An de an ne întoarcem la o tradiție: facem un bilanț personal al filmelor noastre preferate din anul care tocmai se încheie. Sunt filme care ne-au mișcat, filme care schimbă regulile jocului, ambițioase și provocatoare, care experimentează sau aduc ceva nou în cinemaul românesc contemporan. Sunt, totodată, alegeri subiective și rezultatul unei matematici simple, în care singurul criteriul de care am ținut cont a fost ca filmele pe care le-am „votat” să fi fost distribuite în cinematografele locale în 2023.

Anul ăsta, în topurile fiecăruia există un vârf comun: Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude), cel mai „exploziv” film al anului. Nu aștepta… a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Locarno (unde a fost premiat cu Leopardul de argint – Premiul Special al Juriului, Mențiune din partea Juriului Ecumenic și Premiul I din partea Juriului Tinerilor) și este propunerea României pentru Premiile Oscar 2024. Dincolo de preferințele noastre, de urmărit sunt ecourile și entuziasmul din jurul filmului în afara contextului local, care plasează filmul în unele dintre cele mai importante topuri (Cahiers du Cinema, Sight and Sound sau preferințele regizorului John Waters).

Iată și celelalte filme românești care rămân cu noi din 2023.

***

Flavia Dima

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude)

Arsenie. Viața de Apoi (r. Alexandru Solomon)

Un film care există momentan doar în notițele, carnetele, fișierele și gândurile unei persoane tinere, însă care nu poate fi nici realizat, nici distribuit în condițiile și circumstanțele actuale ale cinemaului românesc – deocamdată

În anul celor mai multor filme făcute ca să fie (și în care un singur film de ficțiune regizat de-o femeie, Horia, regizat de Ana-Maria Comănescu, a avut premiera, deocamdată internațională), în care doar scurtmetrajul a strălucit pe deplin, acestea sunt cele care-au atins și provocat punctele nevralgice ale societății românești, filme izvorâte din ingenuitate formală, curiozitate ingenuă și aspră critică politică deopotrivă – în rest, în cuvintele lui Gramsci: „Lumea veche a murit, lumea nouă se naște încet, iar în acest clar-obscur apar monștri”. (The old world is dying, and the new world struggles to be born: now is the time of monsters.)

***

Dora Leu

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude)

Arsenie. Viața de Apoi (r. Alexandru Solomon)

Între revoluții (r. Vlad Petri) 

Sigur, ăsta-i un top de șoarece de festivaluri, n-am ce-mi zice și ce vă zice; îmi voi purta crucea previzibilității cu demnitate. Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii mi se pare că se detașează (și presimt că asta e o opinie oarecum unanimă printre criticii de la noi). Ce m-a izbit la Nu aștepta a fost ceva ce mi-am dat seama că până acum n-am înțeles decât în teorie despre cinema și realitate. Declicul ontologic s-a produs când mi-am văzut expandată pe ecranul „lumii”, la Locarno, amărâta mea de intersecție de la Sir, unde alerg la xerox sau mă duc să-mi iau ciorapi. Iată că printre mitologiile cinematografice urbane ale lumii se strecoară acum maladivul București, cu Jude ca cel mai actual cronicar al său. Mi se pare firesc ca filmul să aibă un loc de frunte pe o listă de cinema românesc pe 2023: Nu aștepta e atât de ancorat în local doar ca să se rupă simultan din el și să funcționeze în termeni internaționali, în termeni de istorie a cinemaului – pe care o și rumegă și face.

Arsenie. Viața de Apoi e un studiu al mentalităților locale admirabil, chiar dacă metodologic nu știu dacă desăvârșit – încă am rezerve, sau poate întrebări, despre relația personajelor cu camera. De altfel, mă bucură de fiecare dată un film care se poate pune în coastele cuiva (știm doar, mai multe la femei), și care admite, totodată, complexitatea psihologică, antropologică și, iată, performativă a subiectului.

La Între revoluții am apreciat că exercițiul arhivistic și tabloul istoric mai scot România dintr-un cerc concentric al Europei de Est și o leagă de alte dimensiuni geografice, afective, istorice etc. Influxul de imagini „din afară” e foarte binevenit mai ales în contextul în care filmul de arhivă românesc n-a prea folosit altceva decât mărturii „ale noastre”. Jude și Petri îmi confirmă că peisajul filmului de montaj e în continuare cel mai promițător dintre cele ale cinemaului românesc, iar toate trei filmele îmi confirmă că, la nivel autohton, trăim în continuare într-o vreme a documentarului.

