Dacă o viață de om nu e doar newsreel, nici un Instagram reel și nici literatură care se scrie cu fiecare gând? Dacă cumva e o combinație între cele trei și multe alte arhive interioare și exterioare? Ăsta poate fi un gând cu care rămâi după cel mai nou film al lui Andrei Ujică, TWST – Things We Said Today, un hibrid nostalgic și autoficțional grefat pe imagini de arhivă din apogeul beatlemaniei. 

Acest material face parte dintr-o serie intitulată „Harta și teritoriul Timișoarei: portrete de cineaști din generații diferite”, în care am cartografiat orașul ca pe o rețea de locuri și de oameni, de experiențe formatoare și comunitare. Primul articol din serie este dedicat lui Lucian Mircu – portretul unui activist cinefil, iar al doilea lui Niko Becker: Un tânăr actor care nu stă pe loc.

***

Andrei Ujică este unul dintre cei mai influenți cineaști din ultimii 30 de ani pentru felul în care a explorat noi formule în limbajul cinematografic. Chintesența acestor explorări o reprezintă memoria colectivă și individuală, modurile în care istoria mare și istoria mică sunt captate de diversele medii vizuale. Prin așa-numita trilogie a sfârșitului comunismului, compusă din Videograme dintr-o revoluție (1992), Ieșit din prezent (1995) și Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010), regizorul a sondat relația formelor de reprezentare audiovizuală cu puterea politică și cu istoria; imaginile oficiale, imaginile filmate de amatori și juxtapunerea lor în montaj semnalizează permanent tensiunea dintre reprezentare și realitate.

Dacă filmele lui Andrei Ujică sunt atât de influente e tocmai pentru că transgresează genul documentarului istoric și compilarea arhivistică. Printre altele, în Videograme…, voice-over-ul ghidează privirea prin amestecul de secvențe din reportajele televiziunii cu imagini haotice surprinse de operatori amatori; în Ieșit din prezent, alt voice-over citește un așa-zis jurnal al astronautului Anatoli Arzebarsk, care e ficțional, scris de regizor; în Autobiografia…, doar imaginile vorbesc, nu avem niciun voice-over, niciun text explicativ care să orienteze spectatorul în timp, spațiu sau printre personajele istorice, dar filmările de arhivă se succed în logica amintirilor unui condamnat la moarte, nu într-una descriptiv-informativă.

Reamintesc toate acestea despre care s-a scris deja mult și bine, la noi și aiurea, pentru că, în perspectiva noului său film, TWST – Things We Said Today, m-au interesat elementele de discurs, de regie ficțională suprapuse pe arhiva video care fac și mai percutant factualul, chestiune care se regăsește și în etimologia cuvântului „videogramă”: imagine și text, tradusă în dialectica document(ar)-ficțiune. Andrei Ujică spunea, în acest sens, despre legătura dintre literatură și film: „Pe vremea când scriam proză, adică în tinereţe, felul de-a povesti era cinematografic. De la bun început, filonul narativ, atâta cât l-am avut, venea dinspre cinematograf, şi nu dinspre literatură. Deci relaţia e inversă. Există însă şi un număr de texte nenarative, tot de atunci, care se afundau în substanţa lingvistică. Acelea sunt de natură pur literară şi visau să ajungă printr-o simultaneizare a straturilor lexicale la o transgresiune totală a genurilor. Problematica respectivă am reluat-o apoi în cinema, care – dacă e să mă întrebaţi pe mine – nu este până la urmă decât un alt gen literar.”

Palimpsest de imagini mișcătoare

În TSWT – Thing We Said Today, Andrei Ujică provoacă din nou granițele documentarului și folosirea imaginilor de arhivă în cel mai personal (impregnat de discurs) și cel mai fluid (impregnat de ficțiune) lungmetraj de până acum. Dacă celelalte trei filme pot fi văzute (și) ca niște exerciții de exorcizare a unor traume istorice, TWST, deși rămâne în zona macro a evenimentelor istorice marcante, coboară spre dragostea pentru Beatles a generației ‘60, într-un exercițiu romantic și tandru concentrat pe 13-15 august 1965, zilele premergătoare concertului Beatles pe Shea Stadium, la New York, primul lor mare concert la care au participat peste 55.000 de fani. Sau, în cuvintele regizorului, e și îndeplinirea unui vis, un proces îndelung, de aproape 10 ani, cu multe întreruperi și piedici obiective, dar și sute de ore dedicate imaginilor de arhivă.

