(Dora Leu)

Judy

Vezi Lynch/Oz (2022, r. Alexandre O. Philippe)

A Violent Yet Flammable World

It’s a pity

Alive sacred and sounding

To appear this way

From across and beyond, oh far beyond

— Au Revoir Simone – A Violent Yet Flammable World (Twin Peaks 2017, Partea a 9-a)

David Lynch a fost cel mai adevărat meloman al cinemaului american. Să luăm cea mai de bază dovadă, Twin Peaks – fie că vorbim de faimoasa temă scrisă de Angelo Badalamenti sau de superba paradă de interpreți și trupe care au încheiat fiecare pe scena din The Roadhouse aproape toate părțile din The Return. Ce mari gesturi de dragoste și entuziasm pentru sunet, muzică și interpretare se află în aceste code din The Return, ca de altfel, sistematic, în tot cinemaul lui Lynch. Și ce mare și plenară înțelegere a muzicii îi străbate filmele, de la iluminarea transcendentală care le pătrunde pe Betty și Rita în Silencio în Mulholland Drive la moshingul haotic și eliberator al lui Sailor din Wild At Heart. Ce bucurie cathartică, ce indulgență siropoasă și ce tristețe profundă, venită de pe alte meleaguri, e muzica la David Lynch.

Ce bucurie cathartică, ce indulgență siropoasă și ce tristețe profundă, venită de pe alte meleaguri, e muzica la David Lynch.

X Japan

Scot din tolba-mi cu obscurități japoneze ceva peste care poate n-ați mai dat: un scurtmetraj/videoclip care n-a mai văzut lumina zilei, realizat de Lynch pentru trupa japoneză de rock X Japan și a lor baladă Longing. Ceva extrem de lynchian din melodia trupei – o tipică prelungire melancolică – se împletește cu un over-the-topness al rockstarului și fac proiectul o potrivire perfectă, dar iată-l aici pe Lynch și în ipostaza de regizor care-a dat lumii și videoclipuri și reclame la Calvin Klein. Cum spunea Lynch în autobiografia sa, Room to Dream, despre acest Longing, Some of the frames are so fuckin’ beautiful you can’t believe it.

*

(Ionuț Mareș)

„Ca şi cum vedeam pentru prima dată un film de Lynch”

Cea mai recentă reîntâlnire cu unul dintre filmele lui David Lynch a fost într-o seară rece din ianuarie 2024, când am revăzut, doar pentru a treia oară (sau poate a patra?), Blue Velvet (în versiune restaurată), într-o sală mică şi modestă din cinematograful Les Cosmos, atunci proaspăt redeschis, din centrul Strasbourgului. Eram doar o mână de spectatori (filmul mai avusese într-una din zilele anterioare o proiecţie şi în sala mare şi cochetă a acestui celebru cinematograf municipal francez, presupun că în prezenţa unui public mai numeros). Sala în care mă aflam, plasată undeva la subsol, nu era foarte primitoare, iar ecranul mi se părea prea mic. O proiecţie departe de orice strălucire, dar în condiţii tehnice totuşi bune. 

Nu am avut niciodată vreun cult pentru un regizor (ci doar pentru cinema în sine), însă e greu să te fereşti de aura care se construieşte în jurul a câte unui nume – iar aura lui Lynch a fost uriaşă, aşa cum avea să reconfirme valul de omagii de după anunţul morţii sale. Însă, în mod bizar, atunci era ca şi cum vedeam pentru prima dată Blue Velvet. Ba chiar ca şi cum vedeam pentru prima dată un film de Lynch (evident, trecusem prin toată filmografia sa, însă împrăştiat, la diverse vârste, niciodată sistematic). Deşi familiare de la precedentele vizionări şi, mai ales, din recurenţa lor în cultura pop şi în referinţele cinematografice ale ultimelor decenii – cine nu ştie de urechea tăiată găsită în iarbă?, imaginile şi sunetele de pe ecran îmi păreau complet noi. Imersiunea inevitabilă în universul insidios (şi terifiant) al lui Lynch era acum dominată, chiar subminată, în mintea mea, de o luciditate şi de o distanţare care mă ajutau să înţeleg mai bine (deşi nu fără rest) şi să admir cu adevărat măiestria cineastului. De aici şi o plăcere estetică sporită. În acea seară friguroasă de iarnă, la două decenii de la începuturile cinefiliei mele (şi la trei decenii de când piticul din Twin Peaks îmi tulbura în unele seri mintea de copil), singur într-un oraş francez în care mă aflam pentru câteva zile, descopeream, pentru a nu-știu-câta oară, un mare cineast.      

*

(Anca Vancu)

“Everyone, have a great day!”

Tocmai pentru că e Lynch, nu găsesc ceva mai potrivit în acest gând: David Lynch, acest gigant al cinematografiei, a fost probabil și cel mai iubit prezentator meteo. În mai 2020, în mijlocul perioadei de incertitudine globală, Lynch a început să transmită zilnic, timp de doi ani, rapoarte meteo despre vremea din Los Angeles (la postul local de radio și pe YouTube). Descria cerul, norii și lumina zilei cu un lirism doar al său, strecurând uneori fraze enigmatice, referințe la propriile sale vise sau relatări despre planurile sale din acea zi. „Astăzi mă gândeam la…” Ceea ce urma era un crâmpei din mintea sa, care de cele mai multe ori avea să fie titlul unei melodii – mi-l și imaginam în timp ce-și pregătea o cafea neagră dimineața gândindu-se la Fade Into You de Mazzy Star, Moon River sau All I Have to Do Is Dream de The Everly Brothers. Poate naiv, dar aceste meteo-poezii mi s-au părut ca o mică fereastră spre universul său suprarealist, dar și ca un mesaj de reamintire trimis către univers – aceea că fiecare zi are farmecul ei.

Un text la care mă întorc

În 1996, scriitorul David Foster Wallace a fost trimis de revista Premiere pe platourile de filmare la Lost Highway. Iubesc acest reportaj, în care Wallace nici măcar nu l-a intervievat pe Lynch (o condiție pentru a putea fi pe set). E scris impecabil, e jucăuș și în el cred am găsit poate cea mai bună definiție a termenului Lynchian: „un tip particular de ironie în care macabrul și banalul se îmbină într-un mod care dezvăluie prezența perpetuă a primului în cel din urmă.” În plus, are un început excelent.

WHAT DAVID LYNCH IS REALLY LIKE

I HAVE NO IDEA. I rarely got closer than five feet away from him and never talked to him. You should probably know this up front. One of the minor reasons Asymmetrical Productions let me onto the set is that I don’t even pretend to be a journalist and have no idea how to interview somebody, which turned out perversely to be an advantage, because Lynch emphatically didn’t want to be interviewed, because when he’s actually shooting a movie he’s incredibly busy and preoccupied and immersed and has very little attention or brain space available for anything other than the movie. This may sound like PR bullshit, but it turns out to be true, e.g.: The first time I lay actual eyes on the real David Lynch on the set of his movie, he’s peeing on a tree.

The Interview Project

În The Interview Project, fiecare episod e un fragment din viața unei persoane obișnuite, din sutele pe care David Lynch și echipa sa le-a întâlnit și intervievat pe parcursul unui roadtrip prin Statele Unite (timp de 70 de zile, au călătorit 20 de mii de mile și au realizat 121 de interviuri, publicate în 2009). Sunt poveștile unor oameni întâlniți prin baruri, la marginea drumului sau în timp ce stăteau pe veranda casei lor și ascultau ploaia. Îl cunoaștem pe Mr. Siebert, din Pennsylvania, fost inginer de mediu și văduv, care-și petrece fiecare seară în subsolul locuinței lucrând la machetele unor tramvaie; pe Barry, care povestește despre cum îngrijește un muzeu dedicat șerpilor din Fort Davis; pe Robin, care vorbește despre problemele sale cu depresia și căruia îi place să asculte, în drumurile sale cu mașina, albumul Rumours de Fleetwood Mac. În asta stă, de fapt, puterea acestor povești: oricât de diferite ne-ar fi drumurile, fiecare ne poartă spre aceleași întrebări.

*

(Georgiana Mușat)

bang in the head

Cred c-am fost întotdeauna atrasă, de dinainte să devin conștientă pe deplin de asta, de filme incomode, care să-mi răstoarne ceva pe dinăuntru; țin minte când am văzut Requiem for a Dream la televizor la o oră nefirească pentru o domnișoară insomniacă de vreo 12-13 ani, vizionare care m-a răscolit, ciufulit, tenebroșit de-a dreptul. Am căutat senzația asta mult timp de-atunci, furând de colo-colo din filme pe care nu le-am înțeles, m-au înfricoșat sau m-au ținut trează. Tot gândindu-mă la ce a însemnat Lynch pentru mine, a avut cu siguranță de-a face cu lucrurile pe care le trezeau filmele lui în mine – câteodată senzații fizice, de vertij, de spaimă, de teroare, de gândul că omul ăsta știe cum arată răul, l-a văzut, l-a desenat, dar uite și câtă lumină e în omul ăsta și tot așa.

Vasele comunicante din filmele lui, astrale și terestre și felul fluid în care el însuși comunică prin ele, ca peștii, înotând prin eter, niciodată previzibil, niciodată modest, ăsta era Lynch.

Când am văzut Mulholland Drive, mi-a picat efectiv lustra-n cap. Eram la ai mei, încă locuiam acolo, deci eram la liceu, era noapte și știam că va veni un moment în film când o să sar cel mai probabil de pe scaun. Ce n-am știut e că, efectiv, pe la jumătate, din liniștea teribilă a filmului, arătarea s-a desprins din tavanul șubrezit, restaurat cu stângăcie de tata, și mi-a picat în cap. Eu iau totul ca pe un semn, habar n-am, mă simțeam privită într-un fel, într-un fel dincolo de un prezumtiv peeping tom, ci ca și cum ar fi sondat cineva cu aparatele în țeasta mea și-ar fi văzut de ce mi-e cel mai teamă. Și nu cred că altcineva a mai reușit asta în afară de Lynch. Vasele comunicante din filmele lui, astrale și terestre și felul fluid în care el însuși comunică prin ele, ca peștii, înotând prin eter, niciodată previzibil, niciodată modest, ăsta era Lynch. 

*

(Victor Morozov)

Întotdeauna m-a fascinat capacitatea acestei opere de a aduce laolaltă facțiuni de fani altminteri ireconciliabile: în sensul ăsta, da, probabil Lynch a fost, până în ziua morții, cel mai important cineast contemporan cu noi.

Când, acum câteva zile, am întrezărit imaginea fugitivă a colinei pe care e amplasată sigla „HOLLYWOOD” în Inland Empire (2006), m-a izbit potrivirea stranie a sorții: moartea lui David Lynch, cel care a tras după el, în lumină, latențele acestor spații pe care stă înscrisă istoria cinemaului ca o procesiune de spectre, să fie legată de un imens incendiu și de proxima re-învestitură a lui Donald Trump. Fire Walk With Me: cinemaul acesta atât de intim legat de foc (vezi flama care deschide acea traversare toridă a Americii nouăzeciste numită Wild at Heart) se vede mărginit de o societate în care devine tot mai greu să respiri.

Cinefilia mea s-a construit la antipozi de lumea prizată a lui Lynch, prin acumulare ascetică, nu prin dezbateri de cineclub, iar în ultimii ani am dat foarte rar pe acolo, după ce îi trecusem prin mai toate lungmetrajele concluzionând că, cel puțin în acel punct al vieții mele, nu erau „pentru mine”. Dar întotdeauna m-a fascinat capacitatea acestei opere de a aduce laolaltă facțiuni de fani altminteri ireconciliabile: în sensul ăsta, da, probabil Lynch a fost, până în ziua morții, cel mai important cineast contemporan cu noi. Ieri am dat întâmplător peste un film ca un monstru de pasiune, cu o Isabelle Huppert pe post de torță vie care se dezintegrează cadru cu cadru, dar nu înainte de a mistui totul în jur. Malina al fabulosului Werner Schroeter, deja menționat aici, e un film care se joacă cu „chestiile” lui Lynch într-un mod absolut non-lynchian: de la amestecul tot mai greu de dozat dintre vis și realitate și până la metafora focului, o femeie ne trece printr-un arsenal suprarealist-camp, pierzându-se pe sine cu cât se apropie de o intensitate tot mai pură. Pornind din cu totul alt punct, Inland Empire, singurul film al lui Lynch pe care pot miza acum (restul s-au șters din amintiri – au rămas doar imaginile), ajungea cam tot acolo.

*

(Laurențiu Paraschiv)

Silencio

La Mulholland Drive am ajuns pentru prima oară într-o seară din vara febrilă de dinainte de admiterea la facultate. Încăpățânat cât să zic că mai pot duce, totuși, încă un film, obosit cât să nu mai înțeleg exact ce se întâmplă pe ecran. Greșeala mea să cred că starea de somnolență în care am ajuns inevitabil să mă regăsesc după nici jumătate de oră ar fi însă neapărat de vină. Dar atmosfera din film dinamitată fiind de aceasta a lăsat o impresie încă și mai puternică — la puține filme m-am gândit mai mult vara aceea, și a fost o vară plină! Declicul s-a produs când cele două protagoniste ajung în clubul Silencio, camera luându-te de mână și nedându-ți de ales: te târăște la propriu după ele. Îmi aduc aminte și acum că cele câteva minute cu Rebekah del Rio cântând m-au emoționat teribil și m-au trezit de-a binelea (odată cu Betty/Diane — nefericit timing, sau poate din contră). Între timp am revăzut Mulholland Drive de nenumărate ori, și deși acum mă fascinează la el mult mai multe lucruri (mereu altele), în continuare scena din Silencio mă mișcă cum puține alte frânturi din filme reușesc să o facă. Nu înțeleg nici acum de ce, dar nici nu mai încerc s-o fac, sunt doar recunoscător. Aș vrea totuși să ajung într-o zi la Silencio, primul, cel din Paris, chit că fără Llorando sigur în boxe nu va fi la fel (deși Deborah Levy ține să mă contrazică în Real Estate).

I’m Waiting Here

David Lynch-muzicianul e cel puțin la fel de fascinant ca David Lynch-regizorul. Piesa compusă alături de Lykke Li, I’m Waiting Here, combinată și cu clipul ăsta pur Americana, e meditație cu ochii deschiși. Șase minute de visare, de liniște, de promisiune că tristețea se va termina și că totul va fi bine în lume. Poate nu azi, dar cândva, curând.

David Lynch-muzicianul e cel puțin la fel de fascinant ca David Lynch-regizorul. Piesa compusă alături de Lykke Li, I’m Waiting Here, e meditație cu ochii deschiși. Șase minute de visare, de liniște, de promisiune că tristețea se va termina și că totul va fi bine în lume. Poate nu azi, dar cândva, curând.

Bowie

Îmi aduc aminte și acum dimineața în care a murit David Bowie, iar o prietenă care îl adora nu reușea să conceapă cum poate să moară David Bowie. Acel David Bowie? Bowie care reușea mereu să se reinventeze, no matter what — cum poate lăsa moartea să-l împiedice din a găsi o nouă persona? Bowie care părea cumva deasupra tuturor, un extraterestru care nu funcționa după legile care ne guvernau pe noi, restul? Și dacă atunci încercam să găsesc răspunsuri, explicații, acum am eu nevoie de cineva care să mă ajute să înțeleg, pentru că nu pot să nu mă întreb același lucru: cum poate să moară David Lynch?

Foto thumbnail: Patrick Fraser / Contributor /Getty Images

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri