Actriţa Ilinca Hărnuţ este cunoscută în cinematografie în special pentru colaborarea cu regizorul Radu Jude: a avut un rol consistent în „Inimi cicatrizate” (2016), adaptarea după scrierile lui M. Blecher, şi apoi roluri mai mici în „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018) şi „Tipografic majuscul” (2020).

Are câte un rol principal în cele două lungmetraje independente realizate până acum de tânărul regizor Ion Indolean, fratele său: „Discordia” (2016) şi „Toni & prietenii săi” (2020, încă nelansat). Când era studentă la UNATC, a apărut în două filme ale regretatului Cristian Nemescu: „Marilena de la P7” (2006) şi „California Dreamin` (nesfârşit)” (2007). 

A jucat şi în câteva scurtmetraje, cel mai cunoscut fiind probabil excelentul „Iederă” (2018), de Sarra Tsorakidis, a cărei asistentă de regie i-a fost recent la un alt scurtmetraj. 

Este o actriţă independentă, nu este angajată a niciunui teatru, îi place foarte mult cinematografia şi o frustrează perioadele de inactivitate, aşa că în paralel lucrează şi ca traducător şi interpret de engleză.

Născută la 8 iulie 1984 la Cluj-Napoca, Ilinca Hărnuţ a început să fie atrasă de actorie când era la liceu (a făcut Liceul „Gheorghe Şincai” din oraş) şi când frecventa o trupă de teatru a studenţilor care juca la Casa de Cultură. 

„M-am dus la o audiţie. Cei care organizau trupa erau studenţi la actorie şi la regie prin anii doi şi trei. Pe atunci jucam baschet şi aveam un fel de a mă mişca specific acestui sport. Eram foarte băieţoasă şi foarte rigidă în mişcări. Pentru că la facultatea de la Cluj se face  multă mişcare şi mult balet, ei erau foarte buni la mijloace, aşa că vedeam că erau nemulţumiţi de mine”, îşi aminteşte actriţa.

Dar şi-a dat seama că îi place foarte mult să joace şi i se părea distractiv. A dat admitere la actorie la Cluj şi a intrat cu notă mare, printre primii. Şi pentru că admiterea la Bucureşti era peste o lună, mama a îndemnat-o să meargă şi acolo, pentru că e „facultate serioasă”.

Aşa că s-a prezentat, relaxată, şi la admiterea de la UNATC: „Am plâns, pentru că mi-au spus la examen că vorbesc prost. Aveam o voce bună, dar eram foarte sâsâită. Şi acum sunt puţin, dar atunci eram mai tare. Precipitam foarte mult cuvintele când vorbeam. Acum sunt ceva mai calmă, dar atunci voiam să zic totul deodată”.

„Am venit cu un plan. Voiam să fie o admitere foarte epurată, ca şi cum nu aş avea un corp, nu aş exista decât ca o formă pură de talent sau de non-talent. Îţi arăţi esenţa de om. Aşa m-am gândit eu. Şi mi-am luat de la second hand din Cluj nişte fuste foarte lungi. Păream o pocăită. M-am dus la toate probele aşa. La ultima probă mi-au şi spus: Dar tu ai ceva la picioare, vreo malformaţie?”, rememorează Ilinca Hărnuţ.

A intrat şi la UNATC cu note foarte mari: „Nu ştiu, i-am emoţionat. Îmi alesesem – iar acesta e un sfat pentru oricine de la actorie – un monolog de backup în care personajul spune ce rău e să nu fii bun la nimic. Cât de greu poate să fie să zici asta?”. 

Despre studenţie spune că nu a fost o perioadă pe care să o regrete, dar de pe urma căreia nici nu a rămas cu „amintiri senzaţionale”. De pildă, nu îi plăcea teatrul muzical şi nu se vedea făcând asta, dar spune că acum, după ce l-a descoperit şi pe Brecht, îi pare rău. „Decizi nişte lucruri la 18 ani, când nu eşti adult, apoi îţi ghidezi viaţa după ele. Însă după vârsta de 30 de ani te gândeşti că poate să fie fun teatrul muzical sau poate să fie folosit într-o formă interesantă. Îmi facultate nu-mi plăcea să dansez deloc. La început, îmi plăcea să cânt, când credeam că o fac bine. Dar apoi am descoperit că nu cânt aşa de bine. În plus, mi se părea că nu sunt suficient de apreciată. Dar era o prostie. Profesorii te apreciau cât meritai”, rememorează ea. 

Alte probleme au fost numărul destul de mare de studenţi, 35-40 într-un an, şi schimbările dese de profesori şi de grupe. „Când am început, aveam încredere în mine şi în potenţialul meu pe care îl credeam nelimitat. Când am terminat, dispăruse”, mai spune ea cu regret.

„Am şi făcut Cehov trei ani consecutiv. Cât Cehov să faci? Şi nu am făcut mai multe texte de la Cehov, ceea ce a fi fost interesant. Am făcut doar Trei surori. Patru semestre cu Trei surori. Şi mai jucam şi Olga, ceea ce nici nu e interesant. Sigur, dacă ai o vârstă. Dar eu aveam 19 ani şi spuneam: „Sunt atât de obosită, simt cum îmbătrânesc”. Şi mi se părea că fac asta foarte bine, dar acum, la vârsta asta, când mă gândesc, îmi dau seama că era penibil. Ţin minte că îmi tot atingeam tâmplele, că aşa faci când eşti bătrân. Ai migrene. Femei nevrotice”, explică actriţa râzând.

Când era în studenţie, a prins roluri mici în Margo (2006), de Ioan Cărmăzan, şi în coproducţii realizate la MediaPRO. Tot cam pe atunci a ajuns să joace şi în două dintre filmele regretatului regizor Cristian Nemescu: mediumetrajul Marilena de la P7 (2006), unde era o prostituată, şi celebrul lungmetraj California Dreamin` (nesfârşit) (2007), unde iniţial trebuia să fie o săteancă şi să aibă o apariţie mai mare, dar în final nu a mai rămas decât în scenele de grup, şi asta pentru că din cauza unei lipse de comunicare a încurcat programul unor filmări.

Despre Cristian Nemescu, talentatul regizor care a murit în 2006, la doar 27 de ani, într-un accident auto în Bucureşti, alături de sunetistul Andrei Toncu, are numai amintiri plăcute: „Îmi amintesc că era foarte drăguţ. Era un om simpatic şi delicat. Se înroşea repede, era foarte emotiv. Era foarte plăcut să lucrezi cu el”.

Recunoaşte că i-au plăcut foarte mult aceste prime experienţe din cinema, care au făcut-o să se apropie mai mult de film, în detrimentul teatrului: „Când am dat admitere la facultate, nici nu m-am gândit vreodată că o să joc în filme româneşti. În capul meu nici nu se făceau filme româneşti. Aşa că, atunci când am filmat prima oară, mi-a plăcut atât de mult, încât mi se părea prea relaxant. Credeam că lucrurile trebuie să fie chinuitoare şi grele, să ai emoţii. Eu sunt foarte emotivă, aşa că teatrul mă consumă foarte mult. Apoi mi-am dat seama că e foarte mişto să faci ceva care e aproape de firea ta”. Iar în cazul ei spune că e filmul.

Deşi a jucat şi pe scenele unor teatre mari din Bucureşti, cum sunt Naţional şi Bulandra, unde nu a fost