Un material de Victor Morozov despre ce mai înseamnă astăzi o „capitală a cinefiliei” și despre plăcerea „cinemaului călătorit”, așa cum îl numea criticul Serge Daney. O corespondență pariziană ce își propune să trăiască din nou filmul la cald, depănând firul unor impresii fugace care, fără pretenția exactității, s-ar putea să aibă totuși ceva de spus în privința unei pasiuni. Formatul va fi liber, personal și nu va jura decât pe un singur reper: cinemaul.

23 IANUARIE

Văzut două filme la Forum des Images, parte a programului „Tigritudes”, care reunește 60 de ani de cinema panafrican prin mai bine de o sută de titluri scurte și lungi. La primul, Histoire d’une rencontre (1980) de Brahim Tsaki, eram atât de obosit după noaptea petrecută în aeroport și pe avion, încât în mintea mea s-a format un colaj suprarealist de imagini halucinogene și pete de întuneric, din care-am ieșit confuz, neștiind în ce țară se petrecea filmul sau despre ce se vorbea în. Noroc cu Ioan, care m-a repus pe traseu: eram în Algeria, prin împrejurimile unei uzine numai bune de dezafectat, în care se pompaseră pe vremuri ingineri americani. Așa se explică engleza dialogurilor și senzația – date fiind imaginile acestei coaste la mare (pe care am visat-o?) și a unor camionete hârbuite – unui film cosmopolit și primitiv totodată, bazat pe un soi de calitate frustă a dialogului și pe un mutism ambiental. 

Al doilea film îl știu mai bine, întâi pentru că e un titlu care-mi tot dădea târcoale de când am văzut acel magnific, absolut magnific Yeelen, și-apoi pentru că somnul nu m-a încolțit, de data asta, decât spre final. Am avut, deci, timp să înțeleg dinamicile dintre cele două personaje ale acestui Finyè (Vîntul), precedentul film regizat de maestrul Souleymane Cissé, care nu seamănă deloc cu seva ancestrală, antropologică ce irigă acea capodoperă de care aminteam mai sus. Aici suntem în oraș, printre elevi și studenți care descoperă drogurile ușoare și visează la libertate și Europa, dar o palmă a tatălui autoritar cu patru neveste e de ajuns – sau nu – pentru a-și băga mințile-n cap. E de altfel o scenă foarte frumoasă când Bah, iubitul înstăritei Batrou, hălăduie pe străzi cu-n zâmbet mare pe față, iar polițiștii îl batjocoresc cu duioșie și sarcasm când realizează că „e luat” și că nu-ți prea poți pune baza în tinerii din ziua de azi… Tot umorul filmului mizează de altfel pe un cinism mai mult sau mai pușin subtil, care explodează la prima scânteie a subversiunii și se poate transforma în provocare: indiciul că tatăl lui Batrou își iubește cea mai recentă nevastă – o femeie picantă cu spirit de zâzanie – e faptul că, deși doar o bate, nu se desparte de ea. Critica aceasta a metehnelor tradiționaliste are timp să dea naștere și unui portret de societate pusă în mișcare de tinerii săi branșați (cum am mai văzut prin Touki Bouki al lui Djibril Diop Mambéty). Chiar când acest echilibru fragil între forța brută a oamenilor de ieri și sofisticăria opacă a tinerilor începe să dea în clocot mi-e teamă c-am adormit.

26 IANUARIE

Mare hărmălaie la La Clef de alaltăieri, de când au primit înștiințare că sunt expulzabili între 1 și 3 februarie. Vor să facă hype în jur, să aducă cât mai multă lume acolo, și chiar le reușește. Mă-ntreb cum se face că oamenii ăștia au putut, de mai bine de doi ani, de când au pus stăpânire pe cinema, să organizeze atâtea și atâtea discuții cu cineaști care mai de care: nu știu exact ce-mi scapă, căci dacă ar fi așa de ușor, de ce nu s-ar întâmpla peste tot la fel? Orișicum, acest colectiv a transformat locul – prin selecția de filme cu-adevărat incitantă și prin evenimentele animate în jurul ei – într-un punct de interes chiar și pentru unul ca mine, care cu greu trece dinspre scepticisme personale de tot felul înspre mobilizare efectivă… Azi am avut de ales între un documentar algerian obscur din 2020 și lungmetrajul de debut al lui Sophie Fillières prezentat de notre cher, Marcos Uzal de la Cahiers. Am ales să merg pe mâna cinefiliei mele de bază – în ciuda imaginii cu un stadion plin din filmul algerian, care-mi făcea cu ochiul  – și am nimerit deci la Grande petite: un film din ‘94 de la această regizoare de la care nu mai văzusem, cred, nimic, deși o știam bine după nume. Mi s-a confirmat totuși interesul discret, dar persistent care ar trebui arătat mai des acestor figuri ușor umbrite ale anilor ‘90, de la Danièle Dubroux la Patricia Mazuy și de la Sophie Fillières la Noémie Lvovsky, genul de autoare care s-au trezit că trebuie să activeze într-un cinema orfelin, făcând primii pași în artă chiar în clipa când cinemaul și publicitatea își dădeau mâna și semnau capitularea definitivă. M-a cuprins aceeași fascinație intrigantă ca și-n alte cazuri în fața acestui film tainic și melancolic, în genul acelor regizoare care nu mai așază în centrul poveștilor pe care le spun un conflict tare, ci doar o enigmă, bricolând cu pasta arhaică a cinemaului (personaje, cadraje, dialoguri) într-un mod obligatoriu decalat și suspect, care cu greu își trădează adevăratele intenții. Un soare stins luminează aceste filme consumate în interioare modeste de apartament și exterioare pariziene nesemnalizate, dând la iveală reziduurile unui plot subțire – aici, o tânără găsește un sac plin cu bani și un pistol – și o suită de interacțiuni care nu duc nicăieri. Există totuși tensiune, la fel cum există umor și dramatism: Grande Petite este un astfel de film rar, din partea unei creatoare care n-a căutat atenție, mulțumindu-se să dea o dată la 4-5 ani câte un film cu premieră la un festival oarecare, apreciat de câțiva urmăritori fideli, apoi uitat în răcoarea unui raft de cinematecă.

28 IANUARIE

Văzut un nou film din programul Tigritudes, de data asta din Guineea-Bissau: Mortu nega (1988), debutul regizorului Flora Gomes. Mi-a plăcut mult, în ciuda didacticismului narativ și-a unei infuzii de patos puțin rudimentar, puțin nesigur pe mijloacele sale. Dar, tocmai pentru că poartă în imaginile sale sîmburele unei inocențe specifice oamenilor care calcă pe teren nebalizat și se confruntă cu anumite probleme și dileme pentru prima oară, am găsit în acest film un suflu de prospețime imposibil de fabricat. E vorba, mai cu seamă, de o femeie hotărâtă să parcurgă drumul greu, prin ierburi înalte, alături de un batalion de soldați, pentru a ajunge la soțul ei plecat pe front, angajat cu toată ființa pentru cauza independenței țării, dirijate de Amilcar Cabral. Foarte anticolonialist, filmul se-anunță oarecum fad – începe ca un marș prin pustă, punctat de primejdii diurne și discuții nocturne, așa cum am tot văzut, genul de film pe care l-a explodat Apocalypse Now. Dar războiul e doar o parte a argumentului, și tocmai aceea care – din cauza unui buget nu prea generos – predispune la o anumită înduioșare: elicoptere explodează, bombe explodează, oameni trag cu mitraliera, dar toate astea au ceva cartonat în ele, ca și cum ar fi o irupere a documentarului (o explozie e ceva foarte fizic) în mijlocul unei narațiuni gândite în avans. Acestui segment bărbătos, care se-ncheie cu niște scene de iubire reținută între un bărbat rănit și soția lui, care a bătut atâta drum până la el – scene care ne încântă cu emoția lor matură, care știe să nu cadă în sentimentalism – le urmează un segment post-armistițiu, prin care circulă discret tot felul de teme ancorate în jurul stresului post-traumatic. În fond, Flora Gomes a reușit aici performanța unui film angajat într-o celebrare a trecutului național, dar care se simte, în mod straniu, cât se poate de universal (performanță datorată, poate, educației sale desăvârșite la Havana). Sunt abia la al treilea meu film din acest program cronologic – pe multe, din păcate, le-am ratat fiind în România –, dar deja simt cum se dezvăluie, cu o forță pe care n-o intuiam, un continent plural și proteic, angrenat în lupte care mai de care, prilej de a mă rușina pentru toate dățile cînd, din reflex, am redus partea asta din lume la o identitate fixă, imuabilă.

