În Fotbal plus ai mei şi‐ai noştri, o antologie care cuprinde texte fotbalistice scrise în anii ‘90 de Radu Cosașu, scriitorul, criticul de film și cronicarul sportiv care s-a stins din viață în urmă cu câteva săptămâni spunea despre fotbal că este „Un izvor permanent de tărie, tăria aceea care face ca omul cel mai inteligent să poată spune ca un copil prostuț: «Mor de curiozitate».” Am încercat să practicăm și noi acest exercițiu de curiozitate și să-i aducem și un mic omagiu printr-o selecție de filme despre sport, din sportul-rege și nu numai.

Mai jos, o formare 4-4-2 a unora dintre cele mai bune exemple, de la documentare, lungmetraje de ficțiune sau seriale, recomandate de echipa și colaboratorii Films in Frame, care să ne bucure de spectacolul sportiv și de punerea lor în scenă.

***

Les Sorcières de l’Orient (Julien Faraut, 2021)

Au fost de ajuns câteva minute din Les Sorcières de l’Orient, filmul despre imbatabila echipă șaizecistă de volei a Japoniei, pentru a-mi confirma faptul că Julien Faraut este unul dintre cei mai profunzi practicieni contemporani ai imaginii în mișcare. Profitând de pe urma activității sale la Institutul Național al Sportului din Franța, unde a fost responsabil de arhivele de 16mm, Faraut a construit în numai câteva lungmetraje un edificiu capabil să însumeze și să extindă intuițiile radicale ale unei tradiții de gândire franco-franceze care, de la Eric Rohmer la Serge Daney, a înțeles că sportul este laboratorul ideal pentru studierea imaginilor de azi și de mâine. 

Les Sorcières de l’Orient reprezintă contrariul acelui minunat portret deconstruit al tenismenului John McEnroe, pe care Faraut îl realiza în precedentul L’Empire de la perfection: o halucinantă punere cap la cap a unor șiruri de imagini eterogene, de la animație la arhivă TV, care fac din imaginea de sport un fel de grad zero al muzicii audiovizuale: cinetism, gest ideal, flux în care totul curge, la infinit. Și parcă niciodată această idee limitată a competiției sportive nu a fost mai aproape de Eisenstein și de montajul lui deschis către armonia revoluționară a universului. (Victor Morozov)

***

Ceva diferit / O něčem jiném (Věra Chytilová, 1963)

Ceva diferit – într-adevăr, ce titlu potrivit pentru filmul de debut al iconicei Věrei Chytilová, apărând ca un astru negru pe cerul unui Nou Val Cehoslovac încă incipient, anunțând deja intențiile sale inovatoare. Acest prim lungmetraj regizat de o femeie din istoria cinemaului ceh este totodată și un exemplu timpuriu al unui stil de-a face cinema devenit ubicuu în ziua de astăzi: cel hibrid, unde ficțiunea și documentarul sunt puse pe picior de egalitate, influențe discursive reciproce care servesc țelului ultim de-a revela ceva din realul de dincolo de ecran.

Mă voi opri aici mai degrabă asupra componentei documentare din Ceva diferit, în care urmărim antrenamentele intensive ale gimnastei Eva Bosáková, care se pregătește să participe la ultimul concurs din cariera ei competitivă (partea ficțională a filmului explorează viața nesatisfăcătoare a unei tinere femei, Vera, construind un discurs mai amplu despre condiția femeii în anii șaizeci, ruptă între sarcini domestice și povara de-a fi trup). Ce cadru splendid este cel în care camera lui Jaroslav Kučera se răsucește simultan odată cu corpul atletei prin aer – doar imaginea ne va putea aduce vreodată aproape de sentimentul unui sportiv de performanță –, cameră dinamică ce se oprește adesea pe oglinzile din sala de antrenament, atât artificiu estetic (o subliniere a frumuseții plastice a corpului și-a exercițiilor pe care le completează) cât și auto-reflexiv (la final, totul este reprezentare). 

Sigur, imaginile unei performanțe gimnastice pre-Comăneci ne pot părea întrucâtva naive, nouă, spectatorilor moderni, dar ce puternice sunt aceste imagini ale antrenamentului ale unei atlete pe final de carieră, cu greșelile, repetițiile și abuzurile (cu țipetele și palmele antrenorului, date cu un firesc cutremurător), ținând în ele toată forța unei mize revoluționare: spargerea barierei ideologice a realismului socialist înspre o adevărată înțelegere a termenului de realism. (Flavia Dima)

***

Vulturii din Țaga (Iulian Manuel Ghervas, Adina Popescu, 2022)

În Transilvania există echipa de fotbal a satului Țaga, unde antrenorul și sportivii luptă cu dârzenie la fiecare meci, deși se mențin tot în ultimele poziții ale clasamentului, în liga a 5-a.

Iulian Manuel Ghervas și Adina Popescu îl urmăresc pe Nelu Târnovan, devotatul antrenor care poartă multe pălării, de la responsabilul cu trasarea marginilor terenului, la cel care-i sună pe fotbaliști înainte de meci pentru a se asigura că vor ajunge 11, astfel ca partida să poată avea loc și, în sfârșit, la cel care îi învață și îmbărbătează.

Un documentar care stârnește curiozitatea, deși natura întâmplărilor prezentate e mai puțin neobișnuită decât pare, căci atmosfera surprinsă nu e una specifică unei anume echipe de fotbal din România care se întâmplă să fie foarte slabă, ci poate fi întâlnită, într-o formă sau alta, în aproape toate ligiile autohtone. Există un umor involuntar, demn de scrierile lui Creangă, care se strecoară natural, precum un fotbalist care-și fumează liniștit țigara la teren sau comitetul de primire care întâmpină echipa cu păhărele cu tărie.

Când de bani nu prea se pune problema, nici de performanță, rămân pasiunea și dorința de socializare care-i determină pe sportivi să-și facă loc, printre petreceri, nunți, muncă și alte obligații, să ajungă și pe teren, parte din echipe care se încăpățânează să existe, în ciuda tuturor dificultăților. (Melissa Antonescu)

***

Diego Maradona (Asif Kapadia, 2019)

Atât de mare a fost Diego Maradona încât, după vestea morții sale, proprietarul unui butic cu piese auto dintr-un cartier mărginaș din București a scris pe panoul publicitar al magazinului mesajul Vamos Argentina! Vamos Diegoal!. E ceva teribil de emoționant în această declarație de dragoste venită dintr-un colț la mii de kilometri de Buenos Aires pentru un superstar care a făcut o întreagă planetă fericită. Construit din imagini de arhivă și din interviuri off, vedem ascensiunea și prăbușirea lui Diego Maradona, perioada sa de glorie la Napoli, acolo unde a și sfârșit cariera sa excepțională, iar rezultatul e un documentar care durează două ore și se simte cât patru. Poate unul dintre meritele filmului e chiar ăsta, că un film despre Maradona nu putea fi decât un film al contradicțiilor, dar și al celor mai profunde melancolii. Bonus: Ted Lasso (3 sezoane) de pe Apple TV+, un serial despre fotbal care te face mai optimist. Football is life! (Anca Vancu)

*

Există o expresie englezească care poate funcționa la fel de bine și ca definiție a cinemaului, dar și a fotbalului jucat așa cum ar trebui: poetry in motion. E limpede că nimeni nu a jucat fotbal așa cum a făcut-o Maradona. Iar în urma documentarului lui Asif Kapadia, construit aproape în întregime din imagini de arhivă, nu rămân variatele cancanuri, cu a lor patină seducătoare de casete optzeciste. Ce rămâne e doar multă poezie. 

În orice caz, în anul de după apariția acestui film, Diego a murit. De atunci încoace, Argentina a cucerit Mondialul, iar Napoli un nou scudetto. Cum s-ar spune: Dumnezeu e sus și vede. (Codrin Vasile)

***

Senna (2010), Asif Kapadia 

Moartea lui Ayrton Senna, care s-a izbit de un parapet de beton, la 1 mai 1994, pe circuitul de Formula 1 de la Imola, a creat un imens val de emoție în epocă, de la Brazilia natală până pe maidanele românești, unde puștii acelor vremuri rememorau șocați momentul impactului. Într-un sport al elitelor și al miimilor de secundă, înecat de bugete amețitoare și marketing, copilul rebel al monoposturilor, unul dintre ultimii visători, fusese iubit pe măsura ambiției sale.

Senna, documentarul din 2010 al lui Asif Kapadia, în special în varianta sa extinsă de aproape 3 ore, are marele merit de a evita o bună parte din capcanele hagiografiei în care se transformă de obicei biografiile „autorizate”. Are și avantajul că subiectul său, larger than life și intrat deja în legendă cu șarmul său imposibil, e deja o figură romantică. Iar rivalitatea sa cu Alain Prost, una dintre cele mai mari din sport din toate timpurile (din care cel din urmă iese cam șifonat, în rolul său de oponent cerebral, dar cam meschin și lipsit de carismă) e un prilej pentru Kapadia să editeze, din imagini de arhivă ale unor curse trăite la limită, un rollercoaster de trăiri, ce culminează cu unul dintre cele mai emoționante finaluri din cinematografie. (Dragoș Marin)

***

O.J.: Made in America (2016) 

Seria produsă de ESPN face o incursiune fascinantă şi generoasă în istoria recentă a Statelor Unite, pornind de la un caz particular, al măririi şi decăderii celebrului jucător de fotbal american O.J. Simpson. Regizorul Ezra Edelman construieşte în jurul poveştii sale o retrospectivă culturală şi politică asupra segregării şi rasismului structural din această ţară şi arată cum societatea americană a putut fi manipulată şi divizată în anii ‘90, prin televiziuni şi primele transmisiuni live în ceea ce a fost denumit procesul secolului. 

