10 filme românești care ne-au arătat cum se poate vâsli contra curenților Noului Val

18 decembrie, 2024

Într-un dosar Lost in transition dedicat schimbărilor prin care trece cinematografia românească, pe care-l puteți citi în întregime în revista tipărită Films în Frame #4, nu putea să lipsească o selecție a acelor filme care întorc pe dos convențiile NCR-ului. Peisajul cinemaului românesc s-a schimbat profund în ultimul deceniu: am văzut abandonarea esteticii Noului Val în favoarea unor formule tot mai diverse, fie că vorbim de cineaștii consacrați sau de cei aflați la debut. Dacă schimbarea de paradigmă se produce prin acumularea de anomalii, uitându-ne la ultimii opt ani – adică de la ultimul an „canonic” al Noului Cinema Românesc încoace, marcat de dubla prezență Cristian Mungiu și Cristi Puiu în competiție la Festivalul de la Cannes (2016) – am ales 10 noi momente importante ale istoriei filmului local și 10 filme „altfel”, care au marcat tranziția spre alte genuri și moduri de a face film în cinemaul autohton.

*

Touch Me Not (r. Adina Pintilie)

Touch Me Not (r. Adina Pintilie)

E greu de crezut că un film ca Touch Me Not, s-a născut, cel puțin în acte, dintr-o tradiție a filmului românesc – el e în continuare ca nimic altceva care s-a făcut la noi. Debutul în lungmetraj al Adinei Pintilie nu e nici documentar, nici ficțiune, ci un superb hibrid care refuză catalogarea, așa cum o refuză și o provoacă personajele pe care le vedem pe ecran. Interesul aparte pe care îl manifestă pentru corpuri și corporalitate, pentru identitate și expresii sexuale, limite și bariere, a divizat – de-a dreptul scandalizat – deopotrivă critica și publicul general la momentul apariției. Dar rezistența din vreme nu dovedește decât caracterul său de anomalie a candorii și a incluziunii; Touch Me Not e unul dintr-acele filmele care nu își găsește locul exact pentru că virează într-o zonă în care, până la el, cinemaul românesc n-a fost niciodată preocupat să poposească prea mult. O zonă care împletește performativul cu cerebralul și cercetarea, un film care se aproprie de o altă lume, a artiștilor vizuali și a circuitului muzeal. Dacă istoria de film autohtonă se întoarce la Palme d’Or-ul din 2007 pentru 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile ca moment care a confirmat pe scena internațională prezența Noului Val, Ursul de Aur de la Berlin pentru filmul Adinei Pintilie din 2018 e noul gong care anunță un cinema românesc profund altfel, profund diferit de tot ce a fost înainte. (Dora Leu)

*

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (r. Radu Jude) 

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (r. Radu Jude)

În ultimii zece ani, Radu Jude e numele care a reprezentat cel mai bine România pe scena internațională a filmului. Atât de bine încât se poate spune că cinematografia noastră a punctat, în afară, aproape exclusiv prin el. Să fie ăsta semnul unei saturații generale cu privire la filmele Noului Cinema Românesc făcute în siajul Morții domnului Lăzărescu? Cert e că Jude a tras dintotdeauna de elasticul pretinsului realism din filmul autohton, până ce la un moment dat – situabil între Aferim! (2015) și Inimi cicatrizate (2016) – acesta s-a rupt. Punctul de cotitură reprezentat de Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (2018, Globul de Cristal la Karlovy Vary) marchează o dată nu doar în filmografia individuală a lui Jude, ci și în filmul românesc luat per ansamblu. Introducând cu totul alte probleme de reprezentare față de predecesorii săi – cum figurezi pe ecran un trecut inaccesibil?; cum incluzi materiale para-cinematografice, precum imaginile de amator, pornografia, reel-ul într-un film? etc. –, Jude a forjat, prin tot ceea ce a realizat de la Barbari încoace, o direcție nouă, deopotrivă politică și eseistică, ajungând unul dintre cei mai prizați autori de cinema ai momentului. (Victor Morozov)

*

Soldații. Poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenovic) 

Soldații. Poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenovic)

„Hai mă, că-i e rău lu’ ăsta.”/„Îi e rău? Și ce vrei mă? Mie mi-e mai rău.” Primele două replici ale debutului cu care Ivana Mladenovici a dat foc cinemaului românesc funcționează ca un rezumat perfect al dramei (deopotrivă tragică și amuzantă) ce urmează să se desfășoare pe durata sa, într-unul dintre cele mai tăios-politice filme autohtone ale ultimei decade. Îmbinând documentarul cu ficțiunea și auto-ficțiunea, Soldații. Poveste din Ferentari, adaptat după romanul eponim al lui Adi Schiop (aici, actor în propriul rol) e un gest deopotrivă obraznic și umanist, care a deschis larg ușile atât pentru cinemaul queer românesc cât și pentru regizoarele autohtone, revoluționând abordarea sa a homosexualității, marginalității/precarității și a muncii sexuale, schimbând ireversibil traseul vieții lui Vasile-Pavel Digudai, al cărui talent nativ l-a impus drept unul dintre cei mai buni actori de cinema ai generației sale, și continuând să-și exercite influența asupra unei noi generații de cineaști. (Flavia Dima)

*

La Gomera (r. Corneliu Porumboiu) 

La Gomera
La Gomera (r. Corneliu Porumboiu)

La Gomera nu s-a bucurat de succesul la publicul larg pe care unele dintre premisele sale îl promiteau şi i-a derutat puţin pe fanii lui Corneliu Porumboiu. Dar i-a adus cineastului prima (şi deocamdată singura) prezenţă în râvnita competiţie de la Cannes, festival care l-a făcut celebru odată cu primele sale titluri. Filmul a venit, aparent, ca o surpriză: regizor cunoscut pentru filme minimaliste, cu subiecte plasate în special în Vasluiul său natal, Porumboiu propunea de data asta un spectaculos neo-noir, o coproducţie filmată în două ţări (România şi Spania), vorbită în trei limbi (română, engleză şi spaniolă), la care poate fi adăugat şi un specific limbaj al fluieratului, şi cu o distribuţie internaţională. Plus Iggy Pop pe coloana sonoră. Sigur că, în esenţă, La Gomera era, ca şi celelalte filme ale lui Porumboiu, tot un joc cu convenţiile cinematografice. Însă aerul său exotic l-a făcut o apariţia bizară, greu de replicat, în cinematografia post-NCR şi chiar în filmografia regizorului. (Ionuț Mareș)

*

Teambuilding (r. Matei Dima, Alex Coteț, Cosmin Nedelcu) 

Teambuilding (r. Matei Dima, Alex Coteț, Cosmin Nedelcu)

O comedie călduță, cu glume bune (până pe la jumătatea filmului) pe care, în majoritatea timpului, ține să ți le scoată în față, creatorii săi neavând încredere că publicul le-ar putea înțelege și gusta și dacă acestea ar fi mai subtile. Teambuilding e un film pentru publicul larg, cu umorul și situațiile prezentate aici se poate identifica mai bine de jumătate din populația țării. Nu-i de mirare că atât de multă lume a fost să-l vadă și că s-a discutat în toate mediile despre el, chiar și în cele cinefile. Și, de fapt, ăsta este cel mai mare merit al filmului – a produs un cutremur atât de mare, încât a readus în discuție, după zeci de ani, filmul de public. Deși nu-i vreun mare film, Teambuilding are câteva momente delicioase și inspirate cu care reușește să se distanțeze de toate încercările recente și ratate ale genului, devenind, astfel, un moment de cotitură în cinema, lucru pe care nu i-l va putea contesta nimeni, niciodată. (Laura Mușat)

*

Pentru mine tu ești Ceaușescu (r. Sebastian Mihăilescu) 

Pentru mine tu ești Ceaușescu (r. Sebastian Mihăilescu)

Istoria și TikTok-ul se întâlnesc de minune în Pentru mine tu ești Ceaușescu, documentarul hibrid care reimaginează tinerețea fostului dictator prin ochii generației de azi. Tineri între 15 și 22 de ani sunt chemați la un casting pentru a-l interpreta pe Nicolae Ceaușescu, dar filmul virează într-un experiment social neașteptat, un amestec de improvizație, ciné-vérité și joaca de-a istoria. Ce rămâne din experimentul lui Mihăilescu nu e vreo lecție de istorie sau un portret rigid despre subiectul-din-titlu, ci spațiul pe care regizorul îl creează – o sesiune de autocunoaștere colectivă, plină de umor și ironie, unde participanții ajung să vorbească despre viață, ambiție sau cum să te descurci. Rezultatul? Formal, unul dintre cele mai originale filme românești din ultimii ani, ludic și provocator, care face din Ceaușescu un pretext pentru a explora cine suntem cu adevărat. (Anca Vancu)

*

Câmp de maci (r. Eugen Jebeleanu) 

Câmp de maci (r. Eugen Jebeleanu)

Un miez în mijlocul unei mări de petale roșii: jandarmul closeted Cristi (Conrad Mericoffer), găsind o clipă de solitudine în cinematograful Studio, departe de vria unei intervenții care apasă pe unul dintre cele mai nevralgice puncte din istoria contemporană a filmului românesc – seria de incidente homofobe care au dus la întreruperea unor proiecții de filme queer la Muzeul Țăranului Român. Venind să exorcizeze această traumă – pe care Dan Chișu încercase, fără succes, să o abordeze dintr-o perspectivă centrată pe personaje straight în 5 Minute (2019) –, Câmp de maci desfășoară coregrafii complexe în cadrul unei forme extrem de riguroase și schițează un portret minuțios al masculinității deopotrivă gay și hetero, fără a-și pierde umorul în mijlocul gravității pe care o sondează (vezi fantasticul monolog al lui Alexandru Potocean despre un câine pierdut). O bijuterie a cinemaului queer românesc, care a marcat totodată debutul în film al unuia dintre cei mai valoroși și versatili regizori contemporani de teatru, Eugen Jebeleanu. (Flavia Dima)

*

Un prinț și jumătate (r. Ana Lungu)

Un prinț și jumătate (r. Ana Lungu)

Acest whimsical wonderland (din upper-middle-class-ul artistic bucureștean, spre care trimite meta printr-o sumedenie de jocuri) e autoironic, auto-retoric, chiar dulce, cu trei mic-burghezi care locuiesc împreună, mănâncă, se îmbăiază, desenează împreună, sunt indisolubili; își duc existența parazitic-paradisiacă prin calambururi, ciugulind mâncare chinezească și intoxicându-se cu alcool. Infantili, necopți, latenți (vorba lui Victor Morozov în cronica filmului, acești eroi nu excelează în partea fizică) – când se activează, se dezmembrează, își rup câte-un picior, îi ia leșinul, se prăbușesc. Filmul, de factură rohmerian-rivettiană, implică diverse țesături fragil-închipuite ale protagoniștilor despre propria existență, lumi în care suntem invitați să intrăm frugal și-apoi suntem dați afară. E probabil cel mai amplu și mai gâdilător film auto-reflexiv din toate care s-au făcut la noi, la pachet cu Ivana cea Groaznică a Ivanei Mladenovic. (Georgiana Mușat)

*

Malmkrog (r. Cristi Puiu) 

Malmkrog (r. Cristi Puiu)

Cine s-ar fi aşteptat ca regizorul care a impus realismul pur, aproape dogmatic, al NCR să renunţe la o parte din principiile sale artistice (în frunte cu aderenţa la prezent, la acele aici şi acum) şi să ecranizeze o carte de discuţii filosofice – Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale – scrisă de un rus, Vladimir Soloviov, la 1900? Să facă un film de epocă (e drept, unul minimalist), pe deasupra şi vorbit în franceză? Sigur, germenii erau acolo experimentul numit Trei exerciții de interpretare (2013) –, însă nimic vizibil nu anunţa transformarea peste ani a respectivelor exerciţii realizate în Franţa într-un film impunător, chiar intimidant, venit după un cvasi-crowd-pleaser ca Sieranevada (2016). Privit în ansamblul filmografiei lui Cristi Puiu, Malmkrog a reprezentat cu siguranţă o schimbare de macaz (chiar dacă, analizat la rece, îşi devoalează şi destule elemente stilistice de continuitate cu celelalte filme). Şi a rămas ca unul din cele mai misterioase şi mai greu de pătruns filme româneşti recente, ca o provocare derutantă lansată publicului spre descifrare. (Ionuț Mareș)

*

colectiv (r. Alexander Nanau)

colectiv
colectiv (r. Alexander Nanau)

colectiv e acel plus unu din acest top, un documentar pur la masa ficțiunii, căci dacă vorbim de desprinderea de NCR, nu trebuie să pierdem din vedere evidența: feliile de viață, ciorba și faianța cea de toate zilele, rămân până la urmă ficțiuni. Noul Val n-a reușit să traverseze oceanul, colectiv a primit două nominalizări la Oscar (film străin și documentar). Nu e o comparație valorică, iar colectiv nu e nici măcar cel mai meritoriu film al lui Nanau, deși rămâne o propunere oarecum unicat la noi prin mixul de formule documentare. Dar e o stare de fapt. E o bornă, lăsată în urmă după retragerea apelor Noului Val ca altele din acest top: valorică, de prestigiu internațional, de succes comercial, de reînnoire estetică, de uși deschise către nicăieri (și pe care nu va mai păși nimeni) sau către noi și noi uși (ca filmele lui Radu Jude) sau pur și simplu o bornă cu un fitil de dinamită (l-am parafrazat aici pe Gorzo vorbind despre Soldații. Poveste din Ferentari). Scriam într-un portret al lui Nanau că dacă ar câștiga măcar un Oscar poate va inspira o generație de copii să pună mâna pe cameră. Nu s-a întâmplat nici una nici alta, dar lucrurile astea sunt greu de cuantificat în timp ce le trăiești. Așa e și cu această tranziție. Ne plângeam pentru ca nu venea nimic comparabil ca întindere și forță și recunoaștere și speram că cinemaul românesc va da o nouă lovitură de fiecare dată când apărea ceva un pic altfel, dar problema nu era de înlocuit ceva ci de pus ceva lângă/ peste/ în contra. Iar aceste 10 filme asta au făcut. So Long, New Romanian Wave, and Thanks for All the Fish! (Andrei Șendrea)

 

Erată: Dintr-o regretabilă eroare, în numărul tipărit al revistei, a fost atribuită o imagine greșită filmului Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (r. Radu Jude). Ne cerem scuze pentru această greșeală.



Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri