Lăsăm în spate un 2020 neiertător, care ne-a tăiat pe neașteptate toate planurile cinematografice și nu numai, devenind anul serialelor în binge, festivalurilor online și recuperărilor de filme, coșmarul oricărui cinefil care-și trăgea sufletul alergând dintr-o sală de cinema în alta. Cu cinemaurile încă închise sau deschizându-și timid aripile, perioada de acum nu poate fi decât una de hibernare-așteptare, așa că propun patru filme de autor, toate disponibile pe Mubi, care să facă viermuirea oamenilor în apartamente mai optimistă, mai temerară – două se perindă pe străzile New York-ului, unul pe o planetă psihedelică și altul prin barurile și gările pariziene din anii ‘70. 

Fantastic Planet (r. René Laloux, 1973)

Fantastic Planet/La Planete Sauvage, probabil cea mai trippy animație cut-out a anilor ’70, e o co-producție francezo-cehoslovacă, adaptare după romanul lui Stefan Wul din 1957, căreia Roland Topor (colaboratorul lui Jodorowsky, apropo) i-a dat un iz extrem de suprarealist și vizionar. Substratul, însă, e unul indiscutabil politic: o planetă dominată de Draags, o civilizație umanoidă albăstroasă, totalitară, cu ochi roșii și tehnologie avansată, care privește civilizația răsfirată Oms (corespondentul oamenilor, cu mențiunea că pe această planetă oamenii sunt mici, de dimensiunea furnicilor) ca pe o sursă de amuzament intern, cel mult i-ar ține ca sclavi sau animale de companie. Tiwa, fata unui guvernator Draag, adoptă un Om din greșeală, îl crește, îl învață limba franceză, dar nu-l lasă niciodată să fie complet liber, ci îl ține într-o lesă. Mereu obligat să-i țină companie, Terr ia parte și la lecțiile ei hiper complicate despre civilizație și știință, transmise de niște căști gigantice, și ajunge să posede cunoștințele umanoizilor. Ca orice film SF despre răsturnarea puterii, Terr o să ajungă printre ai lui și-o să-i scoată din peșteră, unde se amuzau organizând lupte cu creaturi marine, împiedicând astfel eradicarea propriei rase. De ce să vezi filmul ăsta în 2021? E un univers atât de închegat vizual și atât de complex dincolo de ecran încât nu-ți explică mare lucru, e o vedere într-o vitrină luminată parțial. Unde altundeva ai mai putea vedea un peisaj în care o plantă carnivoră prinde zburătoare între dinți, le molfăie și-apoi le aruncă pe jos, satisfăcută? 

P.S.: Fantastic Planet e una dintre inspirațiile din spatele universului contradictoriu din Raised by Wolves, serialul lui Ridley Scott – cel puțin în portretizarea luptei dintre oameni și roboți. 

Duelle (r. Jacques Rivette, 1976)

În același ton magic, Duelle, filmul lui Jacques Rivette din 1976, unul din regizorii noului val francez, trebuia să facă parte dintr-o serie de patru filme, intitulată Scenes from a parallel life, bazată pe o acumulare de genuri și mitologii idiosincratice despre două zeițe, una guvernată de soare, alta guvernată de lună, fiecare cu slăbiciunile ei, care forfotesc câte 40 zile pe Pământ, unde experimentează frivolitățile mundane. Din seria de patru, a mai apărut doar Noroît (1976) – dacă Duelle e un realism magic cu fâșii noir, Noroît e un musical cu pirați – ambele utilizează filmarea în locație, muzica ca element diegetic și extradiegetic, dar și o anumită artificializare a mizanscenei. Pe scurt, în Duelle, hiper amânata dezvăluire a faptului că cele două ființe diafane care tot caută un bărbat sunt zeițe e lăsată pe plan secund, iar fiecare ciocnire de forțe vine pe fondul unei discuții unde pianul se află în cadru sau se aude din afara lui; altfel, sunt mai multe momente dansante în care figurația se oprește fix atunci când conversația dintre protagoniste se încheie, lăsând evident aspectul farsei. La fel ca în Celine et Julie vont en bateau, Rivette construiește un univers în care magia e pusă cu mâna, dar niciodată nu se dezvăluie complet – cele două zeițe se duelează în găsirea pietrei care le-ar îngădui să rămână permanent pe Pământ, dar sunt întotdeauna la mâna muritorilor, așa că nu-și pot folosi puterile non-carnale, ci recurg la armele feminine ale seducției. 

All The Vermeers in New York (r. Jon Jost, 1990)

All The Vermeers in New York, romance-ul low key al lui Jost, gravitează în jurul picturii Study of a Young Woman a artistului danez Johannes Vermeer din secolul 17. Aflați la muzeul The Met, Mark, un agent de brokeraj (Stephen Lack), și Anna, o actriță (Emmanuelle Chaulet, recunoscută pentru L’amie de mon amie, al lui Rohmer), își tot dau târcoale în jurul tabloului și până la urmă el îi pasează un bilețel în care o roagă să vină la un rendez-vous. Totul are un iz rivettian din care ea nu cedează aproape deloc: la întâlnire vine cu colega de apartament, iar amândouă intră într-un joc de roluri în care Anna pretinde că nu vorbește engleza și îi șoptește colegei la ureche, iar ea îi traduce înapoi străinului. De altfel, e un aer de improvizație à la Jacques Rivette în toată structura filmului (de pildă, e un segment hilar cu un artist plastic ce-și vandalizează propria pictură de la expoziție după ce curatorul refuză să-l împrumute cu bani), o cârpeală ad-hoc în schimbul replicilor. Lipsa de programare sau intuire a ceea ce urmează e pariul filmului – dincolo de paralela asta naivă dintre lumea artei și lumea brokerajului – și anunță simultan cinemaul indie al lui Noah Baumbach, bazat tocmai pe fâșii de viață în care câteodată orașul iese mai conturat decât personajele. E o dinamică de putere savuroasă între protagonistă, care e intrigată de propunerile naive și romantice ale brokerului, dar preferă să tacă aproape permanent, și protagonist, care pe de altă parte e obișnuit cu maieutica încifrată a brokerajului și trebuie brusc să-și traducă sentimentele unui alt om, așa că le spune fără vreo cenzură.

The Pleasure of Being Robbed (r. Joshua Safdie, 2008)

Debutul lui Joshua Safdie (jumătatea din duo-ul fraților Joshua & Benny Safdie care a dat lumii între timp Good Time și Uncut Gems, două bijuterii despre New York-ul periferic și oamenii care se zbat la limita foametei) n-ar trebui ocolit sub nicio formă, e incredibil cât free form și câtă libertate există în filmul ăsta care e despre o tânără necunoscută, despre care nu aflăm nimic pe parcursul vizionării, dar cu care mergi într-o călătorie fără să chestionezi nimic. Eleanore e o fată care efectiv bate șotroanele zi de zi, la limita dintre curiozitate patologică și cleptomanie: ba fură din buzunare, ba pândește câte o sacoșă, iar fiecare sacoșă nedesfăcută e un mister pe care îl elucidează abia acasă (helas!, câteodată pungile sunt pline doar de pisoi și cățeluși); e o existență atât parazitică, cât și complet eliberată de griji sau constrângeri sociale, e trăirea-ca-norișor. Bunăoară, totul pare bricolat pe loc, e un tip de trăire bazată de lipsa de planificare – aici e primul și poate singurul indiciu de introspecție din lumea protagonistei care, speriată de singurătate, trebuie să înghită tot ce are lumea de oferit: fură o poșetă dintr-un club, găsește o cheie, cheia trebuie să deschidă o mașină, apare un prieten, caută împreună mașina, o găsesc și conduc împreună până dimineață. 

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.