„Printre visurile mele din liceu au fost şi acestea, sǎ lucrez o datǎ cu o mare trupă de pop şi sǎ fac un film american. Dar abia 50 de ani mai târziu am avut curajul să construiesc un film în jurul primului concert dat de cea mai mare formație din toate timpurile pe Shea Stadium. Cum le-am spus tinerilor actori newyorkezi ale cǎror voci le-am înregistrat în toamna trecută, nu contează cât durează să-ți împlinești un vis, principalul e să reușești înainte să-l uiți”. 

Nu e de mirare, deci, că în acest exercițiu romantic, personalul și ficțiunea se manifestă apăsat formal, într-o împletitură complexă care invadează arhiva. 

Prima jumătate a filmului, perspectiva și voice-over-ul (narat de Tommy McCabe) este a unui tânăr în plin spleen de vacanță de vară: „Timpul mi-l petrec ca o repetiție pentru o viață care nu mai începe odată”. Tânărul se numește Geoffrey O’Brien, persoană reală istoric, scriitor, fiul lui Joe O’Brien, faimos în epocă pentru matinalele de la radio WMCA, primul post care a transmis piese de Beatles la New York. În realitate, adevăratul Geoffrey nu a fost la concertul Beatles, dar Ujică îl folosește aici ca pe un alter-ego care are acces la concert grație unei acreditări obținute de tatăl lui. Preocuparea lui Geoffrey din film este o povestire la care tot scrie în gând plimbându-se pe străzile New York-ului. Cuvintele sunt însă ale lui Andrei Ujică, din povestirea „Isabela, prietena fluturilor”, pe care a scris-o în 1972, ascultând obsesiv White Album. 

A doua jumătate a filmului, perspectiva trece la un personaj feminin, Judith Kristen, și ea reală istoric (interpretată de Therese Azzara), mare fană Beatles și ajunsă faimoasă pentru cartea publicată în 2010, A Date with a Beatle. Părți din jurnalul ei au inspirat povestea din film. 

Cele două personaje, Geoffrey și Judith, sunt grefate pe imaginile de arhivă prin animațiile realizate de artistul francez Yann Kebbi și sunt integrate organic în unele scene cu ajutorul efectelor speciale. Toate secvențele cu Geoffrey sunt alb-negru, cele cu Judith sunt color. Filmul este compus din materiale de arhivă ale televiziunilor americane și filmări de amatori/de familie de 8 mm din arhive personale, pe care Andrei Ujică și Dana Bunescu (editoarea filmului) le-au cumpărat de pe eBay. Influența arhivă-personaje a fost duală: unele secvențe au fost selectate ca să se potrivească cu povestea personajelor, dar și personajele au fost direcționate conform cu materialele de arhivă.

Raportul animației cu imaginile-document e fulgurant – personajele-desenate sunt „adăugiri” uneori atât de discrete încât abia le zărești, ca niște contururi, alteori sunt accentuate și pline. Ce face aici Ujică e un soi de palimpsest de imagini mișcătoare. Autonomia și autoritatea imaginilor de arhivă ca „documente istorice” sau „conserve de timp” sunt relativizate de povestea romantică și de proza care „se scrie” din voice-over peste ele. E mai mult decât un raport jucăuș între o istorie mică și o istorie mare, e un (nou) limbaj cinematografic prin care autorul se proiectează autoficțional și emoțional într-un eveniment care a definit generația sa, dar care se petrecea într-o altă lume. Ujică a declarat, de altfel, că TWST nu e un documentar despre un fenomen pop, ci despre profilul emoțional al tinerilor din generația ‘60.

Felul în care vedem și trăim New York-ul în TWST prin ochii lui Geoffrey și pe „soundtrack-ul” scrise de regizor mi-a amintit de un text al lui din 2023, „Apă de uitare”, din revista Orizont. Aici Andrei Ujică se întoarce la o noapte de dinaintea începerii clasei a șasea, în Teremia (comună la 80 de km de Timișoara, unde a locuit în copilărie), când mintea copilului de atunci era fermecată de Jules Verne și de imaginile mișcătoare de pe ecranul televizorului. Dar naratorul, la o distanță de 60 de ani de acel moment, recompune fantezist o călătorie în jurul lumii făcută de un fiu ficțional al lui Phileas Fogg, care „ar fi avut 23 de ani neîmpliniți în martie 1896, când magicianul Félicien Trewey a început să prezinte în fiecare seară, în fața unui public plătitor, la Empire Theatre din Leicester Square, un program cu zece filme scurte ale fraților Lumière, filmate și proiectate cu același aparat inventat și scos de ei pe piață sub numele Le Cinématographe”. Acest Phileas Fogg Jr. acceptă provocarea fraților Lumière să le poarte aparatul în toată lumea largă și să compună o enciclopedie vie a mapamondului. 

Raportul animației cu imaginile-document e fulgurant – personajele-desenate sunt „adăugiri” uneori atât de discrete încât abia le zărești, ca niște contururi, alteori sunt accentuate și pline. Ce face aici Ujică e un soi de palimpsest de imagini mișcătoare.

E așa departe exercițiul imaginar de aici de Geoffrey care se plimbă prin New York-ul lui august 1965? „Cuprins de nostalgie după imaginile de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu care mă hrăniseră o mulțime dintre cărțile copilăriei și altele mai târziu, încât le purtam mereu în mine, inclusiv pe cele din romanul pe care tu tocmai începuseși să-l citești, m-am trezit visând la un film care ar putea fi făcut numai din vederile adevărate ale acelui veac, după cum fuseseră ele capturate de aparatul fraților Lumiére”. 

Inclusiv motivul fluturilor (re)apare în proza asta, corelând vitalitatea lor efemeră cu longevitatea surprinderii clipelor pe imagine: „Eu mă întrebam șaizeci de ani mai târziu în camera mea de hotel, la Paris, pentru a nu știu câta oară, ce vor fi simțit oamenii în momentul în care clipele, fixate fotografic ca niște fluturi înțepați unul câte unul într-un insectar mare cât calendarul secolului lor, au început să zboare pe câte un ecran întins întâi prin saloane de cafenele sau de magazine, în săli de teatru ori de cabaret”. Ce face Ujică în această proză autoficțională e corespondentul literar al exercițiului cinematografic din TWST. Și reconfirmă totodată dialectica imagine-text, pe care regizorul a invocat-o și recent, într-un interviu de la premiera filmului la Festivalul de la Veneția: „Ce este o viață de om? Un reportaj de știri sau o proză scurtă? Sau poate orice viață e un du-te-vino între cele două – suntem deopotrivă știri și proze scurte”.

Americana ‘65 ca un insectar cu fluturi 

În TWST, peste fenomenul pop al beatlemaniei, se infiltrează istoria socială și politică a Americii anului 1965: conflictele rasiale explodate în revolte din cartierul Watts – pe care Geoffrey, și noi odată cu el, le vede la știri, străzile și oamenii din Harlem, familiile din suburbiile Philadelphiei, vilegiaturiștii de pe Jones Beach și muncitorii din piața de pește, toți fluturi pe insectarul construit din arhive de Andrei Ujică și Dana Bunescu.

„New York e locul în care te simți imediat acasă, indiferent de unde vii. E citadela secolului XX. Îl și știi bine, din atâtea filme. Mie, în adolescență, la Timișoara, îmi erau mai cunoscute cartierele New Yorkului decât cele ale Bucureștiului, de exemplu”, scria regizorul într-o epistolă trimisă de acolo, în 2021. În film mai vedem și veselia colorată de la Expoziția Universală pe care o vizitează Judith cu prietenele ei înainte de concert, care a avut tema „Pace prin înţelegere” și era dedicată „Realizărilor omului într-o lume limitată într-un univers în expansiune”, cu pavilioane expoziționale întinse pe mai bine de 2 kilometri, de parcă întreaga lume s-ar fi strâns butaforic în New York-ul acelui weekend. 

Pe de-o parte, viitorul pare luminos și deschis, al tinerilor rebeli și al invențiilor care vor face lumea mai bună, pe de cealaltă, cetățenii de culoare se luptă împotriva abuzurilor și discriminării sistemice. La fel cum pentru niște tineri din România aceluiași an lumea este scindată între propaganda despre cea mai bună dintre societățile posibile și realitatea strâmbă.

Explozia extazului pop și explozia de violență în conflictul rasial se reflectă una pe alta în dinamica filmului: pe de o parte, mase de fane în pragul leșinului (sau dansurile senzuale din clubul vizitat de Geoffrey în Harlem), pe de alta războiul de stradă haotic din Watts. În ambele grupuri, cohorte de polițiști aleargă de colo-colo îmbrâncind cetățenii, încercând să mențină ordinea și disciplina.

Revoluția culturală se îngemănează cu revoluția politică, într-o coincidență istorică de care Ujică profită din plin alegând aceste trei zile și care are ecouri acute în mișcările sociale din 1968. În cronica lui la film, criticul J. Hoberman asociază momentul dual surprins aici cu „efectul eros” folosit de George Katsiaficas (în volumul The Global Imagination of 1968) pentru emergența sutelor de mii de oameni care ocupă spațiul public mânați de aceleași aspirații și spirit de solidaritate, dincolo de orice sloganuri politice.

Poeticitatea nostalgică după aceste zile/acești ani formatori pentru generația regizorului pulsează pe tot parcursul filmului prin inserțiile prozei la care Geoffrey scrie (mental) și pe care Judith o continuă și o trăiește fără să știe. Apoi explodează idealizant în secvențele finale când tinerii de pe Shea își iau zborul într-un stol de fluturi multicolori care cuprind toată lumea încet, încet. E un registru al speranței, al tinereții optimiste cu care s-a confundat influența Beatles și care a reverberat până dincolo de Cortina de Fier. 

TWST „este un film despre spiritul lor, despre impactul pe care l-au avut asupra unei întregi generații. Istoria a devenit personală, acum facem un film despre noi, generația noastră, și cum am fost schimbați de Beatles”, spunea Andrei Ujică la conferința de presă de la Festivalul de Film de la Veneția. 

Faptul că tot filmul nu auzim nicio secundă muzica Beatleșilor nu e un minus, ci, dimpotrivă, ferește filmul să devină prea ilustrativ. Cântecele Beatles sunt așa de interiorizate de generația ‘60, dar și de noi, cei de azi, încât nu e nevoie să le auzim.

Cele două personaje ale filmului comunică fără să știe, poate că fiecare e doar proiecția sau visul-cu-ochii-deschiși al celuilalt. Legătura dintre ei străbate distanțele la fel ca muzica Beatleșilor. Una dintre prietenele lui Judith citează o replică a domnului Rochester din Jane Eyre: „Poți să mă vezi? Nu, dar sunt recunoscător să te aud și să te simt”. E și asta o posibilă metaforă a afinităților elective, chit că aici e instanțiată romantic, pentru legătura între un tânăr adolescent din vestul României comuniste cu tinerii din New York-ul lui august 1965. Faptul că tot filmul nu auzim nicio secundă muzica Beatleșilor (din motive obiective ce au ținut de drepturi) nu e un minus, ci, dimpotrivă, ferește filmul să devină prea ilustrativ. Cântecele Beatles sunt așa de interiorizate de generația ‘60, dar și de noi, cei de azi, încât nu e nevoie să le auzim.

Scurt periplu Beatles – România – Timișoara

Circulația discurilor cu muzica Beatleșilor în anii ‘60 ai României comuniste e învăluită în aură de legendă: în Timișoara, pare că în toamna lui 1964, floretistul Ionel Drîmbă se întoarce de la Jocurile Olimpice de la Tokyo cu un disc care va face senzație în oraș. Despre acest „moment istoric” a povestit muzicianul Béla Kamocsa în cartea Blues de Timișoara – o autobiografie (apărută în 2010 la editura Brumar):

„El a fost primul cunoscut pe care l-am văzut ținând în mână un album Beatles. Stătea cu el în ușă și râdea ironic. Nimeni, în Timișoara, n-avea așa ceva. Îl adusese de la Tokio, unde participase la olimpiadă. […] Discul a circulat la toți prietenii mei și a fost ascultat cu pioșenie de o sumedenie de timișoreni. Când l-am primit înapoi, era ros ca niște bocanci. Abia se mai auzea ceva printre pârâituri.”  Momentul și-l amintește și Nicu Covaci în cartea Phoenix. Însă eu, o pasăre… publicată la Editura Nemira în 1994): 

„Erau două LP-uri transparente, de un roșu închis; (..) au ajuns repede niște ruine, atât de des le ascultasem”. Despre propria întâlnire cu Beatles, Andrei Ujică a povestit la avanpremiera filmului care a avut loc la Cinemateca Eforie, la scurt timp după premiera de la Veneția: „Teremia se umplea vara de RFG-iști care veneau să-și viziteze rudele. Mulți aveau copii adolescenți și le aduceau discuri. Se organizau serile așa numitele house baruri, se dădeau petreceri. Stăteam pe terase și ascultam cele mai noi albume. Racordarea noastră cu muzica pop s-a făcut sincron. Câțiva ani mai târziu când am intrat și eu în Beatlemania, cam prin ‘69, primisem discul White Album și l-am ascultat săptămâni întregi pe repeat pe un magnetofon. Atunci am scris acea  povestire care și azi rămâne cel mai frumos dintre textele mele de proză din adolescență: «Isabela, prietena fluturilor». Fără să aibă o referință directă la muzică, ea cristalizează tot sentimentul meu Beatles. De aceea am ales ca, în film, un tânăr scriitor, alter ego-ul meu, să scrie povestirea pe care am scris-o eu la 19 ani.”

Pe posturile de radio care veneau pe undele fostei Iugoslavii, Beatles se ascultau la Radio Novi Sad sau Radio Belgrad. Cornel Chiriac, unul dintre cei mai iubiți oameni de radio ai perioadei, dădea în cadrul emisiunii Metronom de la Radio București piese Beatles, iar difuzarea lui „Back in USSR” după evenimentele din Cehoslovacia din 1968 se crede că a dus chiar la anularea emisiunii sale.

Iubitorii de muzică și muzicienii din Timișoara anilor ’60-’70 se strângeau serile la cluburile asociate diverselor fabrici, unde aveau loc seri de dans și concerte. Înființat în anii ’60 de Petru Umanschi, PM 6 (Post Meridian 6) a devenit un reper în oraș – și azi e amintit ca unul dintre primele locuri care se apropiau de ideea de discotecă și care a oferit spațiu muzicii pop-rock. Altele din epocă erau clubul fabricii Mobila Banatului, clubul Ada Marinescu al Fabricii de Panglici, clubul Bumbacul din piața Traian, clubul Fabricii de Bere, al Fabricii de Ciorapi, Lira din grădina de vară a clubului CFR unde se țineau seri de dans. Un alt spațiu-reper al epocii e Terasa Flora de pe malul Begăi, proiectată de Ştefan Iojică (rămasă în urma pavilionului expozițional din 1967, când la Timişoara avea să se organizeze o expoziţie florală, care a purtat numele „Flora”).

Subiectul Beatlemaniei nu a fost ignorat nici de presa locală: autorul articolului din gazeta Înainte!, semnat cu inițialele L.R., alege să abordeze subiectul (într-un text  care e posibil să fi fost tradus din presa străină) din perspectivă patologică:

„O nouă epidemie originară din Anglia face ravagii în rândul unei însemnate părți a tineretului din Occident. Boala, care, se pare, dăunează sistemului nervos, se numește «beatlemanie» și are simptome și manifestări foarte ciudate. La originea acestei maladii, stă… o formație engleză de «muzică ușoară» compusă din patru tineri care n-au împlinit încă nici 20 de ani și care și-au zis Beatles, ceea vrea să însemne «pletoșii». De unde această denumire? Cei patru Beatles nu se mulțumesc să dea numai «concerte» în care, plini de furie, se dezlănțuie într-un stil inaugurat, probabil, de strămoșii lor din Neanderthal, dar, invidioși pe aceștia, au lansat și o pieptănătură care ar face să pălească de necaz orice «dandy» din cuaternarul inferior.”

Traducătorul George Volceanov își amintește și el cum efectul „beatle” asupra tinerilor era echivalat, la sfârșitul anilor 60, cu un comportament antisocial: 

„Substantivul comun beatle devenise în epocă, în scrierile gazetarilor, dar şi în cele ale autorilor de ficţiune, o sinecdocă pentru toate efectele nocive pe care le poate avea cultura occidentală asupra tineretului comunist: plete, blugi, chitare (mai ales electrice!), muzică zgomotoasă, comportament antisocial etc. Iată un al treilea paradox (după cel al formaţiilor noastre pop, mai teziste decât Tezele lui Ceauşescu, şi cel al cenzurii hiper-vigilente care populariza, în mod involuntar, ideile mişcării flower power): între cultura scrisă, care introdusese în limba română neologismul beatles cu sensul de tânăr pletos (mai ales soios), nonconformist, şi cultura audio se căsca o prăpastie, autorităţile agreând şi încurajând difuzarea de melodii Beatles la mai toate emisiunile de muzică la cerere. 

TWST este un film despre spiritul lor, despre impactul pe care l-au avut asupra unei întregi generații. Istoria a devenit personală, acum facem un film despre noi, generația noastră, și cum am fost schimbați de Beatles.

Yellow Submarine, Ob-la-di, Ob-la-da, Hello Goodbye, Penny Lane, The Ballad of John and Yoko, Hey Jude, Let It Be, Lady Madonna şi alte şapte-opt melodii cu texte „paşnice“ erau difuzate continuu. După ce trupele sovietice şi cele ale aliaţilor lor est-europeni au invadat Cehoslo­vacia în 1968, cenzorii au devenit extrem de vigilenţi, interzicând difuzarea melodiilor Back in USSR şi Get Back (ca să nu mai pomenim de Revolution) din repertoriul Beatles, deşi respectivele cântece nu aveau absolut nimic de-a face cu politica militaristă a Uniunii Sovietice. Pentru tinerii care ascultau aceste melodii la Europa Liberă, simpla menționare a acestor titluri devenea deja un gest subversiv, având conotaţii antisovietice într-o epocă de efervescentă propagandă naţionalistă.”

Fun fact și o coincidență de genul celor care par scoase dintr-o proză: pe coperta albumului Sgt. Peper’ Lonely Hearts Club Band, din 1967, e un colaj fotografic cu celebrități și personaje din diverse epoci istorice. Între Ringo Starr și Paul McCartney, îl vedem pe Peter Johann Weißmüller, născut în 1904 în Freidorf, astăzi cartier al Timișoarei – cel care l-a jucat pe Tarzan la Hollywood în anii ‘30. Cam ca în acest colaj improbabil mi-l imaginez și pe tânărul Andrei Ujică la final de anii ‘60-început de anii ‘70, o parte cu mintea și urechile „dincolo”, o parte „dincoace”, scriind, alături de Șerban Foarță, cantafabule pentru trupa Phoenix. 

„Voi visa un fluture”

Despre cântecul Things We Said Today, Paul McCartney a spus că reprezintă „nostalgia viitorului, nostalgia viitoare pentru momentul prezent”. Prin corespondență, Andrei Ujică exersează în filmul TSWT – Things We Said Today un tip de nostalgie compensatorie, jucându-se cu registrul literar (și ficțional) și cel al imaginii documentare. 

Când se plimbă prin Harlem, Geoffrey spune: „Mă contopesc cu căldura după-amiezei. Practic nici nu sunt acolo, ascuns în spatele legitimației de presă. Sunt un observator fără chip, iar camera mea urmărește oamenii din cartier în cartier. Trasez o hartă mentală a străzilor pentru un film mental și așa trece ziua.” 

În penultima secvență din film, când stadionul Shea e invadat de fluturi multicolori, nu auzim muzică, nu auzim uralele fanilor, ci tastele mașinii de scris, finalul poveștii care „s-a scris” pe tot parcursul filmului: povestea lui Andrei Ujică, cel care, adolescent fiind, asculta, obsesiv Beatles în Timișoara, și cea a lui Andrei Ujică de acum, rezultând un hibrid nostalgic și autoficțional grefat pe istoria documentată audiovizual.

***

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

Alexa Florescu

După 10 ani petrecuți în industria de carte, lucrează acum în publicitate. Are carnet de bilete la Elvire Popesco și abonamente la toate rețelele de streaming. Primul regizor pe care l-a cunoscut a fost Taika Waititi la prima ediție a festivalului de film horror de la Biertan. Când nu face account management și nu scrie despre filme, stă cu orele pe o insulă din IOR.