secunde mai târziu, acel ceva se dovedește a fi mujdeiul de usturoi destinat desăvârșirii unei shaorme. La finalul scenei, o nouă lărgire de perspectivă: Ilie și Ion nu sunt proprietarii Mercedesului negru, ci angajați ai unei spălătorii auto. 

Camera lui Adrian Silișteanu oferă suficiente astfel de momente, unele din ele ingenioase. În primul cadru, Ilie rostește apăsat o declarație de dragoste; în cel de-al doilea, camera încadrează un hamster. Albanezul (adică personajul care ar putea să le medieze plecarea lui Ilie și Ion) vorbește la telefon cu Ion și Ilie, iar ceea ce nu putem încă vedea e că în aceeași cameră, între picioarele Albanezului (Florin Piersic Jr.), e Sorana (Letiția Vlădescu), partenera lui Ion. Și tot așa. Pregătite îndelung, dezvăluirile acestor gaguri în 2 timpi sunt mai mereu fugărite: Maticiuc și Coteț gonesc către următoarea lor poantă. 

La finalul programului de muncă, Ilie și Ion dezbat posibilitatea emigrării. O glumiță despre Albanez e urmată de două poante construite după același tipar, una după alta. Miami și New York sunt incluse în aceeași enumerare cu Amsterdam și Berlin, pentru ca, în următoarea propoziție, să rezulte că cele 4 destinații sunt reprezentative pentru întreaga Americă. Nu trece un minut, că psoriazisul e băgat în aceeași oală cu varicela, scarlatina și rucola, adică tot atâtea neplăceri al căror traseu către înfăptuire poate fi curmat cu un vaccin. Când cei doi îl vizitează în sfârșit pe Albanez, acesta e în mijlocul unei discuții care pare să fie despre execuții mafiote, dar de fapt e doar o comandă de pizza. Miami Bici are ceva dintr-un cuplet TVRist alb-negru, în care confuziile identitare nevinovate au fost înlocuite de distracții adulte și mafioțeală, iar momentele de maximă hăhăială sunt oferite de traduceri mot-à-mot a unor înjurături groase sau de folosirea lor ca atare, de Ion, de Ilie sau de personajele de altă naționalitate ale filmului.

Din peisaj nu lipsesc culorile și homofobia, ambele la fel de țipătoare. Bunica lui Ion apreciază că Ilie e „bulangiu”. Ion nu ratează nicio ocazie să-și afirme heterosexualitatea. Cu toate acestea, când se conturează perspectiva unei arestări, acesta îi pune în vedere lui Ilie că e „fătălău”, deci încarcerarea nu e o opțiune pe care să o îmbrățișeze. În sfârșit, Ion și Ilie se îndeletnicesc cu mare plăcere cu biciuirea lui Fabio, la ordinele Svetlanei, iar plăcerea lor pare a fi derivată din aceea că îl percep pe acesta ca fiind deviant (nu de alta, dar se referă la el cu apelativul „ciudatul ăla”). Nicio surpriză: succesul, în Miami Bici, e sinonim cu o piscină plină de corpuri feminine, ale căror ocupații principale par a fi îmbăierea și bâțâiala. 

Tabăra (scris și regizat de Vali Dobrogeanu și apărut în 2021) propune un alt tip de umor. Mai mult roast filmat decât comedie, filmul se bazează tot pe poante-fulger, dar care necesită implicarea a două personaje. Primul dintre acestea rostește o replică oarecare, cel de-al doilea o transformă în insultă. „Ăstuia iar îi e dor de mă-sa. / „Nu, dar o să vreau s-o sun pe mă-ta aia, că sigur îi e dor de mine.” „Sunt antrenat în artele întunericului / Am văzut că ești prost ca noaptea.” „Mă camuflam. / Da, te văd că ești cam umflat.” „Îți vine să crezi că gagică-mii nu-i plac (micii în crustă de Crispy Strips)? / Nu-mi vine să cred că ai gagică.” Și tot așa. 

Cu toate acestea, din film nu lipsesc situațiile sau replicile cu bătaie lungă. Un exemplu îl avem în foreshadowingul de la minutul 16, când Rafael (David Dobrincu) se arată convins că Nadia (Hu Nadd) va fi mai sensibilă la farmecele sale după întâlnirea cu mama lui, care ocupă funcția de psiholoagă a taberei (și despre care se va dovedi abia la final că îi hipnotizează pe mai toți participanții).Andrei Șelaru nu e doar vedeta filmului. Personajul Selly poartă după el prin film activismul vloggerului Selly. Drept urmare, impune respectarea spațiului intim, militează pentru metode educative non-agresive, ba chiar pledează pentru responsabilizarea noilor lideri de opinie. Cezara se situează la polul opus, din punct de vedere al modului cum se raportează la etica rolului de creator de conținut („Copiii altora nu sunt problema mea. Am buton de dezabonare, la fel ca orice alt canal. Cui nu-i place să nu se uite”). Polițiștii interpretați chiar de Dobrogeanu și de Matei Dima, care își reia rolul de nătărău păgubos, au și ei funcția de a-l pune în valoare. În sfârșit, Dorian Popa apare când te aștepți mai puțin, iar rolul lui e de brută distructivă (spre deosebire de Selly, care e mereu rațional). 

Dacă Tabăra propune distihul la două voci ca resursă comică, în Teambuilding (2022), umorul depinde aproape în totalitate de montaj și limbaj. Replica „ce bine intră!”, auzită dintr-o cameră de hotel, după o noapte de excese, nu se referă la o formă de penetrare sau alta, ci la o ședință matinală de yoga (altfel spus, cadrul nu devine mai larg, ca în Miami Bici, ci se schimbă cu totul). Principalul procedeu comic fulger, deci hiperprecaut, e umătorul: în cadrul x, se întâmplă un lucru oarecare – se enunță o intenție sau se prefigurează o acțiune. Să zicem că un personaj își jură că n-o să mai consume alcool în viitorul apropiat. Aproape invariabil, în cadrul x+1, promisiunea, indiferent de natura ei, e infirmată (deci personajul în cauză cochetează cu coma). N-o fi având foarte mult suspans Teambuilding, dar cu siguranță nu-i lipsește surpriza. 

În privința limbajului, scenaristul lui Teambuilding suferă de o dublă subcalificare. Alex Coteț pare peste măsură de încântat să le pună în gura personajelor sale cele mai previzibile înjurături ale limbii române. Ocazional, organelor li se pune o fundă, care e un supliment lingvistic disonant, căci provine din terminologia business. Din trecutul lui într-o corporație, mai degrabă decât insighturi, Coteț a extras certitudini și un complex de superioritate. Argoul lui e primitiv, corporateza lui aproximativă. În România paralelă a lui Teambuilding, oltenii sunt bețivi, Moldova e populată doar de persoane de parte femeiască, ardelenii au vorba domoală și accentul maimuțăribil. Ultima armă de umoriști cu miștocăreala la ei a regizorilor Coteț, Dima și Cosmin Nedelcu: deglamorizarea ralantiurilor. Cel mai adesea bărbați, cel mai adesea cu burtă, cel mai adesea beți, se mișcă în slowmotion. Pare puțin? E totuși mai mult decât nimic.

Poantele din 5GANG: Un altfel de Crăciun (2019) ni-l arată pe Selly în aceeași postură de lider, cu un plus de exasperare. Răbdarea vedetei e pusă la grea încercare de colegii săi, care risipesc iresponsabil resursele trupei, respectiv de membrii unui clan mafiot, care apelează la el pentru un concert privat, apoi îl sechestrează. Într-una din aceste situații, umorul e rezultatul modului în care e construit cadrul: în prim-plan, Selly pufnește, în fundal, colegii lui sunt tăvăliți serios de bodyguarzii unui club. Adâncimea cadrului, acolo unde o aștepți mai puțin.

În ciuda exasperării pe care i-o provoacă anturajul, Selly se sacrifică totuși pe altarul binelui comun, ceea ce mijlocește un comic de situații mai mult sau mai puțin convingător. Dintre toate filmele cu Dima și Selly, 5GANG e în cea mai mare măsură un spot filmat pentru produsul care e vloggerul din rolul principal, iar dacă elementele de comedie sunt rare, asta se datorează și dificultăților pe care le presupune un target a cărui vârstă depășește rar borna majoratului. Selly o privește trăsnit pe Cristina, ea îl anunță în slow motion că are șlițul desfăcut: desexualizarea sau infantilizarea tropului meet-cute e reprezentativă pentru publicul pe care filmul îl țintește.

Trăgând linie, principala constantă a universului cinematografic al vloggerilor e umorul cu bătaie cât se poate de scurtă, care elimină riscul ca poanta să-și rateze ținta. Oricât de limitată ar fi capacitatea spectatorilor de a-și menține atenția concentrată, e puțin probabil ca vreunul din un-doiurile dialogate sau realizate din montaj ale filmelor cu Dima și Șelaru să treacă pe lângă ei. 

Din punct de vedere narativ, de fiecare dată, protagoniștii activează pe teren advers. Personajele sunt extrase din mediul lor și catapultate într-o realitate străină. Vila unui mafiot, o tabără în pădure, o vilă în Miami, o vilă la munte. Altă lume, alte reguli, drept urmare, orice transgresiune se justifică: drogurile, sexul, bătaia, parte-n parte sau generală. Nu e cu frișcă, ci cu mâncare (în Tabăra), respectiv cu pumni și picioare (în Miami Bici și Teambuilding). Alt target, mai puțin young, altă distracție. 

Indiferent de context, product placementul e nelipsit. Kaufland, Banca Transilvania, restaurantul Trickshot și Campofrio în Tabăra. Palinca Dom’ Profesor în Miami Bici. BMW și Savier Medical în 5GANG. Napolact, Stradale, Tazz, Aquavia, Hygienum, Vlad Casino (printre altele) în Teambuilding. 

Femeia? Manipulează cu farmecul ei personal (Raluca din 5GANG), prin abuz de putere (Svetlana din Miami Bici și Alinuța din Tabăra) sau vicleșug (Tabăra), atunci când nu e oportunist-lingușitoare (șefa de la HR din Teambuilding).

Toate cele 4 filme sondează sau cel puțin bifează teritoriul social-politic. Miami Bici lansează mici săgeți (la adresa climatului care îi gonește pe Ion și Ilie din țară) și vântură mari platitudini („la ei, ca la noi”). Teambuilding definește corporatistul ca fiind un altfel de hamster, care se extenuează pe o altfel de roată. Tabăra lansează o discuție despre responsabilitatea vloggerilor față de followerii lor, introducând autocomplezent în ecuație concepul de liber arbitru. În 5GANG, se pomenește apăsat despre importanța limitelor în parenting și en passant despre efectele încălzirii globale. 

În sfârșit, avem două moduri radical diferite de relaționare a autorului față de protagoniști, ireverențios-bășcălioasă (filmele cu Matei Dima), respectiv encomiastică (filmele cu Andrei Șelaru). În timp ce întreaga carieră a lui Dima e aceea a unui surfer pe un val de cringe, care iese mereu la suprafață pentru că, în fond, are fond bun, Selly are ceva din aura unui judecător sau a unui arbitru. El decide ce e cringe și ce e nu. Mai exact, în funcție de el se definește cringe-ul, pentru că Selly e însăși definiția a ceea ce înseamnă să fii cool, cel puțin pentru publicul lui fidel, nu neapărat cinefil, nu neapărat adult. Fără o formă oarecare de idolatrie, comedia cu vloggeri n-ar mai exista deloc.

Cătălin Olaru

Critic de film din 2009, director artistic al Divan Film Festival (2017-2018) și HipTrip Travel Film Festival (2016-2018). Câștigător în 2012 al primei burse Alex Leo Șerban (TIFF), în 2016 al concursului „Fii critic la Cannes!” (Les Films de Cannes à Bucarest). Publică în volumele colective “Politicile filmului” și “Filmul tranziţiei”.