Ce ar fi putut intra pe listă e și Spre Nord (r. Mihai Mincan), pe care chiar dacă îl găsesc un pic stângaci, „un pic prea mult”, mai ales în scenariu și dialoguri, îl văd ca pe un altfel de cinema românesc, unul care se suprapune celui european. Imaginea lui e o alternativă estetică binevenită și la fel și perindarea sa de fețe foarte puțin cunoscute ecranelor românești. Aș mai puncta și Playback (r. Iulia Rugină), care ar fi departe de a intra în top, dar emoțional am căzut în plasă: îmi plac casetele, îmi place video, îmi plac aceste vestigii media ale culturii populare (se puteau mai multe). 

***

Ionuț Mareș

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude)

Între revoluții (r. Vlad Petri)

De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin (r. Carla Teaha)

De departe cel mai bun film românesc lansat în cinematografe în 2023 a fost Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, de Radu Jude. Un film ambițios, care e deopotrivă amuzant și tulburător. Un rol greu de uitat făcut de Ilinca Manolache, actrița anului în România. Apoi, mi-a plăcut destul de mult Între revoluții, de Vlad Petri, pentru felul în care pune în dialog imagini de arhivă atât de diferite. De asemenea, am apreciat De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin, de Carla Teaha, pentru simplitatea asumată și modul în care se lasă purtat de exuberanței protagonistei sale. 

În rest, celelalte filme românești ieșite pe marile ecrane fie mi-au fost complet indiferente, fie mi-au oferit doar câte o idee, un personaj sau un moment demne de ținut minte. O să mă refer la a doua categorie.

MMXX, al cărui formalism mi s-a părut pretențios, a arătat că Cristi Puiu e totuși greu de egalat în regia de actori. La Mammalia, de Sebastian Mihăilescu, merită salutată îndrăzneala de a explora un tărâm străin cinematografiei române (chiar și atunci când călătoria eșuează). La Arsenie. Viața de apoi am găsit stimulant dispozitivul ales de Alexandru Solomon pentru a-și investiga subiectul său sensibil. Începutul din Libertate, de Tudor Giurgiu, cu reprezentarea haosului Revoluției la Sibiu, m-a fascinat și la a doua vizionare. La Tigru, de Andrei Tănase, și Taximetriști, de Bogdan Theodor Olteanu, m-a emoționat câte un personaj/o interpretare actoricească – cele făcute de Cătălina Moga, respectiv Victoria Răileanu. La Spre Nord, de Mihai Mincan, merită salutate forța imaginilor și complexitatea coloanei sonore. La 21 de rubini, de Ciprian Mega, m-a surprins curajul de a aborda frontal corupția din mediul bisericesc, printr-un scenariu din păcate prea stufos și convențional, dar cu unele intuiții bune. Iar din Miami Bici 2, de Jesús del Cerro, m-a făcut să râd o singură poantă: personajul jucat de Codin Maticiuc se îndrăgostește, în America, de o stripteuză despre care află că, la fel ca el, este admiratoare a lui Trump, așa că, pentru o impresiona, îi arată fotografii cu el în timpul asediului asupra Capitoliului, imagini pe care le vedem și noi și care sunt ca un mic gag woodyallenesc. 

***

Laura Mușat

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude)

Între revoluții (r. Vlad Petri)

Taximetriști (r. Bogdan Theodor Olteanu) și Libertate (r. Tudor Giurgiu)

 + De ce mă cheamă Nora, când cerul meu este senin (r. Carla Teaha)

A fost un an cu filme așteptate. Majoritatea dintre noi știam că urmează premiera unor filme regizate de nume cu greutate în industria autohtonă și, în cazul câtorva, chiar și peste hotare. Mă refer aici la Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Radu Jude, Călin Peter Netzer sau Marian Crișan. Multe dintre ele au dezamăgit. Au fost mai multe filme de ficțiune decât filme documentare, dar mai multe filme documentare bune, decât de ficțiune. Vestea tristă este că nu prea avem filme regizate de femei, dar vestea bună e că, cel puțin din punctul meu de vedere, fix unul din ele este și cel mai fresh film al anului – De ce mă cheamă Nora, când cerul meu este senin, care își face loc în topul meu ca bonus. Și pentru că am adus vorba, topul meu are puțin din toate – cel mai nou film semnat de Radu Jude este un deliciu cap-coadă (iar eu n-am fost niciodată o fană a filmelor sale) și îi va bucura chiar și pe cei mai pretențioși dintre spectatori (a se înțelege cei care n-ar merge decât de mânuță la filme românești). Un film comic, antrenant, ironic și tulburător.

Filmul lui Vlad Petri, care este un documentar doar din cadre de arhivă, este de o sensibilitate rar întâlnită în filmele autohtone din ultimii ani, fapt ce se datorează în bună parte Laviniei Braniște și alor sale scrisori pe care nu m-aș sătura niciodată sa le recitesc. Mi-a plăcut mult curajul lui Vlad de a se arunca la un asemenea exercițiu deloc ușor, dar care i-a reușit în mod admirabil. În final, locul 3 are două filme pentru că ambele sunt filme destinate unui public mai larg și salut determinarea de a face filme mai comerciale care nu-și pierd din calitate: unul este foarte bine scris (Taximetriști), iar celălalt este foarte bine produs și regizat (Libertate). În final, ambele sunt filme savuroase. 

Și nu în ultimul rând, un bonus: De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin, acest film de debut, regizat de Carla Teaha, care este de departe cel mai efervescent film al anului și asta datorită personajului principal – poeta, prozatoarea și traducătoarea Nora Iuga.  Un film care-i surprinde esența Nore într-un mod autentic și sincer, făcând-o cunoscută și unui public mult mai tânăr (și poate necunoscător). L-am văzut într-o sală plină de tineri care s-au îndrăgostit iremediabil de Nora, după ce au cunoscut-o pe marele ecran – și până la urmă, nu este asta cea mai frumoasă parte a unui film?

***

Victor Morozov

Warboy (r. Marian Crișan)

Mammalia (r. Sebastian Mihăilescu)

Spre Nord (r. Mihai Mincan)

Mi-am exprimat în repetate rânduri admirația față de filmul lui Radu Jude, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii. Cu toate pistele estetice pe care le deschide atât de impetuos și de racordat la fluxurile de imagini și idei ale prezentului, e un adevărat gamechanger – iar locul său va rămâne printre cele mai importante filme românești apărute vreodată. 

Am simțit și că nu e neapărat locul să menționez explicit acest titlu în top 3-ul personal, fiindcă ar fi doar redundant. Cauza filmului printre critici e câștigată – ba chiar și, uneori, dincolo de ei, în rândurile unor detractori mai vechi (primul pas spre clasicizare). Nu dacă filmul e bun trebuie dezbătut – pentru cine se interesează de soarta audiovizualului, întrebarea nici n-are rost. Ci cum – prin ce complexitate a gestului de montaj, care alătură regimuri de vizibilitate divergente până ce dibuie unul nou, doar al lui, născut din întrepătrunderea confuză a celorlalte – se naște această calitate. Și de ce în spatele ei se află, din punctul meu de vedere, singurul film românesc al anului care se menține relevant și dincolo de contextul local. (Pentru a răspunde, trebuie să fim dispuși să îi experimentăm țesutul sensibil al imaginilor.)

E mai logic și mai necesar, în ce mă privește, să propun trei titluri care din păcate au trecut prin săli fără să lase urme prea adânci, în indiferența unui public românesc tot mai puțin dispus să fie curios cu ceea ce se face aici, la noi. 

Warboy e contrapunctul absolut al tuturor sforțărilor industriei autohtone de a fi hip: un film deliberat inactual, chiar vetust, dar care arborează o claritate a gestului regizoral capabilă să transforme cinemaul într-o mică mirare continuă.

Spre Nord e opusul: o co-producție cu mijloace semnificative, care aspiră să internaționalizeze un caz local. Dar aici e de găsit, de fapt, limita filmului, o experiență prea greoaie pentru elanul libertății pe care îl anticipam. Elanul, însă, există cu adevărat: de-a lungul anumitor secvențe, filmul se transformă într-un cânt melancolic la adresa celor înghițiți de istorie.

Mammalia e cazul interesant al unui film care nu a ieșit chiar așa cum se anticipa, adică liber, fâșneț, complet imun la chestiuni ce țin de respectabilitate cinematografică. Dimpotrivă. Dar asta nu anulează caracterul legitim al acestui proiect regizoral cu bătaie, am impresia, ceva mai lungă, care poate acoperi o întreagă filmografie. Ca și în privința lui Mihai Mincan, Sebastian Mihăilescu face parte din grupul – adesea împovărat – al celor ce vin după. Din această generație, mai cu seamă în filmele lor se întrevăd mugurii unor viziuni care s-ar putea să ne uimească pe viitor.

***

Ramona Aristide

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude)

Mammalia (r. Sebastian Mihăilescu) 

Între revoluții (r. Vlad Petri)

Mențiune: De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin (r. Carla Teaha)

Nu așteptam prea multe de la filmul românesc anul acesta, dar iată că blazarea a fost prielnică luării pe neașteptate. Topul meu e compus din filmele pe care le-am găsit a fi cele mai reușite, provocatoare sau eclectice în plan narativ și vizual. 

Filmul care m-a sedus iremediabil și m-a făcut să experimentez un spectru neașteptat de stări în timpul vizionării este mult prea relevantul și aproape deja canonicul Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, cu atât mai mult cu cât mărturisesc că n-am fost niciodată o fană a filmelor lui Jude. 

Mammalia m-a surprins ca un film desprins din cu totul alt peisaj geografic sau cinematografic: imagini onirice, întunecate surprinse în cadre lente (aici merită lăudată munca directorului de imagine Barbu Băloșoiu), personaje misterioase într-un registru suprarealist. Mi-aș fi dorit ca scenariul să ajungă din urmă estetica filmului, nu să alunece pe alocuri într-o zonă de autosuficiență, cum ar fi în scenele ritualice. Sper că această stranietate a registrului va mai fi exploatată de Mihăilescu pe viitor; este cel puțin promițătoare. 

Între revoluții aduce un suflu candid filmului românesc, intersectând două lumi – România și Iranul – într-un colaj sensibil construit, care completează în același timp plaja locală săracă a filmului de montaj. Aplaud gestul filmic, însă mărturisesc că nu m-au ținut în priză scrisorile dintre cele două prietene, aflate la mare distanță. 

Mențiunea mea ar fi documentarul De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin pe care îl votez pentru vocea Norei Iuga, după mine, de departe cea mai seducătoare prezență din filmele lansate în anul care tocmai se sfârșește. 

***

Georgiana Mușat

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude)

Arsenie. Viața de apoi (r. Alexandru Solomon)

De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin (r. Carla Teaha) / Mammalia (r. Sebastian Mihăilescu)

Cel mai curând, când vine vorba de preferate, ajung să mă lipesc de cele imperfecte, abrazive și tenebroase; de scenarii cu bubele la vedere, de preaplin, de lipsa marginilor. Și-apoi, când reușesc să mă atașez de filme, proiectez pe ele lucruri care nu există, sau le augmentez, pe măsură ce trece timpul, le magnific ca o lupă, până când, la luni după vizionare, rămân cu acea chestiune obsedantă, în jurul căreia mai plutește și filmul. Așa mi s-a întâmplat cu noul film al lui Jude. Prima a fost personajul Angelei, care-i un disco ball în persoană, cu paiete colorate în plină zi, mereu pe marginea prăpastiei, mereu pe punctul de a face accident. Existența asta intermitentă, situată aproape exclusiv în mașină, la volan, în timp ce atâția și atâția șacali o înhață de la geam, mi s-a părut mulajul perfect al lumii în care trăim. A doua a fost avântul minunat de a construi această narațiune adiacentă, o ficțiune en abyme despre întâlnirea improbabilă între cele două Angele –  cea din filmul lui Bratu și cea din filmul lui Jude, la o cafea, discutând despre bărbați și taximetrie. 

N-aș numi filmul lui Sebastian Mihăilescu insolent sau cheeky (în niciun caz în felul în care aș descrie filmul lui Jude), dar Mammalia are o cârpeală de midnight movie cu parfum de Ari Aster (prologul filmului, cu gemete sincron e, în mod evident, Midsommar-ian, la fel și cam tot ce ține de secta în care intră protagonistul) care se află, în mod evident, pe un teren complet neexplorat în cinemaul românesc contemporan. Filmul nu se ține ca întreg, dar rămân în mod clar cu niște imagini: portretele lui Claudiu Mitcu atârnate de perete, pe care un personaj le șterge cu sfințenie; o probă de peruci între bărbați; cineva care târăște pe scări un schelet uman din care tot ies oase; personajul lui István Téglás, care se preface că e o cămașă pe umeraș. Ar mai fi, dar aș fura din farmecul acestui film care, folosindu-se oarecum de bagheta filmului experimental, execută niște scheciuri, niște bufonerii, niște impresii. 

Mi-a plăcut mult Arsenie. Viața de apoi, mi-a amintit într-un fel de Salaam Cinema (r. Mohsen Makhmalbaf) – mi s-a părut foarte potrivit ca documentar performativ și excelent dozat la nivel de obiectivitate a discursului, în ciuda faptului că Solomon însuși recunoaște că pornește la drum cu niște prejudecăți. 

Nu în ultimul rând, nu pot să nu trec în revistă unul dintre cele mai vibrante filme de anul ăsta – De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin, despre această personalitate literară, jumătate OZN, jumătate femeie, pentru care poezia e singurul aliment posibil (în film, Nora Iuga e diafană, capricioasă, copilăroasă și distinsă, atât în momentele-i de rătăcire, cât și în cele de histrionism).

***

Anca Vancu

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude)

Восьмое июля, MMXX (r. Cristi Puiu)

Între revoluții (r. Vlad Petri) 

O notă de subsol înainte: departe de mine să numesc „cele mai bune filme” din acest an – nu am nici aparatul critic al colegilor mei bine instruiți și nici nu am schițat vreo metodologie după criterii ce țin de coerență stilistică sau alte criterii formale. Fac doar un exercițiu de admirație față de acele filme care m-au mișcat profund, mi-au trezit întrebări și m-au învățat ceva nou despre lumea asta mare și înfricoșătoare.

Doar atât mai adaug la tot ce au scris colegii mei mai sus (la care subscriu) despre Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, acest film „cheeky”, „viu”, „game-changer” al lui Radu Jude: apreciez și cum a continuat filmul în afara sălilor de cinema, cu cea mai deșteaptă și curajoasă promovare pe care am văzut-o în mulți ani, construită în jurul video-urile cu „Vă pupă Bobitză!” care a hrănit permanent interesul cu mult umor. Ilinca Manolache & echipa au inovat și au ridicat mult nivelul și din punctul ăsta de vedere.

Poate e nedrept să scot dintr-un film întreg – despre care am impresii mai degrabă amestecate – această ultimă parte din MMXX, însă nu pot trece cu vederea peste acest episod, printre cele mai puternice filme văzute anul ăsta. M-a lovit enumerarea numelor cu care Consuelo (Adelaida Perjoiu) rupe tăcerea din cameră și duce dialogul dintre ea și cei doi polițiști (Dragoș Bucur și Dorian Boguță) într-o poveste care te amuțește. Iar rolul jucat de Adelaida, cu privirea ei ținută aproape permanent în jos, mi se pare o performanță (un rol despre care a povestit într-un Q&A că l-a acceptat într-o miercuri noaptea fără să știe despre ce e vorba, „l-a discutat” două zile la telefon cu regizorul Cristi Puiu și în a treia a filmat). Am picat în capcana amatorului și am făcut pe detectivul încercând să găsesc tot felul de răspunsuri în indiciile din film: în versurile lui Nichita Stănescu, în modul în care se leagă evenimentele pe care le vedem/auzim (înmormântarea, sinuciderea, interogatoriul), în semnificația titlului – scris în chirilice, e o dată, 8 iulie, care ar putea să însemne ziua prăznuirii Sfântului Mare Mucenic Procopie, sau Ziua Familiei, Iubirii și Loialității sărbătorită-n Rusia, dar ar putea fi foarte bine și o zi oarecare din calendar. E ceva provocator, frustrant și în același timp fascinant de urmărit și descifrat în acest film, a cărei frumusețe, ca să parafrazez dintr-un alt film, poate stă tocmai în asta, în a fi uimit și a nu avea răspunsuri la toate întrebările. 

La Între revoluții aș fi putut să mă uit la încă pe atâtea imagini de arhivă fermecătoare – de la protestele de la Revoluția din Iran la salturi către imaginile de pe stadioanele noastre din perioada comunistă cu acele sincronuri superb filmate printre batiste fluturânde. Mi-a plăcut cum comunică imaginile și construiesc o poveste în film „care te ține”, mai mult decât dialogul dintre Zahra și Maria, a căror prietenie pare a fi puternică și importantă, dar care personal n-am simțit că palpită din scrisorile pe care și le trimit. În altă ordine de idei, am o curiozitate frivolă: am tot urmărind traseul festivalier fulminant pe care l-a avut/îl are filmul și, odată cu el, prezența regizorului Vlad Petri la aceste festivaluri, că aș tare curioasă cum arată harta sa în km de anul ăsta și călătoria acestui film românesc în lume.

Mențiune: Mă bucur că ne va rămâne De ce mă cheamă Nora când cerul meu e senin (r. Carla Teaha), un documentar la care îți vine să te întorci când ți-e mai greu. Un film care stă pe umerii pe protagonistei și-n care regizoarea nu își ia multe riscuri (nu are nicio întrebare incomodă și aș fi fost curioasă să văd mai mult din „umbrele” scriitoarei), dar cu siguranță te face s-o iubești pe Nora Iuga, acea „fetiță cu o mie de riduri” care te ia de mână și-ți arată cum să-ți trăiești cu poftă viața.

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri