Un material de Victor Morozov despre ce mai înseamnă astăzi o „capitală a cinefiliei” și despre plăcerea „cinemaului călătorit”, așa cum îl numea criticul Serge Daney. O corespondență pariziană ce își propune să trăiască din nou filmul la cald, depănând firul unor impresii fugace care, fără pretenția exactității, s-ar putea să aibă totuși ceva de spus în privința unei pasiuni. Formatul va fi liber, personal și nu va jura decât pe un singur reper: cinemaul.

21 SEPTEMBRIE

Azi s-a organizat proiecția lui Le Genou d’Ahed de Nadav Lapid la L’Écran, cea mai sănătoasă sală din câte am apucat să descopăr în tot Parisul. Și iată cum, abia aterizat în centrul burghez al capitalei, am pus din nou piciorul, de data asta de plăcere, în dragul și detestatul meu Saint-Denis, care mi-a tolerat umorile un an de zile, acest an de carceră interminabil, iar eu n-am știut în cele din urmă decât să-i dau cu piciorul. Public compus în special din studenți veniți, ca și mine, pe gratis prin mărinimia departamentului de cinema, ca să asiste la întâlnirea (moderată de proful meu mișto Ophir Levy) cu regizorul acestui film minunat, electric, spasmodic sub greutatea tuturor intuițiilor sale strălucite. Dacă există un cinema care merită astăzi, atunci nu poate fi decât cinemaul unde se inventează noi postúri, noi feluri de a vedea, noi feluri de a vorbi, noi feluri de a încadra. Noi gesturi, precum dansul isteric al acestui personaj de regizor rătăcit în plin deșert, singur cu excesele lui. Lapid are avantajul că nu e doar politic și sec – e și tandru, și plin de avânturi poetice. Și furios, furios din belșug, cum o arată această scenă paroxistică în care protagonistul explodează și dă drumul flăcărilor de ură pe care i le inspiră statul Israel, apoi se prăbușește neputincios. Filmul e un film care rupe, care-și dorește să rupă, să nu lase nimic intact pe traseul său: are momente perplexante de nebunie, are momente de prozaism, are momente de onirism și epifanie (această picătură de apă care se transformă într-o lacrimă oportună trebuie văzută pentru a fi crezută), are momente de vulgaritate, are momente când scuipă adevăruri negre, are momente când îngână minciuni dulci, de-a lungul unor secvențe uluitoare cărora nu le mai pasă să-și țină cămașa-n pantaloni. Ce semn bun când un film trece dincolo de nevoia imaginilor frumoase, obținând frumusețe – o altfel de frumusețe, mai înaltă – din aleatoriu, din frust, din luat la repezeală. O să mai revin asupra acestei mostre de mare, mare cinema, ce-amestecă dans, corp, peisaj într-o sticlă căreia îi dă foc, apoi o aruncă în mutra bunului-simț burghez.  

23 SEPTEMBRIE

Oboseală deja acumulată și e abia după-amiaza. Un drum lung până la Christine 21, să văd Stars in My Crown (1950) al lui Jacques Tourneur pe copie 35mm. Cu ocazia asta am completat colecția de (proto-)westernuri geniale, în cadrul unui nou și inevitabil ciclu de gen care rulează toată luna la Christine și din care am mai văzut, în rest, cam tot. Secvență interesantă despre febra tifoidă, în care un preot și un doctor se luptă pentru capitalul simbolic al comunității. Tourneur are un mare talent să contamineze orice scenă lejeră și însorită cu o briză de teroare pe care nimeni n-a văzut-o venind.

00:15. Mult mers azi. Seara am făcut pași până și mai departe – un drum care nu se mai termina –, spre Jardin du Luxembourg și dincolo de el, la MK2 Parnasse, acolo unde se difuza Titane. Film destul de hardcore, cu încercări interesante și diverse – ba mașinism cool, sexy, viril, ba vrăjeli oedipiene –, dar care nu prea dau cifră rotundă. Se trece de la una la alta fără să-nțelegem de ce lucrurile stau într-un fel și nu în altul. Ce e cu tipa asta care se plimbă prin lumi bizare? Ce e cu pompierii ăia care sting focuri mereu prea calofile? Înseamnă ceva dansul lor hipnotic pe Future Islands? Sau e doar o mostră de „frumusețe” găunoasă, care pulsează sub lumini fistichii? Și cum să explic pierderea frapantă de turație a acestui film care pornește ca glonțul, apoi se rătăcește într-un scenariu dulceag cu regăsiri familiale, fii de substituție, durerea omului trans? Puține invenții până la urmă: montajul e clasic, cadrajele sunt clasice. Un film mai deloc revoluționar, deși mă așteptam să ne dea cu capul de toți pereții, făcut cu un syllabus de studii de gen pe genunchi – feminitatea reprimată cu leucoplast, masculinitatea îmblânzită și chestionată, androginism enigmatic, femeia castratoare și altele –, ca să bifeze cât mai multe din actualitate. Raw parcă mi-a vorbit mai mult. Azi aștept altceva de la cinema – fie să îmi arate ceva nou despre dispozitiv, fie să-mi arate ceva nou despre lume, fie să demonstreze un radicalism pe bune, care refuză să se contamineze cu orice modă.

25 SEPTEMBRIE

Apoi am mers la un mediumetraj la Centre Pompidou, Les rendez-vous du samedi al lui Antonin Peretjatko, despre protestele Vestelor Galbene. Un film tras pe 16mm, care ar fi putut oferi o analiză politică mai elaborată, cred, dar care chiar și așa a fost destul de agreabil, mai ales contrapunctul tandru al acelei revolte, în care câteva fete se maimuțăresc pe acoperișul unor blocuri, în plin soare. La final am avut o discuție cu Charlotte Garson de la Cahiers și Antoine de Baecque, faimosul istoric de cinema, total nepotrivit în rolul de comentator improvizat al filmului. De Baecque a început să discute despre dispozitiv, despre format, despre moartea cinemaului – lucruri cu care Peretjatko s-a arătat destul de în acord –, dar care au părut pur și simplu inadecvate prin raportare la imaginile fierbinți pe care le văzusem doar ce, și mai ales încropite în grabă, fără ancoră reală în domeniul ideilor. Per total, prestație proastă și neinspirată – la fel de neinspirată ca inițiativa de a-i cupla cea mai recentă lucrare, Le cinéma est mort. Vive le cinéma !, cu acest film nevrozat și destul de brut. Mai mult nici nu trebuia pentru ca De Baecque să se trezească tras de urechi cu promptitudine de un cineast experimental în vârstă – n-am auzit cum îl chema –, care n-a gustat deloc tentativa sa de a analiza experimentul lui Peretjatko cu „uneltele cinemaului burghez”. De Baecque a tăcut, cineastul a ieșit valvârtej din sală. La final am simțit nevoia să-i iau apărarea lui de Baecque – nu uit cine e acest om –, dar totuși mă văd obligat să recunosc că lucrurile n-au funcționat cum trebuie, iar peste toată discuția a plutit o jenă, o neliniște: e OK să vorbim cu seninătate despre forma filmului, învăluind-o într-o perdea de fum a jargonului critic? De bieții oameni bătuți cu pulanul nu zicem nimic? Și tot așa. N-a mers pe niciun plan – nu că rolul criticii ar trebui să fie altul, ci că acest individ reputat, cu costumul lui țiplă, reprezenta cam tot ceea ce mișcarea de revoltă respectivă ar fi vrut să răstoarne.

28 SEPTEMBRIE

Ieri, prin ploaie măruntă, până la Reflet Medicis, în Cartierul Latin, unde se proiecta superbul Bayan ko (1984) al marelui Lino Brocka. Brocka e un vulcan care n-are teamă de „too much”. Mai există azi un astfel de cinema popular, truculent, apăsat politic? Ador ce face – ce a făcut – omul ăsta dispărut prea repede, pare-mi-se că într-un accident de mașină, pe când încă nu spusese tot ce avea de spus. Bayan ko, un urlet de indignare care răsună din adâncul proletariatului filipinez, garnisit cu topping-ul spumos și excesiv (mult pathos, multă durere) marca Brocka. Vie ca o rană e secvența, de-a dreptul fabuloasă, în care patroni și angajați sărbătoresc aniversarea companiei, fiecare la etajul din clădire care îi e dedicat, iar Turing, un muncitor sărac, urcă la boși și le cere un whiskey mai fin, ei îl ridiculizează și îl acuză că e beat, astfel că tot pe nevasta lui, și ea angajată acolo, cade povara să își ceară scuze în numele lui. Păcat că în fața mea, la 3-4 scaune distanță spre stânga, o doamnă m-a apostrofat că dau lovituri în spătar, fiindcă-mi sprijineam piciorul de el, iar asta m-a scos din transă. La un moment dat, femeia s-a ridicat și-a plecat, cu vreo jumătate de oră înainte ca filmul să se termine. M-am întors spre casă tot pe jos, tot prin ploaie, fiindcă abonamentul de transport în comun intră în vigoare abia din octombrie. Totuși e ceva frumos și liniștitor la Parisul bătut la pas pe vreme mohorâtă și răcoroasă – Parisul adevărat, când lumea își trage pe ea o geacă oarecare și umblă prin băltoace, năucă.

4 OCTOMBRIE

Azi, de dimineață, la MK2 Beaubourg, Chers camarades! de Koncealovski: academic și „frumos” ca orice film de Koncealovski. Dar filmul ăsta trebuia să fie orice, numai nu o înlănțuire de imagini frumoase. Căci dacă Koncealovski, denunțând demonii comunismului, are timp să se gândească și la încadraturi atente sau la aranjamente formaliste, atunci știu bine – de pe vremea lui Jacques Rivette – că dosarul lui ar fi trebui clasat fără ezitare.

6 OCTOMBRIE

Doar ce m-am întors din oraș de la avanpremiera lui Julie (en 12 chapitres) de Joachim Trier la MK2 Beaubourg. Sală plină, mi-a fost teamă că mă întorc acasă fără film. Coada se întindea de la cinema pe toată strada Rambuteau, până la bulevardul mare, pe mai bine de 200 de metri. În final am descoperit că proiecția era în prezența regizorului și a unui traducător care mai punea de la el în versiunea franțuzească. După care am descoperit un film mai bun decât mă așteptam, care e ca o recapitulare a tuturor șmecheriilor – nu foarte multe – pe care Trier le face bine (sfâșierea în cuplu, melancolia finalurilor, diminețile gri) și a celor pe care le face mai puțin bine. De unde acest film cam plin de burți și cam insipid, cu toate că, în teorie, se ocupă cu chestiile sufletului, la care n-ar trebui să fim indiferenți niciodată. Ce rateu, totuși: să înfigi la greu iubire în mașinărie, iar produsul final să iasă banal, banal peste poate. Fie Trier s-a îmburghezit, și-atunci lamentațiile acestor oameni au început să sune fals, fie pur și simplu nu mai găsește inspirația justă pe care, în Oslo, 31 august (2012), o nimerea la fiecare cadru. Dar există totuși niște momente unde lucrurile se așază frumos – odată depășit începutul foarte greoi și odată uitată împărțirea stupidă pe capitole, care anulează tot feelingul –, ca în scena rupturii amoroase sau în aceea a apropierii morții, când Julia realizează că nu mai e timp și totul devine flux trist, imposibil de verbalizat. De fapt, cred că cel mai mare avantaj al acestui regizor e actorul Anders Danielsen Lie – cu melancolia lui minimală, cu fața lui fermecător de căzută, e suficient pentru ca aceste filme să acceadă la un fel de stare secundă, în care nu mai e nimic de adăugat. Păcat că aici, spre deosebire de filmul mai vechi, totul e prea pândit de trivialități și prea programat – iar eroina principală nu reușește să livreze decât un personaj aproape lăsat de izbeliște în imposibilitatea de a-și stăpâni destinul. 

7 OCTOMBRIE

M-am sculat cu noaptea-n cap ca să ajung la 9 la Fémis, unde m-a invitat S. să văd scurtmetrajul pe care l-a produs, Phosphore. Am ajuns ceva mai devreme, ea a ajuns pe la și 20, astfel că vreo 40 de minute le-am petrecut bâțâindu-mă în curte de pe un picior pe celălalt și privind studenții care intrau pe poartă și paznicul care vorbea călduros cu fiecare dintre ei. Într-un sfârșit a venit și S. și am pătruns în mica sală de proiecții. Eram noi doi, Antoine, regizorul, plus încă vreo 6-7 oameni, majoritatea invitați, ca și mine, complet în orb, pentru a-și spune o părere despre un conținut pe care-l descopereau ad hoc. Filmul nu rupe vreo gură de târg – e o poveste cu studenți, cu momente de intimitate în camere prea strâmte, cu dialoguri ciudate, cu ceremonii și mai ciudate, cu campusuri goale, cu traume. Povestea – un suicid care lasă urme prin lume – se ține cu greu pe picioare; umblă pe mai multe cărări temporale și-am impresia că își prinde urechile între ele, căci nu știm când e trecut, când e prezent, când e vis și când nu. De fapt, pe asta am pedalat în discuția cu S. – mai ales pentru că a trebuit să pedalez pe ceva, altfel ce rost ar mai fi avut prezența mea acolo, deși-mi dau bine seama că nu mă pricep să disec un film moment cu moment, ba chiar, ca să fiu sincer, ceva din abordarea asta chirurgicală a analizei de secvență mă ține instinctiv la distanță. Ce-mi place mie e să mă agăț de ressenti-ul global al unui film, de intuițiile pe care le activează în subteranele sale, de ceea ce-mi dă să văd sub formă de artificii care-i luminează noaptea, sub formă de traiectorii imposibil de rezumat. Altminteri, m-a lăsat indiferent această dramă ezitantă, scoasă parcă din joben, însă m-am bucurat să constat acel ceva care la noi în cinema nu există nicăieri, dar care în Franța apare destul de des, sub forma unor ipoteze pasagere: un fel de pornire necontrolată către un palier al fanteziei și al emoției, care zguduie arhitectura așezată, realistă, după care filmul se ghidase cumințel până atunci. E aici o scenă în care personajul, răvășit după moartea acestei fete, se trezește față în față cu un cal, în toiul unei nopți singuratice – găselniță poate stângace, dar care ne spune că lumea noastră se prelungește uneori până departe, și că salvarea cinemaului, azi, vine tocmai din ieșirile în decor pe care și le poate autoriza cu de la sine putere.

Zi importantă, în feluri pe care ieri nici nu le puteam bănui. După prima proiecție privată la care sunt chemat dimineața, seara, la Club Lincoln, lângă Champs-Elysées, sunt chemat la prima proiecție de presă, grație lui F. G. de la Cahiers du cinéma. Ajung pe la și 58 la Cinéma Lincoln. Întreb dacă rulează un anume Los lobos și mi se răspunde că nu rulează niciun Los lobos, ca va exista cândva o avanpremieră, dar nu azi, și că va rula în săli mai încolo. „Așteptați vreo proiecție azi?”, mă întreabă omul de la casierie. „Da, chiar acum”, zic. „Cumva la Club Lincoln?” Dau din cap și îmi spune că e mai în josul străzii, la numărul 10, și că mai întâi trebuie să intru în curtea interioară. Asta și fac – e un imobil dintre cele mai burgheze, iar sala de cinema respectivă nu e în niciun fel semnalizată. Mă ghidez totuși după o plăcuță pe care am impresia că scrie ceva legat de „Cinéma”, cobor un etaj, ajung la o ușă de metal pe care am impresia că scrie „Salle de projection”, trag de ușă, închis. Fac cale întoarsă și dau de o poartă de sticlă, iar în spatele ei văd o femeie așezată la o masă joasă, tip lobby hotelier. „Dîtes-moi tout”, îmi zice, iar eu îi zic cum mă cheamă. Sunt trecut pe o listă și intru în sălișoara cochetă de proiecție, cu cinci rânduri de scaune capitonate, un ecran rezonabil și vreo 8-9 bărbați așezați pe locuri separate. Genul de bărbați severi și burghezi, cu care nu vrei să te pui. Imediat cum mă pun în scaun ușa se închide și începe filmul. Și ce mai contează cum a fost – o poveste despre periferia motelurilor americane à la Sean Baker, combinată cu filme indie gen Songs My Brothers Taught Me –, atâta vreme cât simt că am pătruns ca prin efracție în rândurile unei comunități secrete, care mă intimidează și mă intrigă în același timp. Nicio discuție la final, fiecare pleacă în drumul lui. Dincolo de Champs-Elysées și de Arcul de Triumf despachetat se întinde un apus trandafiriu; zilele astea nu-i rău în Paris.

