Un material de Victor Morozov despre ce mai înseamnă astăzi o „capitală a cinefiliei” și despre plăcerea „cinemaului călătorit”, așa cum îl numea criticul Serge Daney. O corespondență pariziană ce își propune să trăiască din nou filmul la cald, depănând firul unor impresii fugace care, fără pretenția exactității, s-ar putea să aibă totuși ceva de spus în privința unei pasiuni. Formatul va fi liber, personal și nu va jura decât pe un singur reper: cinemaul.

15 FEBRUARIE

Am ieșit din relativa indiferență față de actualitatea de aici, în care m-am forțat să mă bălăcesc din lipsă cronică de timp, pentru unul dintre ultimele filme de Hong Sang-soo, Introduction, recent intrat în săli. Nu-i un vârf impunător, dar chiar și un delușor care-i aparține lui Hong, n-am să mă mint, e mai important pentru mine decât multe filme nesemnalizate. Asta-i situația: am crescut cu Hong. După ce-am văzut, la sugestia mamei, In Another Country (2012), primul său film cu Isabelle Huppert, am devenit conștient de puterea și însemnătatea unui cinema de artă contemporan ajuns până la noi de departe. Cum vorbeam deunăzi și cu Andreea, care e la Berlin și i-a văzut cel mai recent film, Hong pentru noi – care am început să devorăm Cahiers prin clasa a unșpea, pe microbuzul înghesuit care leagă și-acum Bucureștiul de Tulcea, imediat după ce îl cumpăram de la Librăria Kyralina – a fost important, ca unul dintre numele (Philippe Garrel, Apichatpong Weerasethakul, Larry Clark) care s-au imprimat din prima, viguros, pe coala albă care era cinefilia noastră. Hong poate nu mai vine acum, ca odinioară, cu nerăbdarea unei noi descoperiri – dar ceva din această datorie de a vedea cam pe unde se mai situează a rămas intact. Nu zic nimic nou când zic că frecvența lui fassbinderiană – două, trei filme pe an –, tradusă într-un sistem economic de mare suplețe, care-i permite să lucreze când și cum vrea, e unul dintre pilaștrii care mai susțin, astăzi, o experiență cinefilă colectivă, un rendez-vous regulat, ca un reper de care avem nevoie. Și noi, și el ne-am schimbat. Eram în liceu când am văzut Right Now, Wrong Then și anul I de licență la Grenoble când am așezat posterul filmului, cu frumoasa Kim Minhee și bondocul Jay-yeong Jeong, protagoniștii săi, pe peretele camerei de cămin. Eram în vacanța dintre semestre când, tot acasă, am văzut On the Beach at Night Alone și Yourself and Yours. Eram la Grenoble, anul II, când am văzut Grass la Le Méliès, cinematograful cu cele mai frumoase săli în care am mers, și eram la Paris, deja la master, când am văzut The Woman Who Ran, singura dată în care am mers la Le Cinéma des Cinéastes, la Place de Clichy… Mai demult mă interesau peripețiile și voluptatea cu care actorii se puteau da în stambă în lungi cadre cu nu știu câte sticle de soju la bord. De curând m-a interesat dispozitivul formal, osatura tehnică atât de ușoară încât permite plutirea, ca și această cameră digitală sărăcăcioasă, care totuși își impune semnătură în fața lumii, dar și insistența lui Hong de a face filme toate numai ecouri, repetiții, piste false și ocheade ironice. Introduction nu se-abate de la regulă. O vreme – în prima parte – n-am înțeles unde se îndreaptă, și-ntr-adevăr aș zice că găsim aici niște secvențe mai puțin inspirate, dincolo de îndrăzneala lor de a se rezuma la câteva conversații aride în jurul unor țigări (din ce în ce mai mult un subiect la Hong, alături de nelipsitul soju). Dar apoi filmul ne învăluie cu puterea unor lucruri dureroase care rămân dezvăluite doar pe jumătate, atenuându-și povara sentimentului într-o contemplație senină. În secvențele de final, cu personajul principal care, cherchelit, se-aruncă în valurile mării reci, e de găsit pasiunea fabuloasă a celor mai puternice filme ale lui Hong, precum The Day After, care merg foarte departe în observarea prăbușirii unui om, dar și calmul și blândețea unor revelații intime, ca în deja menționatul On the Beach at Night Alone. N-a mai contat că, deși programat de 5 sau 6 ori pe zi – are nici 70 de minute –, filmul rulează la MK2 Beaubourg în cea mai mică sală, aia cu un ecran prost de TV… M-am întors de la Beaubourg cu Ioan, care cred că a apreciat și el filmul, bucuros că ceva din încântarea de odinioară a mai rămas.  

25 FEBRUARIE

Am fost cu Ioan în Belleville, să vedem expoziția lui Bruno Serralongue Pour la vie (foto main), organizată la o galerie mică și aerisită, Le Plateau. Intrare gratis, apoi câteva camere cu vreo 30 de exponate, din care mi-au atras mai curând atenția, dincolo de portretele unor oameni implicați în diverse lupte – nu atât în zone de război, cât în zone unde operează anumite confruntări între tipuri de comunități, între raporturi de putere inegale, și unde se încearcă imaginarea unor alte posibilități și punerea lor în practică –, m-au captivat, zic, diapozitivele proiectate în prima încăpere sub titlul „Risky Lines”: o colecție de fotografii de la Calais, din „jungla migranților”, cu gardurile din sârmă ghimpată, graffiti-urile în arabă (dar unul și în română) de pe barăci, cu feriboturile noaptea. Foarte interesantă, de asemenea, seria dedicată acestor blocuri de locuințe precare din Saint-Ouen, care vor fi dărâmate spre a face loc satului olimpic pentru 2024. Nimic neapărat uluitor în aceste flotografii, niciun „punctum” barthesian, dar o lecție foarte utilă pentru mine în termeni de documentare atentă, non-intruzivă a unui spațiu în care se exercită un câmp de forțe politice. De altfel, unul dintre titlurile proiectelor sale recente, Comptes rendus des sorties des Naturalistes en lutte, cu sobrietatea sa cât se poate de factuală și de modestă, rezumă fidel miza și deschiderile acestui tip de abordare, care operează prin efecte discrete, de observare a urmelor conflictuale în real și de alterare subtilă a percepțiilor noastre, confruntate cu ceva ce cunoaștem bine, dar care acum se prezintă ușor decalat și oarecum îngrijorător. Fotografia acționează astfel ca un martor tăcut și grijuliu cu distanțele, care colectează mici fragmente de real pentru amintirea unor clipe de rezistență.

28 FEBRUARIE

Văzut ieri La Nature de Artavazd Pelechian, un film tare dezamăgitor. Cu toată invazia Ucrainei parcă a picat și mai prost. Nu-i nimic de extras de aici, de fapt – nicio imagine, darămite niște conexiuni între imagini, adică niște montaj. Tot filmul e, de la un capăt la altul, complezent și insultător, ca o confirmare a faptului că, cel puțin în cinema, e bine să-i lași pe marii creatori de ieri să hiberneze mai departe. Secvențele în care muzică simfonică rulează peste imagini cu avalanșe sau erupții sunt înduioșătoare în naivitatea lor – juxtapunerea asta nu-și poate depăși „estetismul” –, dar cele în care intervin, fie și-ntr-un colț de cadru, minusculi, oameni surprinși de furia naturii sunt de-a dreptul jenante: chiar nu văd cum se poate împăca modul de consum al unui film ca acesta – în cadrul unei expoziții sau în sala de cinema, contemplativ – cu nenorocirile întâmplate semenilor. Degustarea asta burgheză a artei înalte e – ca să folosesc un cuvânt hidos – problematică. Cât despre imagini, nu prea înțeleg câtă cercetare s-a făcut pentru recoltarea lor: par culese din rezultatele unei căutări sictirite pe YouTube. Aleg să uit rateul ăsta și să îmi spăl privirea cu Les Saisons, acel scurtmetraj al lui Pelechian pe care l-aș putea include oricând într-un top 10 al filmelor din toate timpurile. 

3 MARTIE

Azi totuși mi-am văzut de treabă, am dat o nouă tură prin poligon cu bicicleta, am vizitat o expoziție Picasso-Rodin la Muzeul Picasso, și cu ocazia asta am constatat că s-a scos obligativitatea măștii în spațiile interioare care cer pass vaccinal. Expoziția, destul de interesantă mai ales la etajele superioare (printre exponatele sculptate am trecut cu oarecare indiferență), prin conexiunile operate între imagine video – reportaje TV cu un moșulică-Picasso foarte afabil și nonșalant, de pildă – și tablou. Puține revelații, dar totuși un filmuleț hipnotic cu artistul lucrând în ceramică cu o agilitate grozavă – trei lovituri de daltă și e gata opera –, plus un tablou, „Băiat cu langustină”, cenușiu și vag-obscen, pictat de Picasso în timpul războiului mondial din 39-45. Până la urmă, opoziția, revolta, indignarea nu trebuie să fie strigate pe toate acoperișurile pentru a deveni „politice”, ba chiar pot fi mai eficace și mai durabile atunci când se văd deturnate, ca aici, înspre oroare surdă.

7 MARTIE

Berlin. Suntem aici un weekend. În prima seară dăm peste Intimes Kino undeva pe lângă Frankfurter Allee, într-o zonă foarte bobo din Est. Adevărul e că nu știu ce vreau să aleg. Patrick programează chiar acum un ciclu despre agricultură la Zeughauskino, dar zilele astea se dă un film de Wang Bing pe care l-am văzut deja. Până la urmă decidem să vedem Comizi d’amore al lui Pasolini la Arsenal, în Potsdamer Platz; semn descurajant pentru utopistul din mine că cinemaul cel mai radical se dă în piața cea mai neoliberală – plină de sticlăraie și clădiri înalte – din orașul ăsta superb. Cu o oră și ceva înainte suntem pe Karl Marx Allee și descoperim acel splendid Kino International. Dar rulează doar Belfast astăzi. Cu regret abandonăm această perlă socialistă și ne îndreptăm spre Vest.

10 MARTIE

Primul film văzut la Paris cu mama, după nici nu mai știu câtă vreme de când n-am mai călcat pragul vreunui cinema. Am ales Red Rocket de Sean Baker, care a trecut prin sălile de aici fără să prindă rădăcini, și l-am mai găsit la o oră decentă doar la Saint-André-des-Arts, cinematograful parizian cu unul dintre cele mai interesante programe disponibile, fiindcă amestecă cinema de autor și documentar de recherche, propunând multe filme frumoase (de pildă, Soy Libre de Laure Portier) în exclusivitate aici. Deci am mers la Red Rocket, de la regizorul care a dat Tangerine și The Florida Project, două filme destul de superficiale, dar simpatice în explozia lor de culoare (arhitecturală și umană). Filmul ăsta merge în aceeași zonă: o inspirație de cartoon placată pe un interes real și non-condescendent pentru marginile societății americane, ale căror drame le diluează într-un ton comic – și chiar am râs neașteptat de mult la peripețiile acestui ex-pornstar care se întoarce în orășelul său texan de unde se trage, după o „fulminantă” carieră în L. A. Mi-a plăcut mai ales cum filmul reușește să redea această viață de oraș mic, care îmi e cât se poate de familiară, când ești forțat să găsești oameni sau lucruri de făcut dintr-o paletă limitată de opțiuni, și totuși uite că găsești. Așa și protagonistul filmului, care își împarte timpul între fosta-actuala soție, pe care o folosește pentru a avea un acoperiș deasupra capului, o puștoaică pe care vrea să o lanseze în industria X și un geek care se dă veteran al armatei după ce a furat o geacă de camuflaj. La mai bine de 2h, cât durează, filmul e plin de pățanii mici, iar acest loser always ready to bounce back, care amintește, printre altele, de filmele isterice ale fraților Safdie, e un personaj foarte atașant și foarte complex, propulsându-se din minciună în minciună și din aroganță în aroganță. Lui Baker nu-i reușește tempo-ul la fel de bine ca fraților mai sus amintiți, dar găsește o formă – cu debușeu în superficialitatea stridentă a zoom-urilor din estetica porno – pentru a filma acest oraș industrial, în care muncitori, drogați și tocilari devin trupe de manevră pentru magicianul nimicului care e protagonistul. Am văzut că oamenii din Cahiers îi reproșau lui Baker riscul de poverty porn, dar mi se pare că filmul e foarte organic când vine vorba să integreze sărăcia în decorul său tipic Disneyland. Oricum, o mare surpriză.

11 MARTIE

Pentru că nu pot nicicum să mă desprind de țeava de știri dinspre Ucraina, am zis măcar să mă bag cu capul până la fund, așa că am luat-o pe mama și împreună am mers la o expoziție foto organizată la Musée de la Libération, despre șapte fotografe de război, care acoperă conflice din 1936 și până în 2011. Un caz tangibil în care reclama a dat roade, fiindcă am văzut niște postere ale expoziției prin Cartierul Latin și nici nu mi-a trebuit mai mult. Expoziția e mică – doar câteva săli, cu câteva fotografii, niciodată mai mult de zece, per autoare –, dar asta a contribuit la atenția pe care am acordat-o fiecăreia în parte. Nimic ascuns aici, niciun sens care ni se sustrage, nicio rezistență împotriva anticipației, despre care Jacques Ranciere vorbea în cazul fotografiilor lui Sophie Ristelhueber din seria sa WB, dedicată conflictului din Gaza. Aici, realitatea nudă a războiului e expusă fără ocoliș, în toate însemnele sale uzuale, de la cadavru la soldat și de la pușcă la pistol de jucărie, pentru a trasa, dincolo de câteva practici și stiluri personale, o traiectorie generală, paralelă cu aceea, mult mai cunoscută, a corespondenților de război bărbați. Și astfel, de la Gerda Taro, partenera lui Robert Capa, și până la Anja Niedringhaus – cele două femei care deschid și închid parcursul, și care și-au găsit sfârșitul pe front –, trecând cu pas iute prin opera cunoscutei Lee Miller, se desfășoară o altă istorie a războaielor, remarcabilă prin aceea că e deopotrivă perfect similară cu perspectiva bărbătească (aceleași atrocități, aceleași imagini care fac „tilt”), și totuși alta. Fiindcă nu mai putem ignora că în spatele unei fotografii precum acest peisaj ca o pictură flamandă în ulei se găsea o femeie, la fel cum știm prea bine că această militantă comunistă care, în timpul războiului civil spaniol, exersează tragerea – într-o postură menită să devină icon, blazon – a fost surprinsă de un ochi situat într-un raport deplin de solidaritate. Sunt fotografii care nu reprezintă artă decât incidental, tocmai prin tensiunea dintre ceea ce afirmă răspicat către privitor – ravagiile războiului – și ceea ce ocultează: mai toată expoziția e alcătuită din imagini care ne siderează, dar care nu ni se oferă pe de-a-ntregul, ci își păstrează restul de autonomie, secretul intact.

Am continuat în aceeași linie feministă și seara, la Centre Pompidou, pentru prima mea proiecție de la Cinéma du Réel 2022. Nu un film nou, ci unul care serbează jumătate de veac anul ăsta, adică Sambizanga, cel mai cunoscut titlu regizat de Sarah Maldoror (ador rezonanța numelui ei), în prezența Annouchkăi de Andrade, fiica sa și cea care se ocupă cu repunerea moștenirii sale în circuitul cinematografelor, a cadreurului filmului și a lui Nicolas Klotz, cineastul pe care îl admir atât de mult, al cărui tată, Georges Klotz, a realizat montajul filmului. A fost un moment frumos la final, când Klotz, vizibil emoționat, a spus că filmul i-a făcut chef să-i scrie tatălui său, care a murit acum cinci ani, și-apoi a întrebat, cu referire la povestea de sânge, de nedreptate și de luptă pe care o prezintă filmul: „Cum răzbunăm toate astea?” Filmul, impresionant în anumite momente prin libertatea de ton, prin evadările sale, prin poezie și prin privirea documentară – „e și nu e mizanscenă”, cum a spus tot Klotz, fiindcă privirea nu e luată ostatică, ci lăsată să hoinărească, dar în același timp există o formă, care se impune prin această apropiere tandră de corpuri, prin această respirație a pielii, prin contemplație și prin accelerări. Mi-a amintit de filmele din aceeași perioadă ale lui Med Hondo, aceeași furie, aceeași credință în capacitatea cinemaului dacă nu de a răsturna lumea, atunci de a-i urla injustițiile, plus chemarea la arme, intuiția de a ne arăta cum începe lupta… Maldoror, care s-ar putea să fie mai „bună” ca Hondo, a făcut studiile la VGIK-ul moscovit, de unde, poate, și zvâcul montajului, chimia cu anonimii și deposedații lumii. Acum ne aflăm într-un alt moment al istoriei, cinemaul militant nu mai merge făcut (doar) așa, speranțele de atunci s-au năruit toate, iar un război teribil ne bate la poartă, dar e important ca astfel de filme fără vârstă să circule încă, să se vadă, să fie discutate, fiindcă există ceva atât de eliberator în a vedea și a scrie despre obiecte contondente precum acestea, împotriva mașinăriei care ne tocește simțurile și ne adâncește uitarea.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.