În fiecare an, la finalul lunii decembrie, privim în urmă la filmele românești care ne-au marcat și încercăm să schițăm un inventar „top trei” al celor mai bune producții. Fie că ne-au emoționat, ne-au provocat să gândim diferit sau le-am apreciat inovația prin formă și mesaj, aceste filme conturează imaginea unui cinema în continuă schimbare, capabil să surprindă complexitățile realității pe care o trăim și să exploreze noi teritorii artistice. În 2024, poveștile s-au intersectat cu istoria, cu tensiunile sociale, cu umorul amar sau cu fragmente personale din viețile oamenilor – un mozaic de filme vizibile internațional, mai puțin populare, curajoase, uneori riscante, din care nu lipsesc emoțiile de tot felul.

Selecția noastră include doar acele titluri care au fost distribuite în cinematografele din România pe parcursul anului – lipsesc, așadar, multe opțiuni care s-au putut vedea doar în festivaluri și pe care sperăm să le recuperăm anul viitor. Până atunci, aceste aventuri cinematografice, văzute și plăcute de redactorii și colaboratorii Films in Frame, vă așteaptă.

***

Ionuţ Mareş

• Opt ilustrate din lumea ideală (r. Radu Jude, Christian Ferencz-Flatz)

• Săptămâna Mare (r. Andrei Cohn)

• ⁠Anul Nou care n-a fost (r. Bogdan Mureșanu)

Ne putem privi istoria recentă prin lentila comic-caraghioasă a reclamelor TV? Este miza ambiţioasă a amuzantului şi incitantului film de montaj realizat de Radu Jude şi Christian Ferencz-Flatz (şi Cătălin Cristuţiu ca editor). Tranziţia românească e redată aici exclusiv prin obsesiile (sau, cum ar putea zice Jude însuşi, perversiunile) publicitarilor şi, implicit, ale companiilor pentru care ei au lucrat. Dispozitivul propus de cineaşti se dovedeşte, în fond, un spectaculos eseu video de 70 de minute, care scoate în evidenţă, prin capitolele în care e împărţit, temele ce au dominat imaginarul capitalismului original românesc şi, prin extensie, chiar al întregii societăţi post-comuniste, dar şi reflexele reprezentării lor vizuale prin reclamele de televiziune. În timp ce oamenii se zbăteau în sărăcie, publicitatea propunea o „lume ideală”. Din acest contrast subînţeles rezultă umorul teribil de amar care face memorabil filmul.  

Al treilea lungmetraj al lui Andrei Cohn impresionează nu doar prin jocul actoricesc (îi oferă Nicoletei Lefter un rol pe măsura talentului său uriaş şi îi aduce în atenţie pe actorii Doru Bem şi Ciprian Chiricheş) şi prin rigoarea sa formală. E un film important în primul rând prin riscul pe care şi-l asumă, acela de a reda transformarea unei potenţiale victime în criminal şi de a sonda cu răbdare nuanţele care însoţesc această prăbuşire în iraţional, într-un context social şi istoric de tensiuni interetnice şi interconfesionale mocnite.

Senzaţia pregnantă pe care reuşeşte să o transmită Anul Nou care n-a fost e că niciun aspect din viaţa intimă sau socială a oamenilor, de la copil la pensionar, nu scapă fără să fie afectat de politic. Regimul comunist-totalitar atinge şi otrăveşte tot. Paranoia şi frica sunt omniprezente. De aici şi blazarea, chiar disperarea care învăluie fiecare personaj – a trăi în această societate decăzută, alterată, care abia se mai ţine şi în care totul a devenit butaforie exasperantă şi absurd traumatizant, ajunge să fie insuportabil. Unul dintre debuturile remarcabile ale cinematografiei române recente.

***

Flavia Dima

• ⁠Opt ilustrate din lumea ideală (r. Radu Jude, Christian Ferencz-Flatz)

• Ext. Mașină. Noapte (r. Andrei Crețulescu)

• ⁠Anul Nou care n-a fost (r. Bogdan Mureșanu)

Un top paradoxal, fortuit de circumstanțele date de paradoxurile și marotele distribuției românești de film – fiindcă cele mai bune filme ale anului s-au văzut doar în festivaluri deocamdată: Maia – Portret cu mâini, TWST: Things We Said Today, Ink Wash, Triton și Sleep #2 (iar dintre acestea, doar cel al lui Ujică pare deocamdată să aibă lansarea garantată). Însă filmele românești care mi-au ajuns cel mai puternic la inimă au fost scurtmetraje – Flori, Fete și Băieți, de Simona Borcea, Lucky Girl Syndrome, de Raya al Souliman, și Claire’s Decision Not to Get Up, de Teona Galgoțiu.

Opt ilustrate din lumea ideală este, de departe, cel mai percutant și relevant film distribuit în săli într-un an atât de bezmetic, deopotrivă inert și haotic ca acesta, în care mulți s-au străduit să insereze un substrat politic pertinent în narațiunile lor. Dar și cel mai amuzant și abil din punct de vedere formal.(Am fi crezut că tot șocul și vria celor zece zile în care Georgismul a fost pe punctul de-a acapara întreaga țară ar fi infuzat, măcar a posteriori, măcar câteva din filmele acestui an cu o oarecare senzație de urgență – Săptămâna Mare, Trei kilometri… – însă n-a fost cazul.) E ceva în filmul lui Flatz & Jude care, pentru un spectator târziu-milenial, se poate traduce doar în slang Gen Z: un core memory activat de fragmente din amintirile noastre televizuale cele mai obscure, cele mai adânc-îngropate în tranziția noastră de la ecranul mic la cel foarte-mic.

Mărturisesc că filmele de pe locurile 2 și 3 vin la mare distanță de primul – două filme care inovează pe terenul propriu (bine delimitat), deși n-ar putea fi mai diferite între ele de atât. Carențe există în ambele cazuri și nu are rost să mai trecem odată prin ele, însă mereu voi admira mai degrabă acei cineaști care își asumă riscuri în fața celor care o joacă la sigur. Deși cele pe care și le asumă Crețulescu și Mureșanu sunt cât se poate de distincte (în timp ce primul caută să chestioneze & dinamiteze genul, al doilea caută să îl reconsolideze și racordeze la alte sensibilități), nu înseamnă că ele n-ar exista: fapt ce se vede și în reacțiile polarizate pe care le-au provocat.

***

Victor Morozov

• Opt ilustrate din lumea ideală (r. Radu Jude, Christian Ferencz-Flatz)

• Săptămâna Mare (r. Andrei Cohn)

• Alice On & Off (r. Isabela von Tent) 

Radu Jude & Christian Ferencz-Flatz vin cu un imparabil colaj despre ethos-ul mediatic și politic al tranziției postcomuniste, folosind reclama ca pe o mostră arheologică; Andrei Cohn livrează un film greu penetrabil, foarte serios, care gândește matur raportul prezentului nostru față de istoria României pre-moderne; în fine, Isabela Von Tent propune un proces riscant de acompaniere a unei drame existențiale fără rezolvări pe scurtătură, în miezul căruia ghicesc și promisiunea viitoare a unei priviri de urmărit. 

***

Ion Indolean

• Apă și talpă (r. Mircea Gherase, Lucian Mircu)

• Alice On & Off (r. Isabela von Tent)

• Săptămâna Mare (r. Andrei Cohn)

Văd România ca o ţară a contrastelor, a poveştilor ieşite din comun, a destinelor dificile. Asta atrage subiecte excelente pentru documentare de genul viaţa bate filmul.

Capul de afiș din Apă și talpă este Tibi Ușeriu, fost „bad boy” cu un trecut marcat de fărădelegi prin Europa și aproape un deceniu de detenție chinuitoare (recomand cartea 27 de pași, o metaforă a claustrării într-un spațiu aseptic și înnebunitor, mai ales pentru un om al pădurilor şi distanţelor nesfârşite). Tibi și-a transformat demonii în forță, devenind un campion al celor mai dure ultramaratoane din lume. Acum, ca ambasador al Via Transilvanica, un traseu de 1400 km prin România, pornește într-o luptă cu sinele alături de opt companioni. Regizorii Mircea Gherase și Lucian Mircu documentează această aventură timp de aproape o lună, surprinzând atât grandoarea, cât și banalitatea aproape sadică a unei încercări formatoare. Rezultatul este o experiență profundă, care îi transformă pe viaţă, și cea mai plăcută surpriză autohtonă a anului, pentru mine.

Alice a crescut fără sprijinul părinților, fiind luată în grijă de bunică. Regizoarea Isabela von Tent, aflată la debut, documentează tranziția ei dificilă de la copilărie la maturitate. Devenită mamă la 16 ani, cu Dorian, un bărbat trecut de 50, Alice face videochat pentru a-l crește pe Aristo, fiul lor, un băiețel afectat de începuturile acestui destin complicat. Întins pe un deceniu, filmul expune realitățile dure ale unui sistem care marginalizează cazuri disperate în loc să le sprijine. Marcată de un trecut tumultuos, Alice vorbește deschis despre greutăți – familie toxică, droguri, un copil venit prea devreme. În ciuda expresiilor uneori stângace, e lucidă, conștientă de situația sa, dar prinsă într-un proces incert. M-a impresionat curajul cu care camera se plasează în mijlocul acestei lumi brutale, din care nu pare să existe o cale de ieșire. Filmul nu oferă soluții, doar oglindește o realitate apăsătoare pe care nu o putem ignora.

L-am cunoscut pe Andrei Cohn cu ocazia debutului său, Acasă la tata, când i-am luat un interviu. Deși au trecut aproape zece ani, acea întâlnire de la Cinema Florin Piersic din Cluj mi-a rămas vie în minte. Într-o lume plină de formalități, Andrei m-a impresionat prin deschiderea și profunzimea dialogului, de parcă ne cunoșteam de-o viață.

Flashforward: noiembrie 2023. La București, pentru lansarea cărții mele, am dat întâmplător peste Andrei la o pizzerie. Mi-a povestit entuziasmat despre filmul său inspirat de scrierile lui Caragiale, deși părea puţin stresat de dificultățile producției. M-a impresionat ideea lui de a recrea un sat de început de secol XX pe malul Dunării – un efort ce părea aproape science-fiction. La TIFF, am văzut filmul la același cinema Florin Piersic şi a fost o experiență specială, densă, aș spune chiar unică.

***

Radu Toderici

• Anul Nou care n-a fost (r. Bogdan Mureșanu)

• Trei kilometri până la capătul lumii (r. Emanuel Pârvu)

• Moartea lui Iosif Zagor (r. Adrian Dohotaru)

Cred că depinde ce simte fiecare când, spre finalul filmului Anul Nou care n-a fost, intră Bolero-ul lui Ravel. Eu am simțit un punch foarte bine planificat. L-a simțit, în primul weekend de lansare, și box office-ul românesc, deși la final de an filmul lui Mureșeanu se plasează onorabil, dar cu poziții bune mai jos față de filme precum Buzz House: The Movie sau Moartea în vacanță. Pentru ambiția de a jongla cu numeroase personaje, în diferitele lui povești, și de a fi în același timp accesibil, cu acest final gândit inteligent, merită să intre în canonul recent al filmelor românești care (spre deosebire de celelalte două menționate mai sus) știu să-și premediteze tacticos și la modul aproape clasic efectul asupra publicului.

Trei kilometri până la capătul lumii e un film despre probleme alunecoase, contemporane ale societății românești, felul în care e agresat într-o noapte un adolescent gay dintr-un sat din Delta Dunării fiind doar bufnitura care începe să le strângă, printr-un efect de bulgăre de zăpadă, și pe altele în desfășurarea filmului. Nu pentru această confruntare dintre tradițional și modern mi-a rămas însă neapărat în minte filmul, ci pentru mediul în care Pârvu și co-scenarista Miruna Berescu și-au plasat povestea, pentru îndrăzneala lui Pârvu de a filma ocazional altfel decât după regulile nu așa Noului Cinema Românesc și pentru flerul de a lua în serios, de la distanță, ce ar avea de spus tradiționalii.

Sunt puțin parțial în cazul filmului Moartea lui Iosif Zagor, fiindcă se întâmplă să-l știu pe regizor, dar cred că și în alte circumstanțe aș fi admirat conceptul de la care pornește acest documentar despre un bătrân singur, evacuat de la o locuință la alta în Cluj-Napoca, realizat cu o cameră veche de însuși protagonistul filmului și reasamblat, după moartea acestuia, de Dohotaru și Alexandru Popescu (la montaj). E cronica video a unui om împins de o societate prosperă în afara ei, relatându-și nefericirea în propriile lui imagini.

***

Anca Vancu

• Săptămâna Mare (r. Andrei Cohn)

• Opt ilustrate din lumea ideală (r. Radu Jude, Christian Ferencz-Flatz)

• Alice On & Off (r. Isabela von Tent) 

„Un rău care poate foarte ușor să arate a bine”, spune regizorul Andrei Cohn în dialogul cu Dora Leu pentru Films in Frame despre una dintre temele principale din Săptămâna Mare – și care traversează filmul ca un fir roșu. Răul stă la pândă printre peisajele și încadraturile frumoase realizate de Andrei Butică, îl poți bănui în privirile lui Gheorghiță care nu se uită ușor (interpretat de Ciprian Chiricheș, în poate cel mai memorabil rol al anului), e în dinamica dintre săteni, unde frica, paranoia și tensiunile sociale devin combustibil pentru violență. Săptămâna Mare e filmul românesc care m-a pus cel mai mult pe gânduri în acest an complicat. Cât de fragili moral putem fi într-o lume care pare mereu pe punctul de a aluneca în haos.

„Întrerupem programul pentru o știre de ultimă oră. În România, se găsesc, din nou, creveți!” Astronauți care levitează printre crenvurști. Sloganul „Pregătește-te să fii bogat!”. Particulele inteligente ZPT care înlătură mătreața. Virgil Ianțu, figură pop națională ca ambasador al Dracula Park. Opt ilustrate din lumea ideală e ca un road trip cultural de o oră și unsprezece minute printre reclamele apărute în România post-ceaușistă, unde totul era de vânzare – inclusiv imaginea unei „vieți bune” care era încă departe. Și la care se râde isteric.

La polul opus, de la Alice On & Off, filmul realizat de Isabela Von Tent, am ieșit cu inima frântă – un sentiment asemănător am mai avut după vizionarea unui alt portret de familie, Toto și surorile lui (r. Alexander Nanau). Timp de zece ani, regizoarea urmărește viața lui Alice, care la 16 ani are o relație și un copil, pe Aristo, cu un bărbat mai în vârstă decât ea cu 35 de ani. Cadru după cadru, filmul e tensionat de dinamica acestei relații disfuncționale, de provocările lui Alice, o mamă minoră care-și lasă uitate aspirațiile artistice și face videochat pentru a-și îngriji fiul, de un trecut marcat de traume și un prezent în care supraviețuirea e pusă mereu sub semnul întrebării.

Mențiuni pentru:

O descoperire: Magnificent Sky (r. Alexandru Badea) e o călătorie în universul sonor al avangardiștilor Iancu Dumitrescu și Ana-Maria Avram, unde intrăm în contact cu muzica lor abstractă și misterioasă și ajungem să medităm la singurătate, timp și moarte. M-a prins de la început, când, într-o emisiune de la TVR cu cei doi compozitori, prezentatoarea întreabă: „De ce chinuiți instrumentele în halul acesta?”. „Pentru că trebuie să iasă toată zeama din ele.” Acest schimb de replici pare că funcționează ca o ecuație care descifrează întregul film, prin montajul experimental și diferitele texturi care încearcă să țină ritmul cu intensitatea compozițiilor lor.

Un film foarte special pe care sper să-l vedem anul viitor la cinema: Maia – Portret cu mâini (r. Alexandra Gulea) sau istoriile care se pot spune pe ecran cu o rochie fluturândă.

***

Alexa Florescu

• Săptămâna Mare (r. Andrei Cohn)

• Ext. Mașină. Noapte (r. Andrei Crețulescu)

• Anul Nou care n-a fost (r.  Bogdan Mureșanu)

Filmele românești cu care rămân din 2024 sunt delicios de diverse și asta îmi spune că ne așteaptă niște ani foarte interesanți și pe zona de film de autor, și pe zona de poziționare public de mall-public de cinema de artă. Într-o selecție impresionistă și bazată pe principiul „care filme m-au solicitat cel mai tare”, voi începe cu Săptămâna Mare, de Andrei Cohn. Loosely based on, cum ar zice americanii, nuvela „O făclie de Paști”, de I.L. Caragiale, Cohn sondează rădăcinile antisemite și xenofobe ale societății românești. Dacă mi s-a părut acut la premiera din iunie de la TIFF, după haosul politic din aceste ultime săptămâni ale anului, mi se pare de-a dreptul o lovitură în plex și un must see. Dacă ar fi încadrabil în vreun gen, i-aș spune thriller psiho-social, pentru că tensiunea-bombă din el are la bază spaima de alteritate în toate formele și efectele ei, de la teroare spre violență, de la teroare spre defensivă. 

Ext. Mașină. Noapte, de Andrei Crețulescu, mi se pare cel mai liber de convenții și fluid film al ultimilor ani. 73 de minute, trei vignete plan-secvență cu aceiași patru actori (Șerban Pavlu, Andi Vasluianu, Rodica Lazăr, Dorian Boguță), un film horror în care picăm pe la mijloc și la care nu prindem deznodământul, o comedie a peticelilor și cinismului din producția de film, o dramă în care patru actori discută, pe un drum de munte, despre tot ce-a acumulat, de bine și de rău, industria de film românească în ultimii 20 de ani, despre frici, prejudecăți, goliri de sens, oportunisme. Un film doldora de referințe și iubire de cinema, ca o odă-despărțire de o școală și de o vârstă; bref, de NCR. 

Un film ca Anul Nou care n-a fost, de Bogdan Mureșanu, aștept de vreo 20 de ani măcar pentru că la el pot trimite orice sceptic (și, din păcate, mai sunt destui) față de „filmele românești-cu-realitatea-prea-gri”. Nu poartă cusăturile stilistice ale niciunei școli, personajele sunt scrise și (mai ales) jucate firesc (deși are un cast impresionant de actori de teatru), are un scenariu hip și dinamic, deși tratează momentul critic al zilelor premergătoare Revoluției, cu secvențe de vieți care se intersectează pe parcurs și peste care vine Istoria în ritm de Boléro, imagine, sunet, scenografie impecabile și Netflix-ey, ceea ce e absolut binevenit, nu compromițător. Chiar dacă unele lucruri sunt așezate „cu mâna” și se leagă prea oportun ca să fie organic credibile, Anul… se ține într-un echilibru entertaining și convingător pe linia dintre film de autor și film de public cum n-am prea văzut de pe la È pericoloso sporgersi sau Cea mai fericită fată din lume încoace.

***

Laura Mușat

• Anul Nou care n-a fost (r. Bogdan Mureșanu)

• Săptămâna Mare (r. Andrei Cohn)

• Ext. Mașină. Noapte (r. Andrei Crețulescu)

A fost un an bizar pentru filmul românesc, un an în care nu prea avem titluri cu care să ne lăudăm. Lista este scurtă, motiv pentru care am încercat să fac un zoom out și să aleg 3 titluri care au inovat, mai degrabă decât 3 titluri care mi s-au părut mie, personal, foarte bune. Asta nu înseamnă că nu am savurat cele trei filme alese, cât mai degrabă că n-am fost dată pe spate de niciun film autohton lansat anul acesta. 

Anul Nou care n-a fost se află pe primul loc pentru că reușește să povestească pe înțelesul tuturor un eveniment extrem de important din istoria recentă a României, ținându-te cu sufletul la gură până în ultima clipă – te trage în poveste, te face complice la tot ce trăiesc acele personaje și ce au trăit părinții noștrii la Revoluție, deși tu nu ai trăit acele momente. Este în același timp un film de public, cât și unul care ar putea fi lejer arătat în școli generațiilor tinere. Este altfel decât majoritatea filmelor despre comunism scoase în ultimii 35 ani și asta mă bucură nespus. 

Nu cred că exagerez când spun că Săptămâna Mare este cel mai pictural film produs în ultimii 30 de ani de industria autohtonă. Ca și filmul lui Mureșanu, tot cadrul în care este spusă povestea te transportă acolo, în timpurile în care are loc acțiunea. Dincolo de cadrele superbe și regia foarte bine executată, este un film foarte relevant și astăzi, două secole mai târziu. Cât de ușor ne este să îl tratăm pe celălalt cu dispreț doar pentru că nu este ca noi, cât de mult ne pot dezbina, de fapt, mentalitățile atât de diferite. 

Cât despre Ext. Mașină. Noapte, recunosc că n-am înțeles nimic până la jumătatea filmului, a fost nevoie de o a doua vizionare ca să mă conving că a fost un film care mi-a meritat atenția. Simt că Andrei Crețulescu nu poate fi încă definit ca regizor, dar simt și că ăsta poate fi un atu, nu știi niciodată ce îți va mai propune. Deși are niște trademarks, își oferă libertatea de a încerca. Și fix asta mi-a plăcut la acest meta-film – că este un film liber, refreshing, nepretențios și chiar curajos. 

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri