Vara anului 2021 pare să fie inundată de un număr neobișnuit de mare de festivaluri care se desfășoară pe întreg continentul. Date fiind amânările din primăvară, Cannes, DocAviv, Festivalul de la Salonic și multe altele au fost nevoite să-și reprogrameze edițiile în lunile iunie și iulie. Cu atâtea evenimente la orizont, ne bucurăm de o ofertă consistentă de filme din care putem alege pentru materialul Dok.cetera din această lună. Ca de obicei, vă prezentăm două titluri care rulează în prezent în circuitul festivalier, două filme disponibile online și un hidden gem care merită descoperit de orice pasionat de non-ficțiune.

Acum în festivaluri

Magaluf Ghost Town (r. Miguel Ángel Blanca) – Spania
Sezonul cald este în plină desfășurare și deși pandemia nu dă semne să se încheie prea curând, industria turismului internațional, unul din cele mai importante motoare economice ale lumii, pare să cunoască vremuri mai bune față de anul trecut. Oamenii, ca societate colectivă care încă se luptă cu boala de nestăpânit, par să privilegieze turismul, acceptând riscul de expunere la condiții nesigure în schimbul atotputernicului profit sezonier. Cu toate acestea, se poate argumenta că vaccinarea la scară largă a fost o măsură suficient de eficientă pentru a relaxa restricțiile, cel puțin în Europa și America de Nord. Însă, dacă suntem pe drumul cel bun pentru a reveni la normal, cum s-au schimbat comportamentele noastre după mai mult de 1 an de izolare? Ca turiști, suntem încă dornici de aventuri care gravitează în jurul drogurilor, bețiilor și producerii de pagube? Cu alte cuvinte, încă ne dorim distracție în detrimentul bunei purtări? Răspunsul se lasă așteptat, dar o locație faimoasă care pare să declare un NU hotărât este Magaluf.

Magaluf, orașul-stațiune din Mallorca renumit pentru fluxul anual de turiști (în mare parte britanici), joacă rolul principal în Magaluf Ghost Town. Prezentat în premieră mondială la Hot Docs și câștigător al Premiului pentru cel mai bun documentar la Festivalul de la Salonic, Magaluf Ghost Town oferă o imagine aparte asupra acestui Mecca al vacanțelor low budget. În esență, un oraș special transformat în locație de vacanță (scopul fiind creșterea economică) care vine cu băuturi ieftine și aventuri de-o noapte la pachet (din această cauză, britanicii l-au redenumit „Shagaluf”), Magaluf este și casa a unui număr mare de rezidenți care au propriile opinii despre renumele său internațional.

Regizorul Miguel Ángel Blanca juxtapune cu succes diversitatea (și particularitățile) localnicilor alături de dezmățul teribil al turiștilor care sufocă orașul. Prin protagoniștii săi (printre ei se numără Rubén, un tânăr actor gay care refuză să preia discoteca tatălui său, și Maria Teresa, o văduvă supraponderală care are de-a face cu un strigoi pisălog) și alaiurile de pe fundal de tineri beți care dansează, vomită sau se aruncă în desfrâu de-a lungul săptămânii, Magaluf este prezentat atât ca utopie, cât și ca distopie. Însuși Ángel Blanca admite acest lucru în genericul de final, numindu-l „cel mai tare și cel mai groaznic loc de pe pământ”. Are dreptate oarecum (deși multe locuri ar putea deține un astfel de titlu: Las Vegas, Tulum, Mykonos sau Ibiza, sora Mallorcăi din Insulele Baleare), dar indiferent de ce s-ar spune sau crede, Magaluf este incontestabil o locație dinamică; una în care un ochi talentat ar putea surprinde cinematografic amploarea contradicțiilor sale. În Magaluf Ghost Town, Ángel Blanca estompează liniile dintre realitate și fantezie (uneori se dovedește a fi o fantezie catastrofică – pentru curioși, de căutat balconing pe Google) alături de adevărurile incomode ale neocolonialismului – și anume, faptul că nevoile celor care cheltuiesc bani (chiar dacă e vorba de un buget redus) primează în fața nevoilor celor care își duc traiul într-un anumit loc.

„Magaluf Ghost Town” va rula în curând la TIFF (23 iulie – 1 august).

Echoes of the Invisible (r. Steve Elkins) – Polonia, SUA
Un mozaic cinematografic în egală măsură spiritual, existențial și surprinzător, câștigător al Premiului Special al Juriului la South by Southwest, Echoes of the Invisible, de Steve Elkin, este un documentar greu de catalogat. În esență, este un film care împletește căutările profunde a diferite personaje încercând să conecteze lumea (și oamenii săi) printr-o experiență comună în afara zgomotului, distorsiunii și diviziunii care ocupă atât de mult loc în viața umană contemporană.

Protagoniștii sunt unele dintre cele mai interesante și ambițioase personalități pe care le-ar putea întâlni cineva, în cinema sau oriunde altundeva. Îl avem pe Paul, al cărui proiect, „Out Of Eden Walk”, se întinde pe parcursul a 10 ani și urmărește tiparele migratorii ale strămoșilor noștri, încă de la primii oameni din Epoca de Piatră. O avem pe Rachel, care timp de un deceniu documentează organismele vii de peste 2.000 de ani în cadrul proiectului său „The Oldest Living Things In The World”. Apoi ar fi Al, un om orb care a devenit inspirația din spatele celei mai dificile curse din lume, Badwater Ultramarathon; Anil, membru al Asociației de Jurnalism și Știință Knight a MIT care a călătorit în unele din cele mai extreme medii de pe Pământ; și Linda, artist vizual care explorează relațiile dintre peisaj și identitate. La final, îl avem pe Losang Samten, fost asistent personal al lui Dalai Lama și maestru în crearea de mandale din nisip. Împreună, aceste povești individuale reflectă asupra unora dintre cele mai importante întrebări ale omenirii din perspectiva celor mai mărețe aspirații umane.

Echoes of the Invisible este ca o țesătură, fiecare poveste dezvăluind o nouă bucată de pânză din existența noastră colectivă. Prin interviurile sale, estetica cinematografică, peisajele panoramice și spiritualitatea orientală, filmul arată discret cum atenția, curajul și abilitatea de a evita zgomotul vieții moderne ne deschid ochii spre interconexiunile multistratificate ale vieții, memoriei și experienței pe Pământ. Este un exercițiu de prezență, o idee care stă la baza filozofiei budiste, conform căreia separarea dă naștere tuturor suferințelor.

Disponibile online

The New Corporation: An Unfortunately Necessary Sequel (r. Joel Bakan, Jennifer Abbott) – Canada
Urmare la filmul din 2003 – The New Corporation, și bazat pe cartea lui Joel Bakan – The New Corporation: How ‘Good’ Corporations Are Bad for Business, documentarul este, așa cum indică și titlul, o continuare necesară.

Dacă primul film a fost o examinare a pretextului pentru care (cel puțin în lumea occidentală) corporațiilor li se acordă aceleași avantaje juridice ca unui individ (a se înțelege „ființă umană”), continuarea sa sapă adânc în modul în care această distribuție de răufăcători globali încearcă să se reinventeze ca salvatori ai planetei prin filantropie corporativă, activism sau tot felul de manevre de PR. Genul ăsta de artificii la care corporațiile apelează în mod constant pentru a asigura și deține controlul erau evidente și relativ ușor de identificat – facilitarea profitului și infracțiunile pe care le implică acest act. Acum, însă, în epoca noastră de „deșteptare”, slacktivism superficial (activism social sau politic via social media sau petiții online care implică un grad redus de efort și angajament – n.r.) și cancel culture (cultura anihilării – n.r.), aceleași entități apelează la seducție, charisma și vorbe frumoase (și, uneori, la fascinația oamenilor legată de călătoriile spațiale) pentru a-și atinge scopurile. Iar această trusă de unelte cuprinde toate tipurile de afaceri, industrii și liderii lor, de la Jamie Dimon, directorul executiv al JP Morgan (a fost inclusiv pe lista scurtă a președintelui Joe Biden pentru echipa de consilieri economici), și Lord John Browne, fost director executiv al BP, până la titanii inegalității globale precum Bill Gates și restul de plutocrați din domeniul financiar/tehnologic. Aceste personalități vorbesc despre „responsabilitatea corporativă” și modul în care au adoptat-o ​​ca pe un aspect esențial al identității afacerilor lor personale sau mai extinse. Cu toate acestea, ei rămân în continuare responsabili (așa cum tinde să fie capitalismul) pentru toate nenorocirile vieții, de la opresiune la schimbările climatice, de la perpetuarea rasismului sistemic la sărăcie.

Pe parcursul filmului, Bakan și co-regizorul Jennifer Abbott identifică un nou manual adoptat de corporații. Această abordare a afacerilor și antreprenoriatului din secolul XXI include adevăruri confirmabile precum „încalcă legile care îți stau în cale” și „câștigă cu orice preț”. Sunt evidente, într-adevăr, dar totuși sunt puternice atunci când sunt plasate în contextul vieții moderne. De la încercări grele, precum coronavirusul, la tragedii de o gravitate mai mică, cum ar fi prăbușirea Turnului Grenfell din Londra, The New Corporation: An Unfortunately Necessary Sequel arată cum aproape fiecare dezastru recent de orice anvergură își poate găsi originea în lăcomia corporativă și personalul care o promovează.

„The New Corporation: An Unfortunately Necessary Sequel” este disponibil pe Crave (momentan, cu acces doar pe teritoriul Canadei).

Four Roads (r. Alice Rohrwacher) – Italia
Scurtmetrajul de 8 minute al lui Alice Rohrwacher (Corpo Celeste, Happy as Lazzaro) ar putea fi cel mai personal și mai intim documentar despre pandemie realizat până acum. În ultimele 16 luni, pandemia a fost sursă de inspirație pentru o serie de documentare. Cele mai multe dintre ele urmăresc liniar cronologia acestei perioade, puține fiind cele care acordă atenție și ajustărilor forțate asupra interacțiunilor noastre colective.

Am mai scris despre documentare despre pandemie și înainte, cum ar fi A River Runs, Turns, Erases, Replaces, privirea meditativă asupra orașului său de origine, Wuhan – acesta fiind și punctul central al filmului lui Yung Chan, Wuhan Wuhan, despre acțiunile medicale locale în momentul declanșării pandemiei. Apoi, au apărut și alte producții despre personalul medical în contextul acestei drame globale precum Io Resto, de Michele Aiello, Healers, de Marie-Eve Hildbrand, și The Virus Hunters, de Cedric Louis. Toate aceste filme au ajuns să facă valuri la festivaluri de film prestigioase din întreaga lume.

Four Roads, pe de altă parte, a fost lansat direct pe platforma Mubi. Nu este un lungmetraj care deconstruiește ideologii, politici sau reacții critice, ci un cadru instant al unei veri toscane surprins de camera analogică a regizoarei Rohrwacher (și pe peliculă Super 8 expirată). În scurtmetrajul său, fețele și acțiunile a patru vecini se juxtapun cu voice-over-ul ei blând, documentând o schimbare a rutinei cu un sentiment real de conexiune. Această conexiune, deși detașată, transcende obiectivul camerei, oferind astfel o oarecare distanță fără a compromite însă importanța conexiunilor umane tangibile. Este o meditație asupra comodității, dar și asupra locului nostru în lume și a lucrurilor pe care le luăm ca atare – modul în care culorile par mai vibrante atunci când sunt mai puțini oameni, de exemplu. În fond, în agonia carantinei globale, natura a devenit mai puțin sufocată și ordinea mai clară. Four Roads arată cum pandemia ne-a făcut mai sănătoși dar și mai bolnavi în același timp. Este un film care evită digitizarea accentuată la care am fost expuși în mod forțat în ultimul an, făcând acest lucru prin refugiu analogic.

„Four Roads” este disponibil pe MUBI.

Hidden Gem

Searching Eva (r. Pia Hellenthal) – Germania
Lansat în 2019 și disponibil pe mai noua platformă de streaming eyelet, documentarul lui Pia Hellenthal, Searching Eva, este atât o explorare a rolurilor, definițiilor și consecințelor tradiționalismului și patriarhatului, cât și o clasică biografie observațională. O producție VICE ancorată (de bine de rău) în stilul estetic și narativ specific publicației, filmul o are ca protagonistă pe Eva Collé, care este ca un liant între trecutul liniar și viitorul fluid, navigând acel spațiu delicat (și adesea periculos) între nevoia de forță de muncă a societății și contradicțiile sale privind importanța iubirii de sine. Eva este model, blogger și „influencer” și lucrează în industria sexului. De asemenea, se prezintă ca „non-binară, bisexuală, autistă, anarhistă, feministă și dependentă de droguri”. Identitatea ei este la fel de iluzorie ca și prezența ei fizică (în sensul tradițional), într-o dezvoltare constantă și dinamică – volatilă și mereu nedefinită.

În ciuda acestui caracter iluzoriu, Eva este un arhetip al generației Z, folosind social media și reflectoarele sale pentru a se descoperi în procesul de maturizare. Astfel, experiența ei ajunge și la alte persoane care se confruntă cu propriile lor identități și care nu au sprijinul social sau cunoștințele generale pentru a face față dramei personale. Hellenthal dirijează subtil povestea pe tot parcursul filmului, chiar și momentele în care cei din afara generației social media privesc sceptici aerul de importanță pe care și-l dau „celebritățile” acestei lumi. Regizoarea expune atât narcisismul lor (și e din abundență), cât și atitudinea conservatoare a societății care duce la manifestări precum sexul pentru bani, consumul de droguri intravenoase și fluiditatea de gen. Însă, filmul, seducător și tulburător în același timp, redă o lume modernă în care așteptările și identitățile se află într-o continuă schimbare, cele mai multe dintre ele nu rămân bătute în cuie, așa cum ar vrea generațiile anterioare să credem.

„Searching Eva” este disponibil pe eyelet.

Steve Rickinson

Venit în București, din diverse locuri ca Amsterdam, sau Brooklyn, Steve este PR și editor la revista de film documentar - Modern Times Review.