Urmărim nu numai traseul sinuos al lui Simpson – un tânăr de culoare plecat dintr-un cartier defavorizat şi ajuns prinţ al marketingului –, ci, odată cu acesta, marile scandaluri şi transformări care au urmărit mereu o societate preocupată de senzaţional şi un anumit cult pentru personalităţi eroice. Iar acest parcurs se dovedește o poveste excentrică pe multe straturi, asamblată foarte bine, ca într-o lasagna în care bucătarul introduce surpriză după surpriză. Pentru că reuşeşte să fie şi un tratat cu valoare culturală şi istorică, la care se va putea reveni pentru a înţelege marile frământări ale societăţii americane din anii 1950-2010, O.J.: Made in America poate fi considerat cel mai relevant produs audiovizual pe temă sportivă realizat vreodată. (Ion Indolean)

***

The Loneliness of The Long Distance Runner (Tony Richardson, 1962)

Dacă e ceva care să se strecoare ca un fir roșu prin întreg cinemaul britanic, atunci e sportul. El e prezent și sub forma micilor partide de fotbal ale clasei muncitoare de pe terenurile council-ului din filmele realismului britanic, și sub forma scenelor de călărie din cine știe ce dramă de epocă. Sportul separă clasele și, înăuntrul lor, le apropie. Dar mai precis, sportul stă mână în mână cu coming-of-age-ul britanic – e locul micilor teritorialități dintre școlari, e locul răzvrătirii, dar și al abuzurilor și al refulărilor unor tineri asupra cărora planează continuu presiuni.

Pentru The loneliness of the long distance runner sportul e în titlu. Dar a spune că capodopera lui Tony Richardson e un film despre sport riscă să-i piardă esența. Performanța atletică a unui tânăr dintr-o școală de corecție e pretextul unei discuții despre sistem și privilegii, despre compromisuri și autonomie. Metafora unui sport individual ca dublu al unei existențe solitare nu e neapărat sofisticată, dar drama unui destin în care pare că toată lumea te-a abandonat e extrem de usturătoare. The loneliness of the long distance runner e și un exercițiu stilistic aparte, nu numai pentru că se simte în el munca de pionierat a Noului Val britanic, ci și pentru că speculează ceva căruia n-am reușit niciodată să-i diubuiesc „de ce”-ul: alergatul de cursă lungă e unul dintre cele mai cinematografice sporturi care există. (Teodora Leu)

***

Al doilea joc, Fotbal infinit (2014, 2018, Corneliu Porumboiu)

Probabil niciun cineast român nu a luat atât de în serios sportul aşa cum a făcut-o Corneliu Porumboiu în documentarele Al doilea joc şi Fotbal infinit. Sigur, „serios” în sensul că dedică fotbalului – în forma sa convențională, dar şi într-o declinare experimentală – două filme care au în prima linie câte un apropiat al regizorului. În primul caz, e vorba de fostul arbitru celebru Adrian Porumboiu, tatăl cineastului, iar în a doua situaţie, un prieten din copilărie, Laurenţiu Ginghină, funcţionar la Prefectura din Vaslui şi posesorul unor idei pretinse revoluţionare de schimbare a regulilor fotbalului. Altfel, documentarele sunt jucăuşe, iar tonul e ludic, cu ceva note de melancolie. 

Al doilea joc şi Fotbal infinit sunt doar tangenţial despre fotbal. Acest sport devine pentru Corneliu Porumboiu un pretext, pe de o parte, să-şi îndemne tatăl să rememoreze o epocă apusă (sfârşitul perioadei comuniste) prin prisma unui derby Steaua-Dinamo din iarna anului 1988, pe care l-a arbitrat, şi, pe de altă parte, să discute din nou (aşa cum o făcuse în toate filmele sale de până atunci) raportul dintre norme şi chestionarea sau chiar răsturnarea lor. Ambele rezultate sunt admirabile – două din cele mai inventive şi mai originale filme româneşti de nonficţiune post-2000. (Ionuț Mareș)

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri