8 ilustrate din lumea ideală (r. Christian Ferencz-Flatz, Radu Jude) e un documentar de montaj pe bază de found content publicitar, dar și un alt „dicționar de minuni”, o arhivă de natură să trezească, de la persoană la persoană, diverse idei, emoții și remontaje. În cazul meu, a ieșit acest deep dive în „Evul Media” al tranziției, unde m-am întâlnit cu lucruri știute, parțial știute, imaginate, plauzibile, dar și cu o doză bună de wtf-uri.

*

Pentru mine, și poate și pentru alte persoane de vârsta mea (n. 1998), tranziția postcomunistă rămâne o perioadă eminamente surprinzătoare. În linii mari, știu ce s-a întâmplat, cine cu cine s-a confruntat, care au fost retorica, imagery-ul, tripurile. Este epoca mineriadelor și a privatizărilor, cea în care inflația te trăsnea de la o săptămână la alta, afacerile cu produse importate din Turcia erau în floare, banii se schimbau în plină stradă și erai făcut/ă la numărătoare, yoga lovea, televiziunea așa-cum-o-știm-azi își trăia începuturile romantice, Iliescu uzurpa, Constantinescu dezamăgea, schemele piramidale erau descoperite în cel mai trist mod cu putință, „viața de cartier” intra în imaginar prin zicerile rapperilor, dizidenții reali și falși ieșeau la rampă. O epocă în care oamenii trăiau într-un amestec paradoxal de extaz și suferință. În același timp, senzația e că, dincolo de aceste coordonate generale, mereu se vor găsi lucruri noi care să mă contrazică/șocheze la tranziție. Lucruri mici, de multe ori. Un reporter de la Tele7ABC care se întreabă ce le fac „metalisto-sataniștii” „hipioților power flower” când îi prind. Un Marius Tucă nemulțumit de ascensiunea discotecilor de house („niște țiuituri programate pe calculator”), recomandând „schimbarea benzii și omorârea DJ-ului”.  Idiosincrazii care sigur că au tot sensul odată ce sunt puse în context, dar care, pe moment, pentru că nu le văzuseși venind, îți creează sentimentul că trecutul a luat-o de capul lui. 

Se poate să fie ceva specific unei imagini istorice construite aproape exclusiv din surse secundare: informație suficient de multă ca orizontul de așteptări să se creeze, dar insuficient de grupată și consecventă ca să-i garanteze acuratețea. Informație întregită de acea „memorie protetică” despre care vorbea Alison Landsberg, de „amintirile publice trăite în privat”, ocazionate de întâlnirea unor produse culturale (filme, dar – aș extrapola eu – și ficțiuni în sens larg) care antamează într-un fel sau altul perioada. După Landsberg, aceste fragmente de istorie reprezentată ar putea  să „trucheze” în plan afectiv ceva din amintirea participării în carne și oase la epoca respectivă și, în ceea ce mă privește, confirm.

În mod previzibil, cu multitudinea (sutele?) de reclame pe care le antologhează în capitolele sale, Opt ilustrate din lumea ideală mi-a prilejuit din plin surprize de tipul celor descrise mai sus. Văzută de la distanță (sau, în cazul meu, la prima mână), publicitatea oferă, într-adevăr, exact acel gen de șrapnel istoric dătător de revelații și cultural candy care scapă de regulă din narațiunile mai „oficiale” în legătură cu o perioadă sau alta. Iar editarea și gruparea sa pe căprării, într-o formă care s-o facă grăitoare ca ansamblu, este fără îndoială o idee ce-și aștepta de mult maker-ii în spațiul românesc. Este, într-un fel, visul criticului Siegfried Kracauer în materie de corpus de analiză cultural-istorică. Kracauer (al cărui traducător și principal promotor la noi este, nu întâmplător, Christian Ferencz-Flatz) considera că semnificația unei epoci se poate stabili printr-o confruntare a manifestărilor sale inconștiente, vizibile abia post-factum, cu etichetele puse la cald de contemporani/e, or iată un material care le dă din plin pe ambele. Publicitatea tranziției care declamă că tot ce îți trebuie ca viața să fie bună sunt un vis și hărnicia de a-l face să se întâmple, aceeași publicitate a tranziției care lasă de înțeles că timpurile sunt de așa natură încât trebuie să alegi o marcă de detergent după care să-ți rămână și bani de (fucking) pâine.

Ar fi multe de discutat apropo de selecția materialului și de artificiile (discrete & eficiente) de montaj la care apelează regizorii pentru a scoate la iveală acest gen de contradicții și (re)descoperiri. Cum însă Victor Morozov a făcut-o deja bine și cum, oricum, pentru mine, experiența istorică a content-ului în sine a cam luat fața filmului ca film (aka obiect artistic care vine cu un subiect și cu o propunere și se înscrie într-o tradiție unde produce sau nu deplasări), voi încerca altceva: o cronică razantă a perioadei de tranziție, așa cum reiese ea din cele opt ilustrate și din cele câteva amintiri reale sau „protetice” (din beletristică, filme, muzică și mai ales clipuri pe YouTube) care constituie, în ceea ce mă privește, versoul lor. Filmul privit ca bestiar de content nărăvaș, din care, ca pe TikTok, unde câteva dintre reclamele incluse se și găsesc, înțelegi ce poți în funcție de contextul pe care îl ai. 

Enormitățile

Încep prin a spune că Victor Morozov are dreptate: multe dintre reclamele din 8 ilustrate… sunt „nașpa”. Momentul cel mai dureros e probabil cel cu Florin Piersic mușcând libidinos din capul-prăjitură al unei fete semnificativ mai tinere (căreia i se adresează cu „dulceața mea de piersici!”), iar la el se adaugă o întreagă pleiadă de scenarii astăzi offensive (sexiste, clasiste, rasiste sau doar downright tâmpite). Nici eu nu cred, însă, că rezolvăm mare lucru expediindu-le pur și simplu drept mărturii rușinoase ale unei epoci profund retrograde din care suntem mândri că nu mai facem parte. Mai utilă mi se pare întrebarea de unde până unde, iar apropo de asta sunt cu siguranță de luat în calcul condițiile de haiducie media în care au fost produse majoritatea reclamelor. Nu e de neglijat că la momentul respectiv publicitatea în sens capitalist nu avea niciun precedent în spațiul românesc, excluzând interbelicul care era oricum prea departe ca să mai constituie o referință. Până să ajungă și la noi gloss-ul steril și standardizat al publicității occidentale, publicitatea a trebuit inventată: se vede pe green screen-urile care fac cute și umbre pe suprafața plajelor „tropicale”, după cum se vede în delivery-ul literal și transparent al îndemnelor consumeriste („Vă doriți această mașină de spălat Bosch? Daaa!”). Probabil aceleași condiții de haiducie și DIY sunt responsabile și pentru acel unhinged suveran al reclamelor, pentru acel – scuzați – puț al gândirii din care s-au putut naște scenarii precum cel cu porcul legat cu fundiță roșie la poalele crâșmei „La Oaste”, căruia lăutarii îi zic „una de jale, că nu mai are mult” (am râs în hohote, vinovat).

Apoi, e clar că reclamele erau de multe ori gândite anume pentru shock factor. După multe decenii în care discursul public fusese obligatoriu pudic, e de imaginat că și autorii voiau să profite din plin de noua libertate, și publicul-consumator era înfometat după senzații tari cu iz „interzis”. Să-l vezi pe Iliescu, pe atunci președintele țării, memat de ziarul Ziua în timp ce încearcă să discrediteze din plenul parlamentului ziarul Ziua era, totuși, un thrill. Să vezi o mamă care dă buzna peste fiul ei în timp ce face sex cu prietena (pentru că nu are unde altundeva, enter creditul pentru locuințe al băncii), un dirijor suferind un infarct (enter suplimentul de inimă de care el nu auzise, dar tu, da!) sau un soț căruia „tovarășii” îi dau amantlâcul în vileag de față cu soția, pe video (de bine ce îi funcționează netul), la fel. E un exhibiționism și o aplecare către tabu care par să fi cuprins mai toate sferele exprimării publice de atunci. Ziarele publicau pe prima pagină scrisori de sinucidere (cazul revoluționarului Călin Nemeș, care apare și în film), literatura era mizerabilistă sau conspiraționistă („urinoterapia”, anyone?), filmele se căzneau să ofere fresca „totală” a perioadei (neocomuniști, violuri, oameni ai străzii, interlopi „malefici”,  dacă se poate toate în aceeași secvență). Nu e o surpriză că și reclamele făceau la fel, mai ales dacă ne gândim că aveau și ceva de vândut pe deasupra. Surpriza e în felurile în care au făcut-o.

Mențiune specială: „OK, știu că nu-i frumos să vorbești cu gura plină, dar n-am de gând să renunț la Naty pentru o discuție cu tine!” (băiat cool la volan, ochelari de soare, „rock din difuzoare”)

Anti/neo/post/comunism

Ca „tranziția” să fie tranziție, regimul comunist trebuia depășit și ca politică și economie, dar și ca valori, discurs și aspect al lucrurilor. La nivelul imaginarului, statul la coadă trebuia înlocuit cu coșul îmbelșugat cu care te plimbi în tihnă prin supermarket, butelia veche și urâtă pe care ți-o dădea oricum statul trebuia să devină butelia galbenă (Shell) cu design oacheș pe care ți-o iei tu dacă tragi suficient de tare. Din motive parțial de înțeles – dacă ne gândim la austeritatea anilor ’80 și la cât de proaspătă era încă în memoria societății – laolaltă cu regimul, picau, pe alocuri, și valorile de stânga în general (vezi „ce e al tuturor e al nimănui”-ul dintr-o reclamă).

Dincolo de povestea oarecum știută, două lucruri mi se par mai interesante aici. 

Unu, că nu toată dezicerea de lumea veche s-a făcut, din ce se vede, pe un ton serios (sau chiar pios-solemn, pe modelul din, say, Memorialul Durerii). O parte s-a făcut inclusiv prin caterincă, drept dovadă momentul cu „A-lo!” din discursul lui Ceaușescu de pe 21 decembrie – un moment totuși fondator pentru Revoluția Română, remixat (încă de atunci!) pentru o reclamă la telefonie mobilă. Sau twist-ul că „Partidul” în care personajul unei reclame la vodcă urmează să se înroleze nu e cel Comunist, ci cel „Imperial” (punchline: „trăiască Partidul Imperial, trăiască imperialismul!”).

Doi, că lumea veche și lumea nouă s-au și suprapus un pic, în mod inevitabil. Decorurile și costumele reclamelor istorice nouăzeciste seamănă izbitor cu cele care apar și în filme istorice comuniste (acel iz de Buftea). Star system-ul e, în bună parte, același, cel puțin până la ascensiunea noii generații. Dem Rădulescu, Stela & Arșinel, Iurie Darie, Tamara Buciuceanu aka Isoscel, Jean Constantin, Mircea Albulescu sau Ștefan Velniciuc apar toți în ipostaze mai mult sau mai puțin identice cu cele care i-au consacrat (Ștefan Velniciuc continuându-și rolurile de curtean în reclame la mezeluri). Muzica supraviețuiește prin câte un jingle sentimental à la Liceenii sau futurist à la Adrian Enescu. Chiar și tonul grijuliu, ușor paternalist, supraviețuiește, la o adică, fie și numai pentru a-i îndemna pe români să-și plaseze economiile „într-un fond de investiții” cu șpil. Mai important de atât e însă că pot fi detectate inclusiv niște frânturi timpurii de nostalgie. Încă din anii ’90, Pepsi ne amintea – probabil într-o încercare de a ține pasul cu Coca Cola – că e „sticla aia de o returnai”, iar înghețatele ne aminteau de copilăria „pură” din timpul comunismului. O asemenea reclamă la înghețată și dă, cred, imaginea emblematică a suprapunerii celor două lumi: savurând-o, personajul retrăiește atmosfera aurorală de visare-adolescentină-la-poalele-pomului-înflorit din Liceenii (sepia) direct de pe bancheta de piele a limuzinei (color, puternic saturat).  

Romantismul capitalist

Pentru niște ani buni, ideea că oricine poate să își deschidă o afacere și să se „ajungă” în noul capitalism românesc a avut o reală tracțiune. Oportunitățile, într-un fel, chiar erau acolo: fiscalizarea era slabă spre inexistentă, diferențele de prețuri dintre piețe erau semnificative, clientela era asigurată (din nou, trauma încă proaspătă a penuriei optzeciste, inversată în consum agresiv de orice). Plus, desigur, importanta componentă utopică. Oamenii își doreau să creadă și, chiar și când nu-și doreau neapărat, aveau nevoie: inflația era galopantă, companiile de stat se închideau/privatizau în masă, iar la televizor se vorbea despre „reforme dureroase”. Și nici n-avea cum să fie bullshit cu totul, până la urmă, vecinului sau rudei cutare îi ieșise, nu?

Cam ăsta pare să fi fost peisajul mental colectiv în care au venit reclamele să ațâțe. Când BOBAC SA te întreba „Doriți ca prin confecțiile dumneavoastră să deveniți rivalii marilor case de modă?”, nu suna ridicol. Când industriașul interbelic trecea printre mesele unde trebăluia cu dăruire personalul companiei sale de cărnuri (Scandia), lăsând câte o glumă pe drum, luând câte o îmbucătură dintr-un cârnăcior, era farmecul unei afaceri cu tradiție. Când „gospodina” arunca pe geam vechea mașină de spălat, pentru că acum e atât de ușor să îți iei alta, era thrill-ul că ai drept de viață și de moarte asupra produselor. Când ți se arătau bani la televizor, începeai să visezi. Și banii ți se tot arătau, în toate formele și combinațiile imaginabile: ninsori cu bancnote stârnite providențial de firme de asigurări, premii în saci de galbeni la tombole la ulei, lingouri de aur sau valize mafiossi schimbate de copii pentru că părinții avuseseră inspirația să le cumpere napolitana potrivită. „La mulți bani!”, cum zice și urarea unui spot din film. Versus astăzi, când imaginea prosperității e mai degrabă sublimată –  lifestyle premium, notificări victorioase pe platformele de trading. Ceva e sigur: această întreagă mitologie romantic-capitalistă, de bani-mulți-ca-prin-magie, a contribuit la rândul său – alături de varii instituții și particulari – la tristul succes al schemelor piramidale de atunci.

Lume bună, lume rea

De fapt, tranziția nu este chiar o lume ideală. O zic, pe alocuri, inclusiv reclamele. Este lumea în care banii economisiți la detergent de rufe se duc pe mâncare și banii economisiți o viață se duc naibii, și asta chiar de pe o zi pe alta (de asta ar fi bine să îți faci asigurare, uite cum îți ia vântul economiile dacă nu-ți faci). Cea în care ți se spune să cumperi Universul Bucureștilor „până nu dă faliment”. Este o lume care s-a înrăit: (ziarul) „Tinerama, un prieten, poate singurul”. În paralel cu ea, în mod paradoxal și totuși nu, funcționa lumea cealaltă – lumea bună, cu frigidere pline-ochi și afaceri înfloritoare. Sunt, de fapt, cele două fețe ale procesului care s-ar putea numi nașterea individualismului postcomunist. Linia de demarcație dintre ele a fost justificată inițial prin apel la meritocrație: dacă te grăbeai (în sprintul metaforic prin care este anunțată „marea privatizare”), dacă munceai suficient de mult („nici muncă fără Pepsi, nici Pepsi fără muncă”), puteai lua fața celorlalți. Unii aveau să reușească, alții nu, dar până una-alta meciul se juca și era deschis pentru toată lumea, în buna tradiție a competiției libere. Acel spirit de coeziune socială, de suntem în aceeași barcă, specific perioadei imediat următoare Revoluției, încă se simțea puțin în aer.  

Apoi, buzunarul s-a închis, apele s-au despărțit și, treptat, a devenit clar că o bună parte a populației nu a mai avut loc în noul „proiect de țară”. Este o mișcare de banalizare a clivajelor sociale care se vede inclusiv în evoluția reclamelor, de la cele incipient nouăzeciste la cele douămiiste: de la compasiunea vizavi de condițiile grele de trai, la superioritatea cu privire la ele, ca în reclama cu oameni ai străzii care au, „până și ei”, acces la tehnologie mulțumită prețurilor atât de mici de la Altex. Puțin mai târziu, când o reclamă la Unicredit anunța că „2008 este anul în care orice e posibil”, înțelegeam deja – prin tânărul la costum, fericit titular al creditului de nevoi personale – că „orice este posibil” mai ales dacă vii din mediul urban, ai un job corporate, vorbești o limbă străină și știi cu tehnologia. Cândva, în background, meciul se jucase.

Străinătate de calitate

Decenii de-a rândul, produsele vestice fuseseră fructe oprite sau cel puțin drămuite cu grijă, pe modelul ursuleților Haribo obținuți din deplasările norocoase ale rudelor în străinătate. Când au încetat să mai fie, reflexul firesc a fost unul de recuperare pe coordonatele lui cât mai mult și cât mai repede. Argumentul originii străine a devenit din motiv de suspiciune o garanție a calității: Ariel îi scoatea la înaintare pe savanții belgieni aflați în spatele formulei sale, firma italiană de taxiuri Perozzi și Valentino „civiliza” transportul intravilan. Uneori, chiar și produsele românești se spoiau – înduioșător – cu străinătate (vezi reclama vorbită în italiană la paste făcute la Craiova). 

Practic, raportul se inversase. De la propaganda naționalistă în legătură cu reușitele științei, tehnicii și producției românești, la o neîncredere de principiu la adresa lor. Neîncrederea era cel mai probabil justificată și de calitatea realmente inferioară a produselor, dar ținea, mai mult ca sigur, și de un complex de inferioritate cu bătaie mai lungă în istoria românilor, unul pe care comunismul îl menținuse latent, dar pe care postcomunismul îl scosese din nou la suprafață, într-o formă exacerbată – „scoate neamțul din tine”.

De care străinătate ne plăcea mai tare e, iarăși, o problemă interesantă. În anii ’90, americandream-ul pare sa fi fost mult mai prezent ca eurodream-ul: dolarii erau preferați mărcilor, iar de plecat, se pleca în primul rând în SUA. La București se deschideau restaurante inspirate de lumea cowboy-ilor, la Slobozia se deschidea, pe model Dallas, o copie a Southfork Ranch, iar proiectul Dracula Park îl ungea, prin subscripție publică – dovedită ulterior țeapă –, pe Dracula personaj pop național, prin ambasadori „serioși” ca Virgil Ianțu. Americanii nu veniseră să ne salveze de comunism, dar poate aveau să vină acum. Până la urmă a venit UE.

Mențiune specială: average românul bătându-l pe average rus la propriul „joc”, într-o reclamă la vodcă.

Main cast

Micul antreprenor român nouăzecist – bărbat între două vârste, cu aer „cinstit”; povesteșțe cum și-a început afacerea, pe care simte încă nevoia s-o justifice (putea să fie „sală de jocuri mecanice”, dar el a ales să facă restaurant); dispare repede

   vs

Investitorul străin – bărbat între două vârste, de regulă olandez, german sau francez; „crede în România”; se plimbă pe șantier cu vesta reflectorizantă peste cămașă, cu utilajele / echipamentul / personalul firmei sale în fundal

   pentru care lucrează

Noul corporatist român – bărbat de treizeci și, la costum; rezolvă task-uri din birou sau de la iarbă verde, via mobil; după program, îi mai scapă câte o „prosteală” cu colegii

   care uneori mai sfârșesc în

Boy’s cluburi – bărbați de treizeci-patruzeci-cincizeci, în timpul liber; beau bere, se uită la meci, schimbă înțelepciuni și sfaturi de „agățat”, se plâng de neveste („e dreptul nostru să fim liberi de ziua noastră, Ziua Bărbatului”)

   visând la

„Bomba sexy” – fată de douăzeci-douăzeci și un pic, îmbrăcată și machiată „provocator”; defilează pe slow motion, propune tombole, rămâne blocată cu mașina pe marginea drumului; țintă a privirii și tentativelor de seducție

   sau măcar la

Buna gospodină / mamă – femeie de treizeci plus, îmbrăcată de oraș sau de acasă; are grijă de copil/i; primește complimente pentru părul strălucitor, schimbă sfaturi despre cosmetice și haine cu prietenele, gătește și spală rufe inclusiv în timpul sarcinii, cu aceeași dăruire; răbdătoare, discretă și îngăduitoare; exprimă în același timp feminitate și liniște

   orice dar nu

Soția cicălitoare – femeie de treizeci-patruzeci-cincizeci, îmbrăcată de acasă; trebăluiește smucit, se plânge de tot felul de lucruri, nicicum nu-i convine; din cauza ei are nevoie bărbatul de „Ziua Bărbatului”

   meanwhile, încă neafectați de toate astea:

Tinerii who just want to have fun – băieți și fete de optișpe-douăzeci și un pic; beau sucuri, mănâncă chipsuri și dulciuri, vorbesc la telefon, dansează, merg pe plajă, pornesc în aventuri cu decapitabila; subiecții popului exuberant douămiist; lumea e a lor

   și undeva în background

Bătrânii – cupluri de șaizeci plus; se plimbă prin parc, stau cu nepoțeii, se reunesc ocazional la mese mari cu toată familia; se bucură că pot mânca din când în când ceva dulce; sunt mai liniștiți de când iau suplimente pentru inimă.

Lifestyle

Discoteca Why Not, echivalentul din epocă pentru Bamboo sau Fratelli, promovându-se la TV, dar nu pentru că ar fi uncool, ci pentru că nu are cum altfel: trance, „instalație de sunet și lumini de ultimă oră”, str. Turturele nr. 11, 29.08.1994; un el și o ea într-o discotecă, mâncând alune Fiesta împreună, mult mai gingași decât tradiția muzicii care se aude în fundal.

Omniprezența alcoolului, felul în care pasagerii beau tărie într-o reclamă altfel foarte blajină la Tarom, felul în care criza rămâne la poartă când ai cu cine să bei o bere, felul în care obiceiul băutului de bere este justificat cu argumentul „din bătrâni”.

„Parfumul atrăgător” al țigărilor.

Tatăl care așteaptă culcarea copilului pentru a se putea juca Call of Duty pe PlayStation, pe muzică de senzații tari.

Utopia confortului asigurat științific, prin produse care au la bază formule descoperite / inventate în laboratoare futuriste, de savanți în halate albe care manevrează demonstrativ moleculele sau le privesc la microscop.

Boom-ul sucurilor cu chimicale, în dulce ignoranță față de E-uri și adaosuri de zahăr.

Suplimentele little pharma produse la noi, Algopirin și Antistres cu oligoelemente, Bilal: un săpun normal, pasta de dinți Castella, spray-ul anti-insecte Flit. 

Săpunul Palmolive, care te îndeamnă să te speli cu el pe față.

Apariția pagerelor la Soti TV (prima televiziune privată din România): „cu ajutorul acestor mici aparate, puteți primi la orice oră mesaje urgente, în București, dar și în împrejurimi”.

Apariția iPodului, inițial ca produs pentru copii. 

Candoare

Oricât am (aș) despica reclamele din 8 ilustrate…, rămâne un rest. Personal, l-aș numi, în lipsă de un termen mai bun, ingenuitate. O ingenuitate care se datorează – pe modelul enormităților – și stadiului mediei de la vremea respectivă, dar în primul rând specificului răscrucii istorice în sine. Este senzația de lume-în-facere, care le are încă pe toate de descoperit și a cărei cultură nu are nici instrumentele, nici motivele să fie blazată. Senzația unei lumi care trăiește, dincolo de toate greutățile, cu o imagine luminoasă a viitorului la orizont. Se știa ce mai trebuie făcut ca traiul să devină mai bun și existau deja semnele pașilor în direcția aceea („viitorul a început ieri”, apud. una dintre reclame). Firmele străine aveau să vină, vizele pentru străinătate aveau să fie ridicate, economia avea să intre în sfârșit pe creștere, găselnițele tehnologice aveau să continue să apară să ne ușureze sau potențeze viața („Cooltronic: nu un produs, ci o revoluție tehnologică”). Vestul era aici și, ușor-ușor, deveneam vestici la rândul nostru. „Proiectul de țară” exista și era în curs de înfăptuire. We were believers, și tocmai de asta nici optimismul debordant al publicității vremii nu suna fals.

Sigur că multe dintre aceste momente de ingenuitate sunt astăzi cringe. Florin Prunea (pe atunci goalkeeper la națională, după Stelea) cu un punchline nereușit la Pepsi: „la Euro ’96, eu voi fi pe gazon; cumpără Pepsi și vei fi și tu pe stadion!”. Hagi, la concurență, prezentând sticla ciob de Cola în fundal de iepurași și verdeață de desene animate, urând „Sfinte sărbători” liniștite. Wash&Go, cu al lor „ce bine arăți! / ce ți-ai făcut? / frumoasa mea, dansezi?”.  Arhetipul mamei tinere, mulțumind politicos unei prietene pentru o recomandare la ciorapi: „Bună, Roberta! Ai avut dreptate, ciorapii sunt rezistenți și stau foarte bine pe picior.” Cringe, dar cringe-ul unei lumi fără cringe, un cringe pe care nu-l poți privi decât cu duioșie, cu atât mai mult cu cât te și tragi, până la urmă, din acea lume. Astăzi, e un cringe care se poate citi și wholesome.

Pe mine ce m-a mișcat însă cel mai tare, la acest capitol, au fost acele câteva bijuterii naiv-poetice care se strecurau din când în când printre imagini și vorbe. Reclama la resort-ul deschis la Căldărușani, care înșiră răbdător, preț de câteva zeci de secunde, posibile potriviri între serviciile oferite și plăcerile clientului („dacă iubiți soarele sau dimpotrivă locurile umbroase, dacă vă e dragă limpezimea apelor…”), cu voice-over-ul în off-sync față de imaginile peste care vine, mi s-a părut, de pildă, de o dulceață pitorească absolut emoționantă. În momentele de genul, ai sentimentul că trecutul radiază: fantoma care plutește încă pe deasupra lumii noastre, unde între timp toate acestea s-au dus, zâmbindu-ne.

Acest material a fost scris în cadrul burselor F-SIDES Chronicles, un proiect care își propune să exploreze granițele dintre critică culturală și scriere creativă, inițiat de F-SIDES Cineclub.

Vlad Marina

Lucrează în industria de film, partea cu exceluri. A făcut masterul de studii culturale vizuale de la CESI, video-eseul „adev despre trecut” și coloana sonoră la câteva scurtmetraje independente. Îi plac Jennifer Egan, Răzvan Rădulescu și conceptul de modernism pop.