29 IANUARIE

Iarăși la Tigritudes pentru Lumumba. La mort du prophète, documentarul din 1990 al lui Raoul Peck, care a fost cu noi în sală și l-a prezentat. Nu mai văzusem niciun film de la el, nici nu știam cum arată măcar, așa că m-a surprins oarecum să descopăr un om care se ține foarte bine la cei aproape 70 de ani ai săi, țeapăn și înalt, vorbindu-ne într-o limbă clară și persuasivă – abia acasă am aflat că a fost și ministru al Culturii în Haiti – despre geneza filmului, despre cum umbla singur, fără pic de supraveghere, prin bibliotecile și muzeele bruxelleze, pentru că nu interesa pe nimeni soarta lui Patrice Lumumba. Nici de la film nu știam la ce să m-aștept – deși citisem, pare-mi-se, câteva pagini despre construcția sa în cartea Irinei Trocan despre eseul video –, și într-adevăr am descoperit un proto-film-eseu, care e drept că nu se-avântă prea departe în manevrarea imaginilor, dar are totuși intuiția fericită de a propune o țesătură de formate, care să fie montate, remontate și chestionate fără răgaz. Filmul e hotărât anticolonialist și chiar militant în amplitudinea vocii ideologice pe care o animă prin arhivele sale foto-video, iar acești pași în direcția unei legături între traseul personal, autobiografic și istoria mare care l-a pus în mișcare par să anticipeze valul de filme documentare întoarse spre sine din care găsim, acum, cu duiumul la orice festival care se respectă. Lumumba – documentarul, căci ficțiunea va urma abia în 2000 – are însă de partea sa vigoarea gestului, găselnița de-a filma imagini în vrac despre prezent și-a aștepta de la ele cine știe ce scînteie, insistența de a cere arhivelor să scuipe adevărul, prin ciocnirea imaginilor între ele. Temporalitățile se confundă astfel, și-i pot ierta micile semne de frăgezime și candoare, căci mozaicul de vremuri pe care-l dau la iveală, împreună cu alaiul lor de naționalisme, culpabilități și solidaritate panistorică sunt de-a dreptul prețioase.

31 IANUARIE

M-am întors pe jos de la La Clef. Aveam, brusc, mult timp pe mâini, fiindcă nu mai erau locuri la proiecția Une chambre en ville al lui Demy, prezentată de Leos Carax. (Cum am descoperit abia acasă, la întoarcere, se pare că ambele săli au fost pline, dar orișicum nu m-ar fi interesat să-l văd pe Carax pe ecran.) În ciuda intuției că voi ajunge târziu la cinema, am perseverat fie din masochism, fie din dorința de-a umbla totuși pe-acele străzi, sensibil la discuția pe care-am purtat-o cu prietenul meu Ioan acum cîteva zile, când a observat că noi nu prea circulăm prin Rive Gauche: ne petrecem mai tot timpul pe malul nordic al Parisului. Remarca m-a interpelat și de-atunci n-am încetat să mă gîndesc la ea, căci într-adevăr Monparnasse îmi e perfect necunoscut, iar ultima dată cînd ne-am aventurat spre sudul adînc al orașului trebuie să fi fost în acea duminică însorită din primăvara trecută, când blocurile de lângă Parc Montsouris aveau un aer de Mediterană, iar burghezii locului stăteau la coadă la boulangerie pentru baghete și croissant, adică fix mica plăcere descrisă de bonomul Philippe Delerm într-o cărticică recomandată de Cosașu, La première gorgée de bière, pe care o purtam în seara asta cu mine și din care mă amuz să ciugulesc una-două-trei pastile în timpul drumurilor mele cu metroul. Am stat și noi atunci la coadă, am cumpărat câte un pain au chocolat încă pufos și cald, și era ca în imaginile prin care ne închipuiam Franța în liceu, un spațiu liniștit și corect –apoi o șoferiță nervoasă ne-a condus înapoi într-un autobuz-acordeon care se bălăngănea din toate părțile. Azi am sfârșit urcând dinspre Place Monge spre Bastille, un drum pe care nu l-am mai făcut din septembrie. Am avut timp să mă gîndesc la vremurile acelea atât de îndepărtate deja umblând pe străzile cochete care conduc spre centrul turistic, printre hoteluri șic și spălătorii non-stop, departe de agitația de la cinema, unde-am văzut o droaie de hipsterași vag politizați și insuportabil de previzibili, care nu se interesează de cinema decât dacă include –ismele potrivite și temele minoritare obligatorii. Meritul La Clef este de a fi oferit, prin programul său variat și palpitant, o platformă care să reunească oameni ca ei și oameni ca mine, care sper măcar că sunt o idee mai contradictorii. În lumina palidă a felinarelor de la Jussieu, chiar lângă campusul nou și urât al Universității Paris 3, am văzut un șobolan mic care traversa grăbit strada, apoi m-am urcat în autobuzul 86 spre cămin și cam asta a fost. Sper să-l văd pe Leos Carax cu altă ocazie.

4 FEBRUARIE

[…] Apoi m-am văzut cu Ioan și am intrat la filmul lui Denis Gheerbrant Printemps dans un square, filmat în 1977-78, care a fost pur și simplu o revelație. Nu că n-aș fi fost familiar cu forța subită și discretă a acestui cinema – filme precum Et la vie sau La vie est immense et pleine de danger se numără printre cele mai frumoase documentare de care știu –, dar e drept că așteptările mele de la această mostră restaurată abia anul trecut și ținută la sertar până atunci erau cel mult modeste. Am descoperit însă o fereastră impresionantă spre o epocă a tineretului pe care o știam mai degrabă din cărți de sociologie, aia cu mobilete, flippere și baby foot, prin care Gheerbrant navighează cu camera lui Aaton cu o eleganță inaparentă, capabilă să scoată la lumină perle și perle. De fapt, mereu mă surprind uluit de modestia funciară a acestui dispozitiv – un om care filmează și se mulțumește să asculte, aruncând uneori câte o întrebare la retur – pe lângă care orice alt artificiu, de la convenția observațională la giumbușlucurile de montaj, îmi apare în vanitatea sa formalistă. Exagerez, desigur – dar nu încape îndoială că opera lui Gheerbrant oferă un exemplu grăitor despre ce poate să însemne cinemaul în absența banilor, a echipei, a studioului: nu o mașinărie în hibernare, ci o formă de artă care merge în întâmpinarea celuilalt, generoasă până la autoefasare, permițând deschideri, revelații, turnuri. O felie întreagă de societate ni se dezvăluie astfel, captată în aspirațiile sale – să poată purta un dialog orizontal cu profesorii, de pildă –, în obiceiurile sale – zdrăngănitul la chitară, la iarbă verde –, în luptele sale – efortul de a lua Bac-ul, mersul zilnic la fabrică încă din primii ani ai adolescenței etc. Radiografia e cum nu se poate mai caldă și mai suplă. – dar Mărturia strictă rămâne în picioare, fixată pe cameră pentru memorie, și îi rămân recunoscător lui Ghherbrant pentru că, dincolo de ficțiunile care cam dezertaseră deja locurile populare, a știut să filmeze aceste spații hibride de trecere și de întâlnire, în care oameni aparținând unor medii sociale distincte (emigranți, proletari, boemi) puteau să împartă o clipă și un sentiment, în deplinătatea unei comunități informale, care se reinventa zi de zi. 

5 FEBRUARIE

Seara am mers la discuția dintre Radu Jude și Albert Serra. S-a ținut undeva la Centre Pompidou, la subsol, în zona Cinema 2 și a instalațiilor video, chiar în hol, pe niște chestii de plastic care doar aduceau a banchete, ceva foarte conceptual și incomod. Cei doi au vorbit de la o masă care părea un birou de lucru improvizat într-un apartament în renovare: atârnau căblăraie peste tot, pe un monitor din fundal scria „rien à dire”, însă doar pentru că nu avea semnal, nu ca un statement. Mai erau acolo, în public, Nadav Lapid, Ben Rivers, Nick Pinkerton sau Christa Blümlinger, care a notat în carnețel tot timpul. Tot de la ea preiau ipoteza că totul a funcționat așa de bine, într-un crescendo, tocmai pentru că se petrecea sub presiunea timpului redus, nici măcar o oră întreagă: ce se poate discuta în așa puțină vreme, mai ales când ideile puse pe masă erau dintr-alea grele, de pildă cum reușești să provoci în cinema, întrebare la care Jude a dat două exemple diametral opuse, filmul ireverențios al lui Isidore Isou și Le chagrin et la pitié al lui Marcel Ophuls, acest mare proiect modest și acuzator; sau cum faci să negociezi cu libertatea și cu constrângerea, despre care Serra spunea că te poate face să te-arunci cu capul înainte, să îți asumi o nebunie, așa cum și-au asumat-o cei din prima linie din Normandia, care se eliberau odată ce acceptau să treacă la atac, deși eu cred că nu mai merge așa acum, poate mergea cîndva în anii 30-40, la Hollywood. Acum, cei care acceptă constrângerile, în cinema – de la pitch-uri la imperative festivaliere nescrise –, fac, în mod logic, filme constrînse, adică filme scremute, care plac prin locuri de proiecție normative. A mai fost o contră, am impresia – deși Serra ori s-a făcut că nu vede, ori n-a văzut de-adevăratelea, fiindcă pare puțin plecat dintre noi, dar într-un mod foarte incitant, de fapt mult mai complex decât aș fi bănuit, în sensul în care posedă simultan o formidabilă prezență de spirit. O contră, ziceam, pe raportarea la istorie, cu Serra spunând că se simte inhibat de la momentul apariției imaginilor video, pe care n-ai cum să le bați vreodată (ce poate fi mai puternic decât o imagine cu însuși Hitler vociferând?), și de asta preferă să meargă în spate secole bune, unde terenul e liber, fiindcă altminteri trebuie să încerci să ieși din maniheismul narațiunilor și ideologiilor oficiale (chestie cu care pot fi de acord) și să inventezi altceva, lucru care nu-i ușor. Dar în ideea asta a lui de a juca bambilici cu istoria mare, de a o mutila „creator”, nu prea văd cum îl poate coopta și pe Jude, care e pe cât de scrupulos se poate cu imaginea și cu trecutul: un zoom, un recadraj, adesea, e deja un pas de nefăcut în filmele sale. Rămân așa, cu multe în aer, și cu senzația că am asistat mai ales la două limbi accentuate duios, un fel de Dalí megaloman alături de un fel de Ionesco sceptic, ce s-au înghiontit hazliu sub privirile parizienilor care, din sute de evenimente – cel mai important fiind soarele bolnav și primăvăratic de afară –, l-au preferat pe acesta.

7 FEBRUARIE

[…] Apoi am mâncat la un restaurant japonez, „Osaka”, din Saint-Denis, după care am mers la L’Écran, unde e în plină desfășurare a 22-a ediție a Zilelor Cinematografice, adică o adunătură eclectică de filme care prezintă vagi legături – am găsit niște similarități la nivel „politic” între mai multe titluri, printre care și acest Sarraounia al cineastului african Med Hondo, un film anticolonialist și foarte revizionist cu istoria imperialistă a francezilor. Filmul e despre regina unui trib, care opune rezistență în fața invadatorilor, iar ceea ce până spre final s-a construit în chip destul de convențional – o alternare între reziliența indigenilor și cinismul sângeros al albilor – se amplifică printr-un contrapunct ironic și grăitor, mai precis printr-un masacru fără sens al albilor supuși împotriva albilor orbiți de putere și glorie. Numai că, dincolo de-acest deznodământ incitant prin paradoxul său, m-am trezit destul de plictisit în fața acestui rechizitoriu banalizat de vremuri, care la nivel formal nu poate genera mai mult decât o privire înamorată de propriile mișcări de trupe care populează cadrul (filmul e ticsit de figuranți costumați în toate culorile, și e drept că multe din scene impresionează prin calitatea lor picturală demnă de orientaliștii academici, însă mizanscena tinde să devină repetitivă în lipsa unor alte soluții). Sigur, lupta e legitimă, și cum spunea universitarul de culoare care a introdus filmul, „c’est pas du Barry Lindon”, în sensul că Hondo, activând într-un mediu rasist și antagonist, nu-și putea permite reconstituiri de dragul artei pentru artă: trebuia să aibă și-o pildă politică, un strigăt de luptă. N-am mai văzut nimic de la Med Hondo, dar abia aștept să pun mâna pe Soleil Ô, debutul său despre imigranții africani în Franța, fiindcă simt că, în ciuda neajunsurilor, e o privire aici, care uneori se dedă giumbușlucurilor vesele, precum această confuzie a planurilor temporale din final, când războinici călare și arcași la bustul gol sunt urmați de tineri în tricou și șlapi. 

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.