8 OCTOMBRIE

Foarte fericit că am reușit să văd filmul splendid al lui Alain Cavalier din 1986 în copie restaurată 4K. Genul de film care încearcă ceva cu dispozitivul scenic, iar asta schimbă totul. Thérèse are o scenografie pur teatrală, în mijlocul căreia taie parcele de vizibil grație unei camere de filmat. Se naște astfel un colier de gesturi, priviri, interacțiuni izolate, care au ceva nu atât bressonian, cât demn de o carte pentru copii de pe vremuri, din acelea cu ilustrații măiestre și delicate. Cavalier construiește aici un puzzle în jurul imaginii acestei tinere care își dorea evlavie și înălțimi spirituale, dar care și-a găsit sfârșitul, repede și fără cine știe ce adaos de sens, din cea mai pământeană cauză: boala. Un film grozav de senzorial – ce cadru sublim e acela cu maicile care discută în timp ce golesc burta unor pești și aruncă măruntaiele în silă –, rarefiat vizual și redus la o combinație nebună de suferință și voluptate în suferință. Cavalier a făcut aici un film vizionar, pe care scena teatrului îl deschide, îl eliberează, îl luminează cu genul acela de lumină ascuțită care va bântui mereu o cameră goală, în care mai păstrezi doar obiectele de strictă necesitate.

Și mai fericit că am avut inspirația să mă întorc seara, pe la ora 9, la MK2 Nation, acolo unde văzusem Thérèse la prânz, și astfel să-mi recuperez eșarfa uitată pe un scaun din mica sală cu numărul 6.

9 OCTOMBRIE

[…]

Am continuat apoi cu primul meu film de Jean Grémillon, L’Amour d’une femme, la Forum des Images, parte a unui ciclu pus la cale de Christophe Honoré. Din când în când – cam o dată la 6 luni – mă încumet cu teamă la câte un film-două aparținând așa-numitei „Calități Franceze” și aproape invariabil spun, odată filmul încheiat, că am să fac asta mai des, apoi uit. Banda lui Truffaut a câștigat lupta de impunere a referințelor din canon – cine mai vede azi filme de Autant-Lara sau Julien Duvivier (zic aici expres două nume ale căror câteva filme văzute mi-au plăcut în linii mari)? –, dar mai cred și că verdictele lor peremptorii, deși se țin per ansamblu, luate la detaliu încep să scârțâie. Vezi această onorabilă melodramă, în care o tânără doctoriță cu studii la Paris nimerește pe o insulă izolată și încearcă să se impună în comunitatea ermetică (scenariu tipic de western în care se bat cap în cap două legi nescrise), iar pe parcurs găsește și (o) iubire. Interesant e că iubirea e găsită mai mult cu forța, pe principiul fricii de singurătate, iar finalul – cel puțin în plan imediat – nu e deloc happy. Dar bate în acest film ca o briză de maturitate și, fie-mi îngăduit, feminism, un feminism destul de cărnos, asumat de către o femeie care poate s-ar dărui complet bărbatului ei, dar doar cu condiția ca acesta s-o merite. Și, cum asta nu-i deloc sigur, preferă să rămână în locul acesta izolat și exotic, în timp ce bărbatul, inginer pe șantier (evocă ethosul din Erupția lui Ciulei), își ia catrafusele și pleacă pe continent. Un film care n-a revoluționat nimic, și nici nu și-a propus s-o facă. Dar totuși un film care avansează destul de mult pe terenul mlăștinos al sentimentului, arătând că poate tinerii de la Cahiers erau mânați, în luptele lor, și de o oarecare aroganță. Iar dacă Grémillon a fost până la urmă mai cruțat decât alții, e poate datorită acestei fidelități față de un personaj dispus să sufere cu-adevărat, departe de adăpostul scenariilor călduțe și consensuale.

10 OCTOMBRIE

Primul film văzut la La Clef din toamna trecută și până acum. Am ajuns acolo cu 10 minute întârziere – nimic nu circulă niciodată cum trebuie în Orașul Luminilor –, iar Ioan, dragul de el, i-a rugat pe clef-iști să nu înceapă filmul fără mine (oricum abia de ne adunasem o mână de oameni). Filmul respectiv a ținut 70 de minute, s-a chemat Substitute – după o melodie de la The Who – și a fost ceea ce am putea numi un anti-film de fotbal. Pe scurt, în anul 2006, un cineast (Fred Poulet) i-a pus în mână unui fotbalist (Vikash Dhorasoo) o cameră super8 și l-a rugat să-și înregistreze viața. Cineastul avea chef de experimente, fotbalistul juca în naționala Franței, iar viața lui a pivotat în jurul unui soi de malentendu: sportivul și-a atins vârful carierei în anul în care Franța, sub Raymond Domenech, ajungea în finala Cupei Mondiale, unde avea să întâlnească Italia; până atunci, contribuise decisiv la calificarea țării sale la turneul final, dar între timp Zidane revenise în națională, trimițându-l pe omul nostru înapoi pe banca de rezerve. În aprilie, când Poulet îi dă lui Dhorasoo camera de filmat, nimic din toate astea nu se știe: Dhorasoo e titular, Franța nu a pierdut încă cu Italia, iar filmul se vrea a fi un scurtmetraj experimental. Zidane, deci, ar trebui citat drept co-responsabil pentru film – pentru forța filmului de a ne arăta cum contraplanul absolut al imaginilor uzuale din fotbal (meciuri, sesiuni de antrenamente, declarații de presă) sunt poate tocmai aceste imagini cu un bărbat care bântuie coridoarele unor hoteluri scumpe, dărâmat că nu poate performa, redus la stadiul de spectator al propriului sport. Dacă există un merit absolut al filmului, atunci el ține de inspirația – care tot un gest de mizanscenă se cheamă că e – de a-l înzestra pe acest om cu o unealtă de producție; de a-i da o meserie. E amuzant – și groaznic de trist totodată – să vezi cum Dhorasoo ajunge în Germania nu pentru a da goluri, cum credea, ci pentru a turna imaginile propriului documentar despre el însuși. Cam asta am glăsuit, în linii mari, la Q&A-ul cu Fred Poulet de după, care ar fi fost foarte mișto – omul a subliniat frumos rațiunile de a filma în super8: nu-și dorea în niciun caz să-l pună pe Dhorasoo în ipostaza de a „fura” imagini, chestie facilitată întotdeauna de digital – dacă nu ar fi fost lungit până la plictiseală de un moderator care tot deturna discuția înspre depresia tot mai răspândită în lumea sportului (v. Osaka) și altele. Or, quel rapport? Osaka joacă tenis – un sport individual – și e mult mai expusă presiunii mediatice, pe când fotbaliștii, vorba lui Poulet, au dezvoltat o limbă de lemn impecabilă („importante sunt cele 3 puncte” și alte platitudini). Și-apoi mi se pare că sursa decepției lui Dhorasoo e cât se poate de palpabilă: omul se simte trădat de Domenech, care i-a promis gloria, apoi l-a deposedat de orice. Bonus pentru Dhorasoo, pentru că spune în off niște lucruri foarte emoționante despre ce înseamnă singurătatea unei camere de hotel și pentru că citește Jonathan Coe. Cum spunea cineva din sală: dacă am avea mai mulți fotbaliști ca el, poate ne-am uita mai des și mai cu plăcere la meciuri. Oricum, un film foarte interesant. A meritat să mă târâi până pe Rue Monge.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.