Cineastul canadian Guy Maddin, inspirat de cinemaul expresionist german și montajul de atracție eisensteinian, construiește povești ireverențioase încâlcite, experimente formale (de tipul The Green Fog, care reconstituie, în stil found footage, plotul din Vertigo alăturând cadre din filme de ficțiune populare, filme de serie B și seriale) și obsesii personale. 

Filmele lui Maddin ilustrează un spațiu fetișizant, care permite ca trecutul și prezentul să coabiteze fără probleme – după cum analiza David Church în Playing With Memories, regizorul canadian reduce distanța istorică dintre obiectul prezent și cel trecut, anulând-o aproape complet, într-o fantezie atemporală — un mod de a readuce morții la viață, de a-i vedea/dialoga cu ei, printr-o lume fictivă. În sensul ăsta, Maddin practică terapia prin autoficțiune – fie fățișă (prin actori care îl impersonează), fie ludico-afectivă (motive recurente ale copilăriei sale în Winnipeg). Prin extensie, felul în care Maddin se raportează la cinemaul expresionist pe care îl pastișează nu e unul implicit reverențios, ci e o compoziție care aduce estetic cu filmul timpuriu (dându-i astfel aspectul de fals found footage); narativ, însă, e cu mult înaintea spiritului veacului ce îl evocă. Îmi dau seama că, inconștient, am făcut ca filmele lui Maddin să sune mai serios decât e cazul: în ciuda reclamei pe care le-am făcut-o, în universul lui Maddin regăsim farse camp, transe erotice și amintiri disparate. Inspirate de simbolismul francez în pictură, filmele lui au aerul unei picturi de Gustave Moreau – luminoase, exotice și tenebroase în aceeași măsură. Cel mai cunoscut film al lui e probabil The Heart of the World (2000), un scurtmetraj de 6 minute ultra-condensat care imită propaganda sovietică și estetica trailer-ului. Aici, doi frați (un om de știință și un actor care-l joacă pe Iisus) rivalizează cu invenții pentru inima unei savante preocupate de salvarea lumii. Mai jos, am alcătuit o listă cu cele mai bune cinci filme ale sale de până acum, ce pot fi văzute în orice ordine posibilă. 

Careful (1992)

Locuitorii orășelului fictiv Tozbald se află sub blestemul drobului de sare: la orice zgomot, fie cel mai mic cu putință, o avalanșă ucigașă s-ar putea prăvăli peste casele lor, distrugând totul în cale. Se practică, astfel, un cod de conduită foarte strict, care instruiește copiii să nu se joace decât în liniște, vecinii nu folosesc toporul și nici nu ridică tonul, iar animalelor li s-au extirpat corzile vocale. Sub atâtea restricții, cei mai mulți dintre ei își reprimă până și cele mai plumburii gânduri cu putință – iar tinerii abia ieșiți din băncile școlii, n-au vreun gând să părăsească ținutul, ci visează cu toții să intre în academia de ospătari a contelui Knotkers, un Dracula-wannabe cu o mamă împăiată.

Careful pornește de la tropul arhi-cunoscut al filmelor montane din Germania anilor ’20 (care romantizau imaginea muntelui și a eroilor alpiniști) – dar, spre deosebire de filmele pe care el le citează, munții lui Maddin sunt o butaforie plastică, trădată de primitivismul decorurilor. În lumea asta prefabricată melodramatic, incestul și duelurile sunt în floare, mamele își închid fiii mai puțin iubiți în pod, iar fantoma unui bărbat încornorat uneltește împotriva soției adulterine. Careful e primul mare film al lui Maddin – și probabil unul din puținele interesate de coerență narativă. 

The Green Fog (r. Guy Maddin, Evan Johnson, Galen Johnson, 2017)

Poate însuși faptul că Vertigo, la rândul său, e un film despre obsesia dublului, a reconstituirii și recompunerii, îl face (la un nivel meta) tocmai potrivit pentru un remake. De altfel, fascinația pentru filmele lui Hitchcock a atras tot felul de formule neobișnuite de remake, de la Remake (1994-1995), al lui Pierre Huyghe, care încearcă să recompună cadre din Rear Window cu actori amatori în Paris, până la ocărâtul Psycho al lui Gus Van Sant, care opera practic cu aceeași idee de rescriere didactică, cadru cu cadru. Cu toate astea, Maddin & Johnson nu filmează niciun cadru, ci mai degrabă reconstituie, în baza unui corpus foarte divers de filme, structura narativă a lui Vertigo, având ca scop secund (implicit) omagierea orașului San Francisco. Astfel, materialul e compus din filme canonizate precum The Conversation, The Lady from Shanghai, până la filme obscure, The End of the World in Our Usual Bed in a Night Full of Rain, Take Me Away! și, în fine, alte show-uri TV și filme de serie B, îmbinând eterna pasiune a lui Guy Maddin pentru linia mediană dintre arta înaltă și arta trashy. Deși The Green Fog preia materialele sursă, footage-ul e manipulat în diverse feluri: o ceață soporifică începe să inunde cadrele, un nud al lui Michael Douglas din Basic Instinct (1992) se suprapune cu unul dintre exercițiile filmice ale lui Eadweard Muybridge, close-up-uri cu Chuck Norris privind cu alienare în zare sunt alipite consecutiv. În secvențele de dialog, realizatorii scot replicile personajelor, iar ceea ce rezultă e un soi de constipație verbală susținută. Dincolo de minunatul act de cinefilie al lui Maddin, The Green Fog vorbește și despre cât de actual e în continuare efectul Kuleșov – și cum poți goli de sensul primar aproape orice, chiar și chipul lui Chuck Norris sau vocea lui Justin Timberlake, dacă le alipești unui context extraterestru.

Seances (r. Guy Maddin, Evan Johnson, Galen Johnson, 2016)

În Seances, un proiect conceput ca o instalație (pe care o poate urmări oricine pe site-ul National Film Board of Canada, aici), Maddin & Johnson reconstituie o parte din filmele mute care au dispărut de-a lungul timpului sau inventează povești care să evoce epoca mută. Pe baza unui algoritm, spectatorului i se generează un film unic, irepetabil, pe care-l poate viziona o singură dată, apoi se “autodistruge”. Maddin vede experiența ca pe o sesiune de spiritism, în care fantomele filmelor trecute vin și ne încropesc un film. Cel pe care l-am văzut eu, Eyes and Cataracts (în care joacă Geraldine Chaplin, Udo Kier, Adèle Haenel), e despre jocuri de noroc – o bătrână, pe patul de moarte, intră într-un soi de tărâm al morților, care-i șoptesc la final numărul norocos de la ruletă. Firul ăsta narativ e întrerupt de un dans al scheletelor, o sinucidere prusiană șamd; formal, Maddin formează niște glitch-uri pe imagine din când în când, astfel încât pelicula pare invadată sporadic de alte imagini mai noi, de pe Youtube sau reclame TV. 

My Winnipeg (2007)

My Winnipeg e o specie de mockumentary foarte aparte, care pornește de la mitologia proprie a lui Maddin asupra orașului său natal: filmând în casa părintească, distribuind actori în rolurile fraților și mamei (precum și un actor care îl joacă pe Maddin), cineastul canadian nu e interesat de o redare concisă a atmosferei din Winnipeg, ci de un melanj de vise și memorii colective uitate, mai mult sau mai puțin adevărate. Tot încercând să “iasă” din Winnipeg, el se imersează tot mai tare în rețeaua lui feroviară, în poveștile despre spiritism și hockey, istoria serialelor care i-au populat copilăria, somnambulismul în masă al canadienilor (printre altele, Maddin vorbește despre faptul că, în Winnipeg, canadienii merg în somn de zece ori mai mult decât în orice oraș al lumii, și că ar fi interzis prin lege să îi negi dreptul unui somnambul să stea peste noapte la tine acasă, dacă îți bate la ușă). Filmul are aerul unei false transe – în care, ca într-un flux al conștiinței, imaginile năvălesc una peste alta, formând o masă eterogenă. 

The Saddest Music in the World (2003)

Plasat într-un Winnipeg fictiv din 1933, într-o eră a prohibiției și a depresiei colective, The Saddest… e despre Lady Port-Huntley, o antreprenoare sofisticată (jucată de Isabella Rossellini) – ea organizează în berăria sa un concurs care să aducă cei mai iscusiți muzicieni capabili să redea cea mai tristă muzică din lume. Fostul său soț și fiii lui ajung la bar pentru a presta și ei și a-i reaminti hangiței de accidentul care a lăsat-o fără ambele picioare. Nimic melo, totuși, ea primește picioare de sticlă, pe care le umple cu bere, pentru a oferi un ultim număr dansant. La fel ca în The Heart of the World și Careful, Maddin include și aici rivalitatea și incestul, și îmbină tragedia greacă și comedia în probabil cel mai politic mod cu putință – la urma urmei, fiecare dintre ei reprezintă o țară aflată într-un conflict mocnit, iar prohibiția naște isterii colective peste tot în lume. 

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.