David Lynch, regizorul Twin Peaks, Mulholland Drive, Blue Velvet, s-a stins din viață la 78 de ani, lăsând în urmă un cinema de neuitat și revoluționar. Cu stil său avangardist, Lynch a inspirat generații întregi de cineaști și a adus laolaltă oameni diferiți, legați împreună de iubirea pentru cinemaul său. Puțini au sondat atât de profund ideea de graniță invizibilă dintre vis și realitate, într-un limbaj unic, „lynchian”, „ușor de recunoscut, dar greu de definit”, după cum scria Dennis Lim în monografia David Lynch: The Man From Another Place.

Familia sa a anunțat decesul joi, la câteva zile după ce Lynch a fost nevoit să părăsească locuința sa din Los Angeles din cauza incendiilor. Nimeni nu a înțeles mai bine ca el dualitatea acestui oraș, cu acel amestec straniu de frumusețe și dezastru, lumină și întuneric, umor și cruzime. În 2024, Lynch a dezvăluit că suferă de emfizem pulmonar din cauza anilor îndelungați de fumat. „You drink coffee, you smoke cigarettes and you paint. And that’s it”, spunea în documentarul David Lynch: The Art Life din 2016. Chiar și în momentul anunțului despre boala sa, Lynch părea neabătut de la principiile sale. „I have to say that I enjoyed smoking very much, and I do love tobacco – the smell of it, lighting cigarettes on fire, smoking them – but there is a price to pay for this enjoyment, and the price for me is emphysema.”

Pentru cei care și-au dorit să înțeleagă mai bine procesul său creativ, Catching the Big Fish/ Cum să prinzi peștele cel mare ­(apărută în 2007 în colecția Biblioteca de film la Editura Humanitas, tradusă din limba engleză de Cătălin Mesaru) rămâne o revelație. O confesiune despre cinema, despre cum să prinzi ideile fragile înainte să se destrame și despre meditație transcedentală. În aceste zile în care cinemaul mondial meditează la rândul său la dispariția unuia dintre cei mai mari creatori ai săi, am recitit câteva dintre ideile lui.

Merg foarte bine împreună cu o cafea neagră și o plăcintă cu cireșe.

***

Ideile sunt precum peștii

Dacă vrei să prinzi pești mici, poți sta în apă mică. Dacă vrei să prinzi peștii cei mari, trebuie să plonjezi mai adânc. La adâncime, peștii sunt mai puternici și mai puri. Sunt imenși și abstracți. Și sunt foarte frumoși. 

La început de drum

Am pornit în viață exact ca o persoană obișnuită, petrecându-mi copilăria în nord-vest. Tatăl meu era cercetător științific în cadrul Departamentului Agriculturii, unde se ocupa de studiul copacilor. Petreceam, așadar, mult timp în pădure. Iar pentru un copil pădurea este magică. (…)

Îmi plăcea să pictez și să desenez. Adesea m-am gândit, în mod eronat însă, că atunci când devii adult, te oprești din pictat și desenat pentru a te apuca de ceva mai serios. În clasa a noua, m-am mutat împreună cu familia în Alexandra, Virginia. Într-o noapte, pe gazonul din fața casei prietenei mele, l-am întâlnit pe un tip numit Toby Keeler. În timp ce vorbeam a spus în treacăt că tatăl său „dădea cu pensula”. Am crezut că era zugrav, dar discuțiile ulterioare mi-au dezvăluit că, de fapt, vorbea de un artist adevărat.

Acea conversație mi-a schimbat viața. Eram cât de cât interesat de științe, dar, subit, mi-am dat seama că voiam să fiu pictor. Și că voiam să trăiesc „o viață a artei”.

Cinematografia

Cinematografia este un limbaj. Poate spune tot felul de lucruri – lucruri mari, abstracte. Asta iubesc eu la ea.

Cuvintele nu-mi sunt întotdeauna la îndemână. Unii oameni, poeți fiind, au o modalitate de a se exprima în cuvinte. Dar cinematografia este propriul său limbaj. Și cu ajutorul lui, poți spune o mulțime de lucruri, pentru că dispui de timp și secvențe. Dispui de dialog. De muzică. De efecte sonore. De foarte multe instrumente. Și poți transmite sentimente și gânduri ce nu pot fi exprimate altfel. E un mediu magic.

Interpretarea

Un film ar trebui să vorbească de la sine. E absurd ca cineastul să explice în cuvinte ceea ce vrea să spună filmul. Lumea din film este una creată și, uneori, oamenii adoră să pătrundă în ea. Pentru ei, acea lume este reală. Și dacă descoperă amănunte despre metodele de realizare a unor scene sau despre semnificațiile lor, ele vor fi integrate în experiența pe care o vor trăi la următoarea vizionare a filmului. Drept urmare, îl vor vedea cu alți ochi. 

Ideile

În Blue Velvet, ea [ideea] a fost reprezentată de buzele roșii, gazonul verde și cântecul – versiunea lui Blue Velvet cântată de Bobby Vinton. Apoi a venit ideea unei urechi lipită de un câmp. Și asta a fost tot.

Los Angeles

Iubesc Los Angeles-ul. Știu că, atunci când îl vizitează, mulți văd doar o masă mare și uniformă de oameni. Dar când ajungi să locuiești în el pentru o vreme, realizezi că fiecare secțiune din Los Angeles are atmosfera sa. Vârsta de Aur a cinematografiei se menține încă în viață în acest oraș, în mirosul de iasomie al nopții și în vremea frumoasă. 

Localul Bob’s Big Boy

De pe la jumătatea anilor ’70 până pe la începutul anilor ’80, obișnuiam să frecventez aproape zilnic localul Bob’s Big Boy. Îmi luam un milkshake, apoi stăteam și gândeam. 

Identitatea

Treaba cu meditația e următoarea: devii din ce în ce mai mult tu însuți.

Montajul final

Când am lucrat la Dune, nu mi s-a dat montajul final. Pentru mine, tristețea a fost imensă, deoarece am simțit că mi-am trădat principiile și, pe deasupra, filmul a fost și un rateu din punct de vedere al vânzărilor de bilete. Dacă faci ceva în care crezi, dar dai un rateu, e una: poți să te mai suporți. Dar dacă nu crezi în ceea ce faci, mori de două ori. E foarte, foarte dureros. 

Întreabă ideea

Când lucram la Blue Velvet, filmam o scenă în apartamentul personajului Ben, jucat de Dean Stockewell. La un moment dat, Dean trebuia să cânte „In Dreams” de Roy Orbison. Trebuia să facă playback, iar ascultător îi era Dennis Hopper. În scenariu scria că trebuie să ridice o lampă de birou și să o folosească pe post de microfon. 

Dar, în fața lui, pe platou – Patricia Norris, scenografa, a spus că nu ea a pus-o acolo – era o lampă industrială. Avea un cablu lung, iar becul ei, ascuns de ochii auditoriului, ilumina fața lui Dean. Și Dean a luat-o. A crezut că era pusă acolo pentru el. Multe lucruri de genul acesta se pot întâmpla pe un platou.

Eraserhead

Eraserhead e cel mai spiritual film al meu. Nimeni nu-mi înțelege această afirmație, dar așa e.

Eraserhead se dezvolta într-un anume fel și nu știam exact ce însemna. Căutam o cheie pentru a descuia înțelesul secvențelor. Desigur, le înțelegeam pe unele, însă nu știam cum anume să le unesc. Era ca un fel de luptă. Așa că am luat Biblia și am început să o citesc. Și, într-o zi, am dat peste o propoziție. Am închis Biblia, pentru că era exact ceea ce îmi trebuia, exact ceea ce căutam. Apoi am văzut întreg ansamblul, ca un tot unitar. Iar imaginea vizualizată s-a transpus în practică în proporție de 100%.

Nu cred că voi spune cuiva care este acea propoziție.

Mulholland Drive

Inițial, Mulholland Drive trebuie să fie serial de televiziune. L-am filmat ca episod-pilot: cu final deschis, ca să te determine să-ți dorești cum se continuă.

Mi s-a spus că omul de la ABC care trebuia să decidă acceptarea sau respingerea lui, a vizionat acel episod-pilot la 6:00 dimineața în timp ce-și bea cafeaua și dădea niște telefoane. I s-a părut detestabil; l-a plictisit. Așa că nu și-a dat acordul.

Apoi, din fericire, mi s-a oferit ocazia să-l transform în lungmetraj.

Visuri

Iubesc logica visurilor; pur și simplu, ador modul în care se desfășoară. Dar nu prea mi-au venit idei din visuri. Mai multe idei îmi sunt inspirate din muzică sau plimbări.

Angelo Badalamenti

Noi doi lucrăm astfel: mă așez lângă el, pe băncuța pianului. Eu vorbesc, Angelo cântă. Cântă ceea ce povestesc. Dar uneori nu înțelege ce povestesc și cântă foarte prost. Atunci îi zic: „Nu, nu, Angelo”. Îmi schimb puțin cuvintele și el cântă altfel. Apoi repet: „Nu, nu, Angelo” și mai schimb puțin cuvintele. Și, într-un fel sau altul, pe parcursul acestui proces, el ajunge să prindă ceva, așa că-i spun „Asta e”! După aceea, el apelează la trucurile lui magice pentru a orienta totul pe calea cea bună.

Casting

Există unii actori la care mă tot întorc – Kyle MacLachlan, de exemplu. Îmi place de Kyle; poate e un fel de alter ego.

Suferința

În povești, în lumile în care putem pătrunde, există suferință, confuzie, întuneric, tensiune și furie. Există crime; există tot felul de lucruri urâte. Dar cineastul nu trebuie să sufere ca să arate suferința. Poți să o expui pe ecran, alături de condiția umană, alături de tot felul de conflicte și contraste, dar nu este necesar să treci și tu prin așa ceva. Tu ești cel care dirijezi totul, însă nu faci parte din orchestră. Lasă-ți personajele să sufere.

Textura

Nu sunt neapărat atras de corpurile în putrefacție, dar ele cu texturi fabuloase. Ați văzut vreodată vreun animăluț putrezit? Ador să mă uit la chestii de genul acesta, la fel de mult cum ador să privesc de aproape scoarța unui copac, un gândăcel, cafeaua dintr-o cană sau o bucată de plăcintă. Te apropii și texturile sunt minunate.

Focul

Să stai în fața unui foc e mirobolant. E magic. Aceeași impresie o am și despre electricitate. Și despre fum. Și despre luminile care pâlpâie.

Lumina într-un film

Ador să văd oameni apărând din întuneric.

Un sfat

Trebuie să rămâneți fideli vouă înșivă. Lăsați-vă vocile să se audă și nu permiteți nimănui să vă compromită. Nu refuzați niciodată o idee bună, dar nici nu acceptați vreodată o idee proastă. Și meditați. Este extrem de important să vă cunoașteți eul propriu, acea stare pură a conștiinței. Pe mine m-a ajutat foarte mult. Cred că îl poate ajuta pe orice cineast. Așa că nu ezitați să vă confundați în interior, să vă treziți conștiința. Încercați să fiți mai fericiți și să vă dezvoltați capacitatea de intuiție. Experimentați bucuria de a crea. Veți străluci și veți fi împăcați. Prietenii voștri vor fi foarte mulțumiți de voi. Toată lumea vă va căuta compania. Și oamenii vă vor da bani!

Anca Vancu

Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.