Se anunţă un 2025 cel puţin promiţător pentru cinematografia română, atât în privinţa ficţiunii, cât şi în zona documentarului. Printre cineaştii care ar putea ieşi cu noi filme în acest an se numără Radu Jude (care propune chiar două lungmetraje), Tudor Giurgiu, Adrian Sitaru, Eugen Jebeleanu, Ivana Mladenovic, Mihai Mincan, Tudor Cristian Jurgiu sau Alexandru Solomon. De asemenea, ar urma să apară şi câteva debuturi extrem de aşteptate, realizate de Andrei Epure, Andreea Borţun, Cecilia Ştefănescu sau tandemul Maria Popistaşu şi Alex Baciu. 

Prima parte a listei cuprinde filmele (deopotrivă de ficţiune şi de non-ficţiune) ce ar putea avea premiera mondială într-un festival în 2025 (nu toate vor ajunge să fie şi lansate în cinematografe în acest an, ci abia în 2026). A doua parte include titlurile care s-au văzut deja în cel puţin un festival în 2024, iar anul acesta îşi aşteaptă lansarea în săli. 

Cu câteva excepţii, prezentarea fiecărui film conţine titlu, sinopsis, un cadru şi o scurtă declaraţie regizorală.  

Evident, lista nu pretinde să fie exhaustivă – aproape sigur vor mai apărea şi filme care nu sunt menţionate în această anchetă. În plus, articolul ia în considerare doar aşa-numitele filme de autor, lăsând asumat pe dinafară tot mai numeroasele producţii comerciale şi independente (adică realizate fără finanţare de la Centrul Naţional al Cinematografiei).  

– Premieră mondială –

Kontinental ‘25 – Radu Jude

Sinopsis: O dilemă morală post festum.

Filmat în regim independent, low-budget, la Cluj și în Florești. O modestă încercare de dialog cu unele teme din „Europa ’51” al lui Rossellini. Un film cu câțiva actori foarte buni pe care țin să îi numesc: Eszter Tompa, Gabriel Spahiu, Adonis Tanța, Oana Mardare, Annamária Biluska, Marius Damian, Ilinca Manolache etc. – Radu Jude

Dracula  –  Radu Jude

Sinopsis: Dracula suge p*la! 

Cum spune personajul jucat de Adonis Tanța pe la începutul filmului: E un film super-comercial: Dracula, emoție, sex, nuditate, vampiri, zombies, acțiune, mult sânge, violență, imagini AI, urmăriri cu mașini și comedie de bună calitate! 15 povești tari plus bancuri, glume, șușe – de genul „râzi de te piși pe tine”, cum scrie pe site-urile de specialitate.

Pus în scenă de o echipă minunată și cu niște actori grozavi: pe lângă Adonis, apar Alexandru Dabija, Oana-Maria Zaharia, Gabriel Spahiu, Alina Mișoc, Andrada Balea, Lukas Miko, Ilinca Manolache, Ana Dumitrașcu, Alexandra Harapu, Doru Taloș, Gheorghe Mezei, Rodica Negrea, Nicodim Ungureanu, Claudiu Dumitru, Endre Rácz, Cosmin Stănilă și mulți alții. Le mulțumesc tuturor. – Radu Jude

Pădurea de molizi – Tudor Giurgiu

Sinopsis: Pădurea de molizi explorează una dintre cele mai întunecate pagini din istoria României. Inspirat de drama de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941, filmul reconstituie destinul unei comunități românești din Basarabia, masacrată în tentativa disperată de a-și găsi refugiu în fața ocupației sovietice. Mărturia unui supraviețuitor al acestui genocid devine fundalul peste care se suprapun imagini de arhivă și amintirile din Siberia ale soției lui, într-un joc de oglinzi vertiginos care pune sub semnul întrebării noțiunea de adevăr istoric și revelează traume uitate cu consecințe, potențial devastatoare, în prezent.

Acum opt ani am început să citesc despre Fântâna Albă și deportările din 1941. Am căutat ultimii supraviețuitori, i-am filmat la momentul potrivit. Am fost în Ucraina, m-am întâlnit cu familiile celor dispăruți, m-am afundat în arhive. Între timp, scenariul a trecut prin multe variante și schimbări, anii au trecut, mi s-a părut provocator să încerc o altă formulă de cinema ca până acum, să nu mă repet. Am vrut să pun în discuție felul în care ne raportăm la adevărul istoric și la consecințele unor evenimente petrecute acum 80 de ani. – Tudor Giurgiu

Interior zero – Eugen Jebeleanu

Sinopsis: Cristina, o secretară de 35 de ani care trăiește într-un București alienant și ostil, încearcă să înțeleagă ce înseamnă să fie adultul funcțional pe care societatea îl pretinde, în timp ce se străduiește să fie un copil bun pentru mama care a crescut-o singură. Cristina este și personajul principal al unui roman pe care un regizor îl transformă în film. În povestea Cristinei încep să se instaleze actorii, dar viața fiecăruia și circumstanțele sociale care îi modelează încep să se suprapună peste ficțiunea care le-a fost oferită, pe care și-o însușesc treptat, punând-o la îndoială și alterând-o.  

„Interior zero” este al doilea film în care caut să portretizez generația din care fac parte prin focusarea pe un personaj anonim care se luptă cu proprii monștri și este constrâns de un context care îl opresează. Cristina este pentru mine peste tot, mă întâlnesc cu ea la tot pasul. Cristina observă ce se întâmplă în viața și în jurul ei, cu distanță, în afara clișeelor de reprezentare ale femeii în societatea românească și a rolurilor impuse.

Pornind de la această poveste despre emancipare, îmi doresc să realizez un film despre construcția identității, transferând asta în însăși forma sa: o ficțiune care arată culisele facerii sale, care sparge convenția tradițională a realismului cinematografic, care demultiplică percepțiile asupra figurii centrale. Cine joacă pe cine? Unde se termină realitatea și unde începe ficțiunea? – Eugen Jebeleanu

De capul lor – Tudor Cristian Jurgiu

Sinopsis: Crescând fără părinții ei plecați la muncă în Vest, Flavia a devenit o adolescentă dură, dar și distantă. Rutina care o menține în siguranță și izolată emoțional este întreruptă atunci când doi copii mici fugiți de acasă caută adăpost la ea.

Fac și ei ce pot și dacă nu plecau era rău în alt fel. Poate mai rău. Și atunci ce faci când nu e nimeni de vină pentru cât de rău te simți? Ești supărat pe cineva și nu știi pe cine. Ce faci cu furia asta fără obiect? Cum o exteriorizezi ca să nu te sufoci? Ce alternative găsești când vizitele de sărbători te destabilizeaza și abia aștepți să plece înapoi?

Treptat, pentru unii dintre acești copii familia încetează sa mai fie centrul lumii și e înlocuită de comunitate care nu devine CA o familie, ci altceva, mai liber, mai incluziv și mai extins. Prieteni, vecini și oricine e dispus să te asculte și să te ajute în orice fel. Pe lângã tristețea și drama de necontestat a acestei situații mai apar uneori și astfel de noi perspective.  – Tudor Cristian Jurgiu

Piatră-Hârtie-Foarfecă (Blindsight) – Adrian Sitaru

Sinopsis: Laura (45 de ani) suferă de amnezie severă și depresie în urma unui accident, nu își poate aminti cine sunt oamenii din jurul ei. Ea este convinsă fără tragere de inimă de familia ei să plece într-o excursie cu barca în Turcia, dar cu cât se apropie de destinație, cu atât realitatea și scopul călătoriei devin mai neclare. Sunt prinși într-o serie de situații în care se răzgândesc în funcție de context, propriile principii par relativizate, în timp ce alegerile lor devin iraționale.

Filmul este legat de două teme actuale: postumanismul, care nu mai plasează omul deasupra altor ființe, ștergând astfel orice formă de discriminare, și transumanismul, care se ocupă de îmbinarea tehnologiei și a corpului uman, transformând astfel omul într-un cyborg care nu se mai poate îmbolnăvi sau îmbătrâni și în cele din urmă nu va mai muri. Tot ceea ce i se întâmplă Laurei este sugerat creierului ei prin tehnologie și AI.

Greșelile trecutului sunt eliminate în această nouă viață virtuală. Acest lucru poate suna ca o utopie. Dar este doar o chestiune de ani până când medicina și știința vor putea oferi acest tip de soluție persoanelor cu depresie severă, bolnavilor terminali, persoanelor în vârstă incapabile etc. Va fi, de asemenea, o chestiune de cine își poate permite. Cât de etic este?

Povestea invită la reflecție asupra rolului pe care memoria îl joacă pentru fiecare dintre noi, cum o putem manipula în beneficiul nostru și în ce măsură putem folosi această manipulare fără a depăși o linie morală. – Adrian Sitaru

Sorella di Clausura – Ivana Mladenovic

Sinopsis: Filmul o urmărește pe Stela, o femeie de 36 de ani, cu studii superioare, dar incapabilă să își păstreze un loc de muncă. De la vârsta de 12 ani, este îndrăgostită de un muzician sârb din fosta Iugoslavie, un superstar balcanic absolut, văzut ca „Dumnezeul oamenilor săraci și al romilor” (deoarece muzica sa este inspirată din muzica romă). Una dintre presupusele amante ale muzicienilor, Vera, o muziciană-starletă, îi promite Stelei că o va ajuta să-și cunoască idolul și, mai mult, o va scoate din viața rurală săracă și o va duce la București, unde are o companie care vinde produse sexuale și lubrifianți. Povestea se întâmplă pe finalul euforiei de dinaintea crizei financiare, când România tocmai fusese admisă în Uniunea Europeană și ploua cu bani și credite – dar și în timpul recesiunii care a urmat. Compania Verei dă faliment, iar Stela devine servitoare în casa familiei Verei dintr-un mic oraș de graniță. Întâlnirea Stelei cu starul balcanic are loc în acest context și este o dezamăgire pentru personajul nostru principal, deoarece descoperă că idolului ei îi pasă doar de bani și faimă și că, în propriile sale cuvinte, „este la fel ca Jackie Onassis, care avea ochi doar pentru bărbați puternici și bogați”.

„Sorella di Clausura” se bazează pe personaje reale și este o poveste despre jocul realității și al viselor. Deși tragic în esență, inspirat de povestea unei cântărețe și prietene care și-a pierdut viața prematur, filmul este în primul rând o parodie empatică a melodramelor romantice – și nu orice romantism, ci dragostea absolută față de Dumnezeu (oricare ar fi Dumnezeul ales!). Plasat în mahalalele acestei părți a Europei, chiar la începutul crizei din 2008, acest film este despre cât de multă magie și ficțiune poate absorbi un univers pe muchie de cuţit.

Filmul se joacă cu această ambiguitate și ne spune că nu există loc pentru magie în realitate și că singura modalitate de a visa fără a te trezi expulzat din univers este să continui să visezi știind că visezi. În rest, Sorella di Clausura este o comedie dulce-amăruie de moravuri despre convingerile oamenilor despre sex într-o țară aflată la marginea Uniunii Europene. Filmul analizează relația dintre sex și capital sau, mai precis, dacă sexul poate fi un substitut pentru bani, dacă poate opri foametea sau inflația. – Ivana Mladenovic

Dinți de lapte – Mihai Mincan

Primul „Dinți de lapte” a apărut în 2019, ca o combinație între o frază pe care am descoperit-o într-un dosar de Miliție din 1989 și câteva detalii autobiografice. Trebuia să fie un film despre un fel de muțenie, despre incapacitatea de a articula, de a descrie în cuvinte un univers interior care riscă permanent să dea în foc. În următorii cinci ani, filmul pornit de la acea idee s-a răsucit și contorsionat de mai multe ori, încercând cumva să-și găsească și el o voce proprie. Într-un final, a ales să vorbească nu despre un copil lovit de muțenie, ci despre cineva care strânge în minte cuvinte, așteptând momentul în care le va striga către lumea din jur. – Mihai Mincan

Transit Times (working title)  – Ana-Felicia Scutelnicu

Sinopsis: Republica Moldova la mijlocul anilor ‘90. Zina caută soluții pentru supraviețuire, deoarece soțul ei Victor e un pictor șomer, iar fiica lor Eva, adolescentă și elevă în ultimul an la școala de muzică în clasa de pian, nu își pot asuma nicio responsabilitate. Zina se vede nevoită să închirieze la diferiți clienți casa familiei. Decizia ei va pune pâinea pe masă, dar va grăbi dizolvarea familiei. Eva este pe cale sa cadă în gheara prostituției ilegale, când Zina caută disperată ajutor la mănăstire, unde soțul ei Victor s-a refugiat și restaurează picturile de pe pereții bisericii. El are o nouă viață cu Lenuța, o femeie tânără din sat, și refuză s-o ajute pe Zina în recuperarea Evei. Zina este disperata, dar se întâmplă un miracol – Vova, mafiot și ctitor misterios al mănăstirii, o eliberează pe Eva și o întoarce din drumul cel rău.  Zina ia toți banii economisiți și falsifică pașapoartele pentru ea și fiica ei, pentru a emigra în Germania ca evreice – victime ale istoriilor sordide camuflate ca victime ale istoriei. 

Povestea acestei familii este în același timp personală și universală. Majoritatea amintirilor sunt din copilăria și adolescența mea, petrecută într-o curte din centrul vechi din Chișinău în anii ‘90. De asemenea, este o măsură universal familiară tuturor est-europenilor, care au traversat deșertul post-comunist.

Decenii mai târziu, m-am simțit responsabilă să spun povestea acelor vremuri și oameni, să analizez ceea ce s-a întâmplat și să descriu acea realitate, pentru a confrunta publicul din ziua de azi cu ea. Există o conexiune directă între acel „trecut” și acest „prezent” și cred că este mai necesar ca niciodată să creăm această punte în timp, pentru a înțelege disfuncția vremurilor actuale și a putea merge mai departe spre un altfel de viitor.

Sper că filmul meu încorporează toată acea dramă, tragic-comedie, tensiune nervoasă din viața oamenilor și acel absurdism. Am încercat să vorbesc și recreez o realitate de acum 30 de ani, comparabilă cu mentalitatea unui război invizibil – destine sordide într-o centrifugă de tranziție forțată și plină de sacrificiu. – Ana-Felicia Scutelnicu

Comatogen – Igor Cobileanski

Sinopsis: Alina, o asistentă medicală singură, se confruntă cu o problemă etică atunci când încearcă să găsească o sumă uriașă de bani pentru a-l împiedica pe fiul ei Radu, în vârstă de 22 de ani, să ajungă la închisoare. Celelalte două personaje principale ale filmului, Pavel, proprietarul unei agenții imobiliare dar și o veche “dragoste” a Alinei, și Mihaela, fiica unui bogat colecționar de artă picat în comă care este și pacientul Alinei, completează constelația generatoare de conflict și dramaturgie a filmului.

„Comatogen” își dezvăluie personajele fără discreție, prezentându-le în multiple perspective. Inițial, publicul le va vedea exact așa cum și-ar dori ele să fie văzute, dar treptat protagoniștii își vor demasca adevăratele identități morale. Micile minciuni vor fi în curând înlocuite cu secrete oribile și interese mărunte. Într-o lume în care banii au o valoare supremă, oamenii sunt capabili de orice. – Igor Cobileanski

Cravata galbenă – Serge Ioan Celebidachi

Sinopsis: Viața extraordinară a dirijorului Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai celebri dirijori ai secolului 20, dar poate și cel mai controversat. Un artist unic, respectat dar și neînțeles. Din copilăria lui în România marcată de un tată extrem de autoritar, până la  plecarea de acasă pentru a-și urma visul unei cariere muzicale, s-a luptat pentru supraviețuire în Germania în timpul războiului, a urcat și s-a prăbușit în cariera  sa, o carieră de neimaginat, un destin unic, timp de şapte decenii în patru colțuri ale lumii. Aceasta este povestea adevărată a unui destin remarcabil, a unui român care a adus cinste țării sale în întreaga sa viață și carieră. Un artist care s-a luptat cu prejudicii, compromisuri, convenții. O viață inspirațională, o luptă asiduă de a-și servi chemarea și de a primi acceptarea alegerii sale de către cei dragi.

Sentimente înfocate

– Cine a fost tatăl meu?

– Sergiu Celibidache.

– Bine, însă cine a fost el?

– Un dirijor de renume internațional.

– Firește, dar dincolo de asta?

– Un artist controversat, un nebun și un tiran în ochii unora, un geniu și un magician în ochii altora.

S-au spus și s-au scris o mulțime de lucruri despre tatăl meu, în decursul anilor. Cu toate acestea, dincolo de simplificările evidente, superficiale și senzaționale, „Cravata galbenă” cercetează în profunzime viața epică, puțin cunoscută, a acestui personaj unic, oferindu-ne înțelegerea autentică a modului în care acesta a devenit unul dintre artiștii cei mai intransigenți și, paradoxal, dintre cei mai respectați ai timpurilor noastre. Fiind singurul copil, ca mulți băieți (cel puțin cei norocoși), am crescut idolatrizându-mi tatăl; posibil, nu mai mult sau mai puțin decât prietenii mei care își idolatrizau tații, însă, eu eram dureros de conștient că tatăl meu era întrucâtva „diferit”. În primul rând, diferența de vârstă era imensă (56 de ani). În al doilea rând, ocupația sa era totalmente diferită de una cu program fix de la 9 la 17, acesta aflându-se în turnee în cea mai mare parte a timpului. Partea cea bună era că fiecare moment petrecut împreună era amprentat de o intensitate și implicare absolută, dorința reciprocă, chiar dacă tacită, de a-l face să conteze, o stare permanentă de „carpe diem”. Nu exista timp pentru conversații superficiale sau prefăcătorii. Ca atare, eu ÎMI VEDEAM tatăl. Nu pe artist sau personalitatea publică, ci pe EL ÎNSUȘI, omul, ființa umană. Când știm că dragostea este necondiționată, masca protectoare pe care ne-am făurit-o pentru lumea exterioară devine inutilă. Desigur, dragostea mea față de el a rămas neschimbată după moartea sa, însă, pe măsură ce mă apropii de vârsta pe care a avut-o când m-am născut eu și pe măsură ce îmi dau silința să îmi urmez propriul drum în viață și să îmi cresc proprii copii, ajung la o perspectivă echilibrată și obiectivă asupra sa, care include și multele sale defecte și imperfecțiuni.

Într-o societate în care ni se spune că totul este negociabil și că compromisul este necesar, viața tatălui meu se distinge ca un far călăuzitor, bazat pe principii și integritate. Încerc să urmez, nu întotdeauna cu succes, lumina pe care o revarsă.

– Cine a fost tatăl meu?

– A fost Sergiu Celibidache. Povestea sa este una ieșită din comun și sunt singurul în viață care o poate spune. Se numește „Cravata galbenă”… – Serge Ioan Celebidachi

Malul Vânăt (debut) – Andreea Borţun

Sinopsis: Patru anotimpuri trec în propriile lor cicluri peste Malul Vânăt, un sat din sudul de jos, unde Lavinia trăiește alături de fiul său de treisprezece ani, Dani. Doar că Lavinia își dorește o viață mai bună sub ceruri mai albastre și o să facă tot posibilul să o și aibă – e impulsivă, are umor, prioritizează deseori greșit și nu știe foarte bine cum să iubească. Aflat la pragul dintre copilărie și adolescență, Dani însă are nevoie de mama sa mai mult ca niciodată. În decursul acestor luni, relația celor doi este pusă la încercare.

Oamenii care populează universul acestui film nu aparțin nici lumii marginale, nici clasei de mijloc, ei fac parte dintr-o clasă subreprezentată. Sunt jumătatea rurală a României, pe care cealaltă jumătate, cea urbană, nu o cunoaște și nici nu o vede foarte des pe ecrane. Când am început cercetarea, acum aproape șase ani, m-am regăsit într-o poziție conflictuală: pe de o parte, aparțineam acelei lumi și simțeam nevoia să o protejez și, pe de altă parte, eram persoana care o privise de sus, încărcând-o cu prejudecăți și înstrăinându-mă voluntar de ea. Însă cinema-ul pentru mine funcționează ca o formă de înțelegere mai profundă a unor lucruri pe care altfel nu știu cum să le văd. În timp, tensiuni care ruminau tăcut undeva dedesubt s-au făcut mai înțelese și pentru asta o să fiu mereu recunoscătoare acestui proiect. – Andreea Borţun

Nu mă lăsa să mor (debut) – Andrei Epure

Sinopsis: Maria descoperă într-o dimineață, la intrarea în bloc, corpul unei vecine. Moartea acesteia începe să o bântuie și nopțile devin tot mai lungi. 

Mi-am dorit să ajung la un punct de intersecție al unor lucruri care îmi păreau ușor divergente, dar care mă interesau în egală măsură. Pe scurt, voiam să fac un film ca o întâlnire improbabilă între semi-comedie și semi-horror, litoral, frig, câini, moarte și un pic de doom jazz. – Andrei Epure

Un loc sigur (debut) – Cecilia Ştefănescu

Sinopsis: Lucia, o femeie de 35 de ani, pleacă împreună cu soțul ei, băiatul lor și un cuplu de prieteni la mare, într-un sat din Bulgaria aflat în imediata apropiere a graniței cu România. Extrem de încântați de ospitalitatea sătenilor, de locuri și de vremea frumoasă, cei patru adulți și băiatul par să petreacă o vacanță tihnită, lipsită de griji. Liniștea satului e însă tulburată de apariția unui grup misterios de emigranți despre care nu se știe de unde vin și care încep să amenințe siguranța și echilibrul satului. Concomitent, apare și un bărbat care se dovedește a fi tot român, Vladimir, venit la rândul lui în vacanță în micul sat bulgar. Deși aparent necunoscut celorlalți, singura care se dovedește, totuși, că îl cunoaște pe străin este Lucia, doar că aceasta nu este dispusă să mărturisească legătura ei cu Vladimir. La scurt timp, în satul liniștit de la malul mării se petrece un eveniment neașteptat: copilul unor săteni dispare fără urmă, fapt care alertează poliție și localnici deopotrivă. Deși la început bănuiți sunt emigranții, mărturiile celor care l-au văzut ultima dată pe copil duc spre Vladimir, care nu este complet străin de dispariție. Astfel se țese o pânză de vinovății, adevăruri trunchiate și trădări în jurul acestui cuplu neașteptat, format din Lucia și Vladimir care, deși la început aparent străini, se arată pe măsură ce trece timpul pe cât de legați în trecutul lor, tot mai dezbinați de evenimentele recente.

Şapte ani. Atât a durat să construiesc filmul, de la primul schelet al poveștii transformat în primul draft până azi, când scriu rândurile astea (la finalul lui 2023 – n.r.). Și încă nu s-a terminat. Cu adevărat „Marea aventură” (titlul iniţial al filmului – n.r.). Mi se pare că au trecut într-o clipă, dar, dacă mă gândesc mai bine, e mult, poate chiar un pic prea mult.

În cei şapte ani am pierdut oameni apropiați, pe unii prin moarte, pe alții prin despărțiri și, în procesul ăsta dureros, s-a modelat și filmul și s-a transformat în povestea de acum, despre ce înseamnă să pierzi dragoste, oameni, lucruri, locuri, despre a fi străin și despre înstrăinare. Mai ales despre străinul din fiecare dintre noi. L-am filmat în vara lui 2023, cu o echipă mică de oameni care au fost de acord să vină cu mine într-o călătorie complicată, dar și extrem de frumoasă. Călătoria, însă, încă nu s-a terminat. – Cecilia Ştefănescu

 Y (debut) – Maria Popistașu și Alexandru Baciu

Sinopsis: Olga, tatăl ei și cele două surori ale ei duc o viață fără griji datorită averii bunicii sale, Ileana, fostă avocată. Moartea ei subită perturbă echilibrul familiei. Cea mai afectată este Olga, care poartă povara unei mărturisiri pe patul de moarte pe care i-a făcut-o bunica ei: dosarele de adopție internațională de care s-a ocupat după Revoluția Română sunt pline de neajunsuri și nu se știu prea multe despre soarta unor copii. Pentru a descoperi dovezi care ar putea curăţa numele Ileanei şi propria conştiinţă, Olga este nevoită să dezgroape trecutul şi să facă pace cu el.

Filmul pe care-l propunem s-a născut prin suprapunerea a două zone de interes. Unei povești cu tentă autobiografică, despre responsabilitate versus ipocrizie în relație cu beneficiile pe care ți le dă o situație materială bună, i s-a adăugat, ca un strat mai profund, o poveste despre șansă și ereditate. Sperăm să deschidem o discuție despre limitele empatiei și despre conștiință ca o construcție socio-culturală.

Ne-am petrecut amândoi sfârșitul copilăriei și apoi adolescența în tulburii ani 1990, încă prea puțin documentați. Ne amintim cu toții imaginile care au șocat lumea la vremea lor, cu copiii din orfelinatele României. Ni se pare naturală și necesară, din perspectivă personală, o încercare de a sonda, într-o ficțiune, niște episoade mai puțin flatante din istoria recentă. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, simțim nevoia de a discuta problemele morale pe care le pune moștenirea unui trecut deasupra căruia planează umbre odioase. Aparținem, biologic, aceleași generații; cu toate astea, destinele nu ne puteau fi mai diferite.

Propunerea dramaturgică atinge inevitabil subiectul familiei și îl obligă să se definească. Ca să aparții unei familii, trebuie să invoci motive genetice sau este suficient să fi simțit căldura afectului? Ce șansă le oferă lumea celor care nu au avut norocul unui astfel de transfer emoțional? – Maria Popistașu & Alexandru Baciu

 

Arhiva Arhivelor (documentar) – Alexandru Solomon

Ceea ce se păstrează definește ceea ce suntem; ceea ce s-a pierdut este ceea ce am fi putut fi. La Arhivele Naționale, căutăm ce și de ce s-a păstrat din oameni și instituții în partea noastră de lume. „Arhiva Arhivelor” este o poveste despre birocrația memoriei, despre uitare și distrugere, despre păstrare și selecție. Așa cum este și o oglindă a trecerii anevoioase de la hârtie la informație virtuală. Și o imagine a tranziției românești: de la secretomanie la deschidere spre societate și uneori înapoi. Sau una despre „situația locativă” a Arhivelor care reflectă, și ea, starea națiunii.

Ceea ce m-a atras spre acest subiect sunt, însă, arhiviștii. Oamenii de la Arhivă au acceptat cu dragă inimă să se deschidă și să deschidă cotloanele instituției pentru a fi filmate. E lucru rar în ziua de azi. Sunt oameni care simt că au o misiune publică – altă raritate în statul român. Și au cultul documentului – ceea ce pentru un documentarist e familiar, atașant și important.  – Alexandru Solomon

 

Micile speranțe – Un jurnal de an electoral (documentar) – Alexandru Solomon

2024 a fost anul alegerilor: surpriza este că și 2025 va fi la fel. Am început să filmăm în aprilie 2024 campania pentru alegerile la Primăria București și am continuat în toamnă-iarnă cu alegerile prezidențiale. Unul din firele principale este felul în care candidații își construiesc și își reconstruiesc imaginea publică, cum comunică pe parcursul campaniei și ce se întrevede din jocurile politice în acest proces.

Al doilea fir urmărește un mic grup de cetățeni cu care ne-am întâlnit din când în când și cu care discutăm ce așteptări au de la rezultatul alegerilor, dar și cu ce greutăți personale se confruntă, prin ce trec și ce speranțe își pun, dacă-și pun, în procesul electoral. Încercăm să ținem pasul cu ce se va întâmpla în continuare. Poate mai mult ca niciodată, aceste alegeri sunt hotărâtoare pentru calea pe care va merge țara noastră în următorii ani. România – și lumea – se află la o răscruce.

În condițiile în care neîncrederea în procesele democrației reprezentative este atât de mare în România, filmul va încerca să reclădească – în mic, desigur – o reprezentare a alegerilor ca experiență colectivă, într-un spațiu cinematografic participativ, dincolo de polarizarea din ce în ce mai violentă din spațiul public. – Alexandru Solomon

 

După cioate (documentar) –  Mihai Dragolea, Radu Mocanu

Sinopsis: Doi regizori urmăresc un om de afaceri devenit eco-activist, în timp ce expune mafia lemnului din România. Asta până când cei trei sunt bătuţi de 15 pădurari înarmați. Ce e de făcut acum? 

Nu vă temeți, nu e eco, e tragi-comedie, pădurea fiind martora plictisită a gâlcevii noastre umane – Mihai Dragolea

Cei vii (documentar) – Anca Hirte

Sinopsis: Cum arată împăcarea pentru cineva care a trăit războiul pe propria piele? Cei vii este un film în care patru supraviețuitori ai războiului NATO din Afganistan își povestesc experiențele și schimbările radicale pe care aceasta le-a adus în viețile lor. COSTI a suferit răni grave; DAN este cel care l-a ținut în brațe pe camaradul lor, Dragoș, în timp ce acesta își dădea ultima suflare, căzut la datorie; MATEI a supraviețuit unui traumatism cranian sever; BIANCA este văduva lui Dragoș. Toți patru vorbesc despre rănile lor și, pentru prima dată, confruntă consecințele profunde pe care acestea le-au lăsat asupra sufletului și minții lor. Construit ca un puzzle de secvențe de mărturii si de arhive personale din timpul misiunii în Afganistan, filmul le oferă posibilitatea și cadrul necesar introspecției lor, ca într-o confesiune sau o terapie.

Love Hurts (documentar) – Alexandru Mavrodineanu

Sinopsis: Cu toții am trecut prin asta – prinși în suișurile și coborâșurile iubirii, confruntându-ne cu respingerea, suferința sau dorința de a recupera o dragoste pierdută. Indiferent cine suntem sau de unde venim, iubirea lasă o urmă. De-a lungul timpului, poeții, filozofii, artiștii și gânditorii au încercat cu toții să surprindă iubirea în cuvinte sau imagini, dar nicio definiție nu îmbrățișează pe deplin complexitatea ei. Love Hurts este un documentar crud, introspectiv, care adaugă un unghi proaspăt căutării atemporale de a defini iubirea. Printr-o lentilă intimă, observațională, surprinde călătoriile emoţionale a două cupluri – Ciprian și Oana, Roxana și Mihail – în timp ce navighează prin răsturnări de situație în dragoste și suferință pe parcursul a doi ani. Acest film nu este doar despre relații; este o călătorie spre reziliență și vindecare.

Cu opinii de la terapeuți renumiți, Love Hurts oferă o privire emoționantă asupra a ceea ce este nevoie pentru a ne reconstrui după o suferinţă în dragoste, pentru a reimagina viața după pierdere și pentru a lăsa spațiu pentru noi începuturi. Ghidat de experiențele personale și de perspectivele terapeutice ale regizorului, filmul invită spectatorii să reflecteze asupra propriei vulnerabilități și să găsească speranță în cele mai dezordonate, cele mai semnificative momente.

Experimentul (documentar) – Andrei Gruzsniczki

Sinopsis: Între trecut și prezent există similitudini. Este motivul pentru care acest proiect de film documentar recreează în prezent un interval semnificativ din perioada României interbelice, cel al anilor 1935–1938, investigând, prin povestea unui miracol, asupra formelor de manipulare. De câte ori vorbim despre miracole vorbim și despre Maglavit. 

Recuperându-se după criza economică declanșată în 1929, România era într-un moment incert, odată cu instaurarea lui Carol al II-lea pe tron, când clasele politice se aflau la răscruce, iar intelectualii oscilau între stânga și dreapta eșichierului politic, valorile societății fiind puse sub semnul întrebării. Suntem în anul 1935. Petrache, mut din naștere, are 28 ani și merge la câmp cu oile. Într-o zi de vineri, cam pe la ora prânzului, i se arată Dumnezeu sub forma unui Moșneag, și îi spune că oamenii trebuie să se pocăiască și că el trebuie să transmită acest mesaj. Din frică și neîncredere Petrache nu se conformează. Dar istoria se repetă de încă două ori. La insistențele Moșului, Petrache începe să vorbească, relatând întâmplarea enoriașilor, la slujba de duminică. Cu un gen de naivitate consătenii acceptă istoria ca fiind una reală, naivitate pe care întregul proiect și-o asumă. Acceptăm aprioric această istorie ca fiind una reală, atât transformarea lui Petrache cât și viziunea lui, pentru că oamenii au nevoie de miracole și știm că puterea cuvântului este uriașă. 

Structura filmului se ridică pe texte, imagini și poze din epocă. În video vom folosi atât imagini din Jurnalele de Actualități aflate în Arhiva Națională de Film cât și fragmente din cele două filme realizate despre fenomen: Un pelerinaj la Maglavit (1935, Indro-Film Sonor, care conține o bandă sonoră cu vocea lui Petrache Lupu) și Minunea de la Maglavit (1935, România Film). 

Textele enunțate devin surse dramaturgice care stau la baza audițiilor cu un grup de neprofesioniști chemați la un casting pentru rolul de povestitor al unui documentar despre Petrache Lupu. În urma audițiilor este selectat un număr restrâns de candidați, iar aceștia vor merge mai departe și vor face cunoștință, prin imagini selectate din arhiva de film, cu epoca, cu industria, cu politicienii, artiștii și oamenii simplii ai României. Această imersare a celor implicați în casting în subiect și în epocă va fi de fapt partea a doua a filmului. Ca într-un experiment sociologic, ei vor fi introduși în subtextul epocii, în maniere diferite, grupul fiind împărțit în două. Pentru unii, miracolul va fi prezentat ca fiind real, pentru ceilalți, ca fiind o înșelătorie. Vom pune astfel în discuție formele de manipulare cotidiene și maniera în care se raportează subiecții la bombardamentele informaționale zilnice la care sunt expuși. 

Interpretarea și analiza candidaților asupra subiectului va da o nouă realitate fenomenului Maglavit. Finalul poveștii despre miracole și manipulare îl va readuce în prim plan pe starul de la Maglavit ca un produs actual, în format AI, văzut prin ochii unei generații noi. Filmul fiind un eseu despre miracolul și magia cinematografului. 

Asistăm în România la o privire constant nostalgică asupra valorilor trecutului și a anilor interbelici, chiar dacă acești ani au fost fermentul următorului război. Știm că totul e interconectat. În mod paradoxal, granița de răsărit a Europei este azi la fel de volatilă, extremismul național alimentat de migrația în creștere este din ce în ce mai prezent în organismele democratice, instabilitatea Orientului Mijlociu este la fel de mare, un Orient însă mult mai bine înarmat. Dar Europei fărâmițate și convulsive din epocă i se contrapune astăzi un concept unitar, care încearcă să împace identitatea națională cu interesul superior al grupului.

Chestionând puterea și importanța majorității și a figurilor de autoritate, documentarul propune un gen de cinema care provoacă și pune întrebări. Gândul acestei povești a venit ca urmare a două întâmplări care s-au succedat. Una este cea a descoperirii peripețiilor lui Petrache Lupu, care conțin în sine un univers magic, în care naivitatea sau inocența sau dorința de miracol a oamenilor simplii îi face să accepte întâmplarea ca pe ceva firesc. Și a doua se leagă de studiul psihologiilor experimentale, care analizează puterea grupului și dependența, sau poate chiar slăbiciunea fiecărui individ luat în parte, în fața acestei nevoi de apartenență la grup. Investigând indirect natura propagandistică a cinematografului, acest film devine un document al prezentului, analizând prin prisma oamenilor de azi nostalgiile și efectele manipulării individului și a maselor, plecând de la momentul celebru petrecut la Maglavit, în perioada interbelică.

Dosarele Direcției Generale ale Poliției stau mărturie acelei epoci: propaganda comunistă finanțată de Moscova, propaganda legionară în strânsă legătură cu Germania nazistă, iredentismul maghiar, sionismul și anti-sionismul. Peste toate, preț de trei ani, începând din 1935, face rating viziunea mistică a ciobanului Petrache Lupu din Maglavit. Povestea este simplă: un om vine și spune ca l-a văzut pe Dumnezeu, care plutea deasupra pământului și spunea: Pocăiți-vă, altfel o să vă rup muncile! Astăzi, Maglavitul face parte dintr-o moștenire culturală, cu un iz de legendă, mai ales pentru că anii interbelici sunt aureolați de un sentiment misterios, ca un parfum de mobilă veche, în care aserțiunile lui Petrache nu sună disonant.

Știm din experimentul psihologului american Philip Zimbardo (Stanford Prison Experiment, 1971) că oamenii se pot adapta la „roluri” extrem de rapid, iar situațiile și mediul joacă un rol esențial în comportamentul uman. Rolurile sociale pot afecta dezvoltarea personalității unui individ. În ce măsură „a prezenta povestea miracolului” în acest documentar va afecta prestația subiecților noștri? În ce măsură Petrache însuși a fost oare influențat, trezindu-se dintr-o dată în centrul atenției a milioane de oameni? – Andrei Gruzsniczki

 

Arma Supremă (documentar) – Dragoș Turea

Sinopsis: Aflat în căutarea unei arme psihotronice pierdute, regizorul Dragoș Turea descoperă secretele războiului psihotronic, implicarea URSS și experimentele ascunse care foloseau puterea minții umane în scopuri militare. O aventură ce traversează Moldova și ajunge în Ucraina, aflată în plin conflict armat.

 „Arma Supremă” explorează granițele fragile dintre realitate, mit și obsesia de a controla necunoscutul. Fascinat de experimentele ultrasecrete ale Războiului Rece, am simțit nevoia să pătrund în lumea ascunsă a cercetărilor psihotronice, acolo unde știința și ambițiile politice s-au intersectat. M-am axat pe poveștile personale ale celor implicați în experimentele de atunci și modul în care aceste idei continuă să influențeze realitatea post-sovietică.

Fascinația mea nu se limitează doar la tehnologie sau la ceea ce deseori pare a fi din domeniul paranormalului, ci și la impactul acestor experimente asupra oamenilor și societăților care le-au generat. Cei care au fost martori sau participanți la această lume încă poartă urmele unei epoci în care imposibilul părea realizabil. În film m-am concentrat mult pe umanitatea personajelor – pe fragilitatea, curajul și contradicțiile lor. Filmul devine un portret al unei generații prinse între nostalgia pentru o epocă pierdută și realitatea aspră a prezentului post-sovietic. – Dragoş Turea

 

Electing Ms Santa (documentar) –  Raisa Răzmeriță

Sinopsis: Elena (42) trăiește două vieți. În prima, locuiește cu mama ei Ana (72), cu care crește doi porci, o curte de păsări și o vacă care le pune pâinea pe masă. În cea de-a doua, Elena este sufletul satului – repartizează donații pentru bătrânii singuratici și implică copiii în activități de voluntariat. La final de an, Elena îmbracă haina lui Moș Crăciun și îi răsplătește cu daruri pe cei care se implică în activitățile ei de voluntariat. Pentru că n-a avut posibilitatea să urmeze studii universitare, Elena se înscrie în diverse programe de organizare comunitară și la cursuri online pe care e nevoită să le asculte în timp ce mulge vaca. Mama ei nu-i înțelege dorința de învățare și o ceartă pentru „timpul pierdut”. Elenei îi plac trainingurile – e entuziasmată de persoanele pe care le descoperă aici și cu care socializează. Totodată, aceste participări o scapă de rutina prestabilită de mama. Mânată de ambiție și de dorința de a contesta status quo-ul, Elena face o mișcare îndrăzneață: decide să candideze pentru funcția de primar. În această călătorie de autodescoperire, filmată pe parcursul a șapte ani, Elena trece de la simpla încercare de a face ceea ce își dorește la opoziția activă față de ceea ce este obligată să facă. În cele din urmă, Elena își dă seama că adevărata ei vocație nu constă în funcția politică, ci în rolul ei de organizatoare comunitară. Electing Ms Santa este o explorare emoționantă a identității, a conflictului dintre generații și a căutării sensului dincolo de granițele tradiționale impuse de comunitate, familie sau tradiție. Este o mărturie a puterii perseverenței și a importanței găsirii propriului loc autentic în lume.

O cunosc pe Elena de mulți ani – am crescut la capătul opus al aceluiași sat. Plecarea mea la universitate în Chișinău în 2007 a coincis cu începuturile activismului Elenei. Când reveneam acasă obișnuiam să facem schimb de experiențe, fiecare dintre noi două modelată de drumurile diferite pe care le-am urmat în viață. Fiind cea mai mică dintre cei patru frați, Elena a fost obligată prin tradiție să aibă grijă de mama ei în vârstă. Cu oportunități educaționale limitate în satul nostru, Elena și-a canalizat dorința de a face mai mult, de a dărui și împărtăși cu cei din jur, în fondarea unui ONG local.

I-am admirat mereu perseverența și modul în care a compensat lipsa posibilităților de a urma o educație formală prin cursuri de formare pentru femeile din mediul rural la care participa în mod regulat în capitală. Aceste experiențe i-au deschis o fereastră către o viață la care a aspirat mult timp, dar pe care nu a crezut-o niciodată posibilă. Timp de 40 de ani, Elena a trăit sub această greutate invizibilă a așteptărilor familiale și societale, limitată de un mediu familial dominat de convingerile mamei sale. O mamă – la rândul ei – incapabilă să își accepte fragilitatea și să denunțe rolul predeterminat pe care femeile îl au în sistemul cultural din care provine și pe care Elena îl pune acum profund sub semnul întrebării.

Filmat pe parcursul a cinci ani, filmul surprinde evoluția Elenei de la lupta pentru a-și îndeplini propriile aspirații la rezistența activă față de ceea ce i s-a spus că trebuie să fie. Pe parcursul acestei călătorii ea se confruntă cu vechile așteptări și trece prin noi provocări, găsindu-și în cele din urmă adevărata menire ca organizatoare comunitară și factor de schimbare în cadrul comunității mele, o realizare care îi definește adevăratul scop în viață.  – Raisa Răzmeriță

 

Still Nia (documentar) – Paula Oneț

Sinopsis: Ștefania îşi revine după ani de amnezie autoindusă. Ea dezvăluie amintirile copleșitoare ale copilăriei petrecute în spitalele românești din cauza unui diagnostic greșit. Acum în vârstă de circa 30 de ani, ea caută să se reconecteze cu corpul ei alienat și cu copilul ei interior Nia prin dans. Acesta devine noul ei limbaj pe calea vindecării rănilor și a relației cu mama ei. 

Eu și Ștefania suntem amândouă românce și ne-am cunoscut în Franța, unde trăim și lucrăm ca artiste. Pentru mine, ea întruchipează spiritul generației noastre, al celor care nu pot fi împliniți de răspunsuri din lumea exterioară – fie de la medici sau de la familie – și în schimb se întorc spre interior în căutarea sensului. Timp de mulți ani, ea a fugit de trecut și și-a șters amintirile din copilărie, dezvoltând mai multe forme de anxietate extremă accentuată de singurătate, ipohondria fiind doar una dintre ele. Am fost fascinată de lupta ei de a-și recupera copilăria, nu numai intelectual, ci și fizic, prin corp, artă și imaginație. Acest lucru m-a inspirat să fac un film care privește spre vindecare și diferitele căi pe care le-ar putea lua. Surprinde un fragment dintr-un proces de recuperare de-o viață. – Paula Oneț

O vară de nimic (documentar) – Alina Manolache

Sinopsis: Filmul relatează povestea unei veri în care regizoarea rămâne blocată pe o insulă din Grecia, între un eșec pe care învață să-l accepte și un experiment prin care-și propune să renunțe la ambiție, și să facă „nimic”. Experimentul Alinei, documentat sub formă de jurnal, devine o încercare de protest și totodată o meditație asupra unei culturi care glorifică productivitatea maximă, performanța și munca non-stop.

Vrem să creăm un film care nu numai că documentează o călătorie personală, dar funcționează și ca un catalizator pentru discuții mai ample, despre eșec și muncă în exces, despre cum internalizăm așteptările societății de a fi performanți încontinuu, despre cum putem găsi o balanță între ambiție și bunăstare mintală. Ne dorim foarte mult ca filmul să creeze un spațiu de reflecție asupra termenilor și condițiilor culturii muncii de azi. – Alina Manolache

– Lansări în cinematografe –

TWST: Things We Said Today (documentar hibrid) – Andrei Ujică 

Sinopsis: TWST: Things We Said Today începe cu sosirea formației Beatles la New York pentru concertul lor de pe stadionul Shea din luna august, 1965. Titlul provine de la una dintre piesele Beatles ce anticipează momentul când prezentul devine un trecut fantomatic, la care nu te mai poți întoarce, dar pe care nici nu îl poți uita. Contextul în care se petrece concertul se extinde. Realități ale anului 1965 sunt juxtapuse: expoziția mondială din New York, mediatizarea prin televiziune pe Coasta de Est a revoltei rasiale din cartierul Watts de la Los Angeles, străzile din Harlem și casele din suburbii, mii de oameni și momente imortalizate: fiecare spațiu conturat separat, fiecare față și loc prezentate în mod egal, fiecare moment devenind un centru. În aceste momente plutesc prezențe fantomatice necorporale, ale căror cuvinte răsună – siluete ale unei tinereți apuse, care încă bântuie aceste locuri, ale căror texturi fotografice brute le confirmă realitatea. O incursiune spre miezul ascuns al unei lumi deopotrivă pierdute și intens prezente. 

Există în „Madame Bovary” o frază în care este concentrată întreaga ambiție a cărții. După ultimul refuz al lui Rodolphe, Emma iese din castel cuprinsă de o disperare letală: „Sub picioarele ei, pământul i se părea mai moale ca o undă, iar brazdele i se părură ca niște imense valuri brune care se spărgeau vuind”.

Când am citit-o în adolescență, m-a străfulgerat jubilația pe care trebuie s-o fi resimțit Flaubert, înțelegând că i-a reușit să ridice proza la nivelul marii poezii. Atunci mi-a încolțit în minte întrebarea: oare când îi va reuși cinemaului să atingă complexitatea literaturii? În jumătatea de secol care s-a scurs între timp nu am găsit decât răspunsuri provizorii.

Printre visele mele din liceu au fost însă şi unele mai accesibile: sǎ lucrez o datǎ cu o mare trupă de pop şi sǎ fac un film american. Dar tot așa, de-abia 50 de ani mai târziu am avut curajul să construiesc un film în jurul primului concert dat de cea mai mare formație din toate timpurile pe Shea Stadium. Cum le-am spus tinerilor actori newyorkezi ale cǎror voci le-am înregistrat în toamna trecută (2023 – n.r.): nu contează cât durează să-ți împlinești un vis, principalul e să reușești înainte să-l uiți. – Andrei Ujică

 

Ink Wash –  Sarra Tsorakidis

Sinopsis: Lena, o pictoriță care își câștigă banii din picturi murale, se află într-un moment foarte vulnerabil al vieții sale. Împlinește 40 de ani și este din nou singură, după ani de zile petrecuți într-o relație care tocmai s-a sfârșit. Dezamăgită și cu inima frântă, se refugiază în lucru, în pictarea pereților unui hotel brutalist înconjurat de păduri din sud-vestul României. Izolată în mijlocul naturii, Lena este nevoită să-și descopere forța interioară și valorile morale într-o țară copleșită de corupție.

Mereu am simțit că femeile sunt prost reprezentate în cinematografia românească. Există o abundență de povești construite în jurul bărbaților și a modului lor de a reacționa în anumite situații. De multe ori, personajele feminine sunt schițate destul de simplist și adesea limitate la a sprijini personajele masculine pe parcursul transformării lor. Am vrut să fac un film despre o femeie modernă, căreia i se permite să greșească și să aibă defecte. Pentru Lena, protagonista filmului, acum este momentul să accepte imprevizibilitatea vieții, să iasă din depresie și să realizeze că este responsabilă pentru propria fericire. – Sarra Tsorakidis

Triton (documentar) – Ana Lungu

Sinopsis: O voce feminină bântuie o privire masculină. Un documentar de arhivă despre trei bărbați care creează imagini în care apar femei, în România, de la cel de-Al Doilea Război Mondial până la Revoluție: un inginer care își filmează fiica, un profesor de muzică care își documentează familia și un aristocrat care înregistrează vara pe care o petrece cu soția în timpul războiului. 

Proiectul a început acum șapte ani când am descoperit filmele de 8 mm ale unchiului meu, de profesie inginer, care și-a filmat familia începând din 1965. Cum majoritatea imaginilor din epoca respectivă – pe care le știam –  erau imagini oficiale, de propagandă, am fost fascinată de această privire necenzurată, de amator. Un timp am încercat să realizez un film bazat exclusiv pe materialele familiei mele, dar procesul de lucru m-a făcut să descopăr și alte surse. Mai întâi vasta arhivă a profesorului de muzică Alexandru P., un personaj de-a dreptul nabokovian; și apoi, niște imagini rare filmate în 1942, în timp ce țara noastră era încă aliata Germaniei naziste. – Ana Lungu

Data lansării: aprilie

Jaful secolului  –  Teodora Ana Mihai

Sinopsis: Ginel și Natalia pleacă la muncă în Țările de Jos. Acolo se reîntâlnesc cu consătenii lor Iță și Adrian, băieți de băieți care trăiesc din ce câștigă iubitele lor și din mici șmenuri. Când Natalia e agresată într-un club, Iță îl convinge pe Ginel că sunt în dreptul lor să se răzbune. Sătui să fie tratați drept cetățeni de mâna a doua, cei trei pun la cale o lovitură. În mai puțin de două minute, sustrag tablouri în valoare de peste 20 de milioane de euro. Mai departe însă lucrurile se complică. Inspirat de o poveste adevărată.

Ca regizor născut în România comunistă și crescut în mare parte în Occident, am trăit cu un picior în ambele lumi. Aparțin ambelor, sau poate niciuneia. Această poziție unică, deși tulburătoare, mă obligă să mă confrunt cu aceste teme incomode. Încă din copilărie, am admirat punctele forte ale ambelor lumi, dar am fost dureros de conștientă de punctele lor slabe și de sursele lor de rușine. Cu degetul pe rănile ambelor lumi, „Jaful secolului” vă invită pe tărâmul său unic – tragic din punct de vedere umoristic, absurd din punct de vedere paradoxal și realist din punct de vedere deranjant – stârnind dezbatere și, sper, reflecție. – Teodora Ana Mihai

Tata (documentar) – Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc

Sinopsis: După ani de înstrăinare, Lina, o jurnalistă din Moldova, primește un mesaj video tulburător de la tatăl său, muncitor în Italia, care îi arată vânătăile de pe brațe provocate de angajatorul său. Călătoria Linei pentru a dezvălui adevărul despre abuzurile la care a fost supus tatăl său la locul de muncă deschide rănile trecutului și o conduce la descoperirea unui tipar de violență domestică și suferință ce i-a marcat familia timp de generații. Filmat în Italia, Moldova și România, Tata este o poveste puternică și emoționantă despre lupta unei fiice pentru a rupe ciclul de violență din familia sa și de a vindeca rănile trecutului, atât pentru ea și generațiile viitoare, cât și pentru cel care a rănit-o.

Atunci când tatăl meu mi-a cerut ajutorul, știam exact ce aveam de făcut, ca jurnalist. Dar ca fiică, situația era diferită. Nu mai vorbisem de alți buni. Eram convinsă că fugind de el și de țara mea natală, Moldova, voi avea o viață mai liniștită. Văzându-l suferind, mi-am amintit imediat de propria suferință, din copilărie. Iar faptul că urma să devin mamă a fost cel mai puternic imbold de a confrunta părțile dureroase al trecutului pe care le credeam de multă vreme îngropate.

Pentru Radu (partenerul meu) și pentru mine, acest film este o încercare de a înțelege generațiile de dinaintea noastră și de-a ne scrie propria poveste, eliberată de moștenirea suferințelor trecutului. Contextul și vremurile în care am crescut fiecare ne-a motivat, ca jurnaliști, să explorăm cultura abuzului din jurul nostru și, în același timp, să ne înțelegem propria istorie.

Am decis să spunem această poveste pentru a rupe ciclul rănilor din copilărie și pentru a aduce în discuție violențele pe care unii le consideră normale, lucrurile pe care le tolerează sau le ascund de sine și de alții pentru supraviețuire, dar și pentru a învăța cum să ne protejăm mai bine copiii de durerea pe care o putem cauza dacă nu ne vindecăm propriile traume. –  Lina Vdovîi

Data lansării: septembrie

Vampiru’ Zombi – Sebastian Mihăilescu

Sinopsis: Cătălina, o studentă la film, face un documentar despre Marchizu’, un rocker veteran cu origini aristocratice, în timp ce îl ajută să-și realizeze primul videoclip. Dar ea observă niște asemănări stranii între Marchizu’ și personajul sinistru care apare în poveștile horror pe care le-a scris în copilărie. Ajunge să fie obsedată de ideea că acesta ar putea fi o reprezentare fictivă a tatălui, dispărut din viața ei. Obsesia Cătălinei se accentuează, punându-și sub semnul întrebării propriile amintiri și poveștile care au modelat-o. Filmul estompează granița dintre realitate și ficțiune, lăsându-ne să ne întrebăm dacă ceea ce vedem este filmul Cătălinei sau o versiune a unor evenimente care există doar în mintea ei. 

Vampiru’ Zombi este o explorare a obsesiei, identității și liniei fine dintre adevăr și ficțiune. Prin amestecarea elementelor clasice de horror, documentarului observațional și melodramei deconstruite, filmul renunță la o poveste lineară tradițională în favoarea unui colaj vizual lo-fi instinctual. Vreau să fac „filme mici” dar libere, care contestă convențiile. Și care se preocupă de subiecte profunde, dar într-un mod inovator și curajos, depășind constrângerile obișnuite de buget sau timp. Vreau să creez filme care să îndrăznească și, chiar dacă uneori pot eșua, măcar să fie lipsite de scuze și compromisuri. – Sebastian Mihăilescu

Viitor luminos (documentar) – Andra MacMasters

Sinopsis: În vara anului 1989, pentru prima și singura dată în istoria țării, Coreea de Nord își deschide granițele pentru a primi peste 20.000 de tineri din 177 de țări socialiste, occidentale și nealiate în cadrul celei de-a 13-a ediții a Festivalului mondial al tineretului și studenților. Peste 600 de dezbateri, evenimente culturale și sportive au fost organizate, însă manifestarea a avut, înainte de toate, un caracter politic, vizând aspecte precum pacea, dezarmarea nucleară, lupta împotriva imperialismului, criza ecologică, drepturile tinerilor și femeilor. La Phenian s-a deplasat delegația română formată din 180 de persoane, tineri studenți dar și personalități din sfera politică și culturală a vremii. România s-a bucurat de o poziție privilegiată datorită legăturilor deosebite de prietenie dintre cele două țări. Festivalul s-a desfășurat însă pe fondul unei situații internaționale a cărei recentă evoluție trimitea unde de șoc în țările socialiste: cu trei săptămâni înainte, guvernul chinez reprimă în mod violent protestele studenților din Piața Tiananmen iar în spatele Cortinei de Fier se prefigurează primele fisuri. Până la sfârșitul anului 1989, lumea nu va mai fi la fel. Până atunci, însă, străzile Phenianului vuiesc pe ritmuri de pop nord coreean și o generație întreagă dansează pe marginea vulcanului. 

Este o călătorie într- unul dintre cele mai izolate locuri din lume, într-un moment excepțional al istoriei. E greu de imaginat astăzi, însă timp de o săptămână, Coreea de Nord a devenit un punct de întâlnire global, a însemnat contactul cu alteritatea care altfel n-ar fi avut loc într-o lume delimitată prin granițe și sfere de influență precum cea a Războiului Rece. Infrastructurile complexe ale organizațiilor internaționale de tineret care pledau pentru pace și solidaritate au fost uitate sau au dispărut complet.

La o distanță de 35 de ani, este momentul să reflectăm asupra acestor platforme care au permis tinerilor să-și exprime opinia cu privire la problemele cu care se confruntă umanitatea și la construcția unei societăți mai echitabile. Multe din chestiunile discutate în timpul festivalului rămân dureros de actuale. Am vrut să fac un film care să iasă din logica simplistă a Războiului Rece, să aducă perspective noi asupra trecutului internaționalist și să ridice întrebări despre ce înseamnă să fii tânăr, solidar și implicat politic, atât în trecut, cât și în prezent. – Andra MacMasters

 

O familie aproape perfectă (documentar) – Tudor Platon

Sinopsis: După 30 de ani de căsnicie, părinții mei m-au anunțat că se despart. În timpul acestui proces dureros, m-am îndrăgostit și mi-am întemeiat propria familie. Filmul explorează diferitele forme pe care iubirea le poate lua – între părinți și copii și între copiii care devin părinți.

În tot acest demers am încercat să fiu cât mai sincer și să rămân fidel emoțiilor protagoniștilor. Nu doar că îmi arăt familia în momente intime, de cumpănă, în fața publicului larg, dar simt și responsabilitatea acestei vulnerabilizări în cercurile apropiate sau în fața celor care vor urma să se nască în această familie. – Tudor Platon

Leo Records: Strictly for Our Friends (documentar) – Ioana Grigore

Sinopsis: Leo Records: Strictly for Our Friends spune povestea lui Leo Feigin, cel mai important producător de jazz de avangardă al ultimelor patru decenii. Ajuns la 85 de ani, după zeci de ani în care a lansat muzică interzisă din țările totalitare, decide să se retragă. Cândva un fugar, Leo a trăit multe vieți, sub diferite nume, fără odihnă. În Rusia Sovietică, în Israel, în Marea Britanie. Astăzi, el este captiv în propriul labirint – un depozit neîncăpător al unei arhive cu CD-uri și viniluri care înglobează o întreagă istorie a jazz-ului de avangardă, continuând și acum să se extindă în grădina din spatele casei, dintr-un sat de coastă englez. Deși este pregătit să moară, Leo este încă neliniștit. Leo Records, casa lui de discuri, poate va fi din nou necesară, temându-se că o nouă Cortină de fier se va ridica.

Arhive video din perioade diferite, pe suporturi diferite, fotografii, arhive muzicale, benzi magnetice, sute de digitalizări, scrisori, ziare și reviste, filmări prezente realizate în ultimii șase ani, toate trebuiau să-și găsească un fel firesc de a respira în același corp: filmul. Cred că prin Leo și istoria lui s-a născut o întreagă generație a avangardei, care a luptat pentru libertatea de gândire și expresie, dizolvând bariere. Nu este doar o avangardă muzicală, ci un fel avangardist de a trăi. – Ioana Grigore

Nota autorului: În cazul câtorva filme, informaţiile au fost preluate dintr-o anchetă despre cele mai aşteptate filme din 2024 pe care am publicat-o la începutul anului trecut în Ziarul Metropolis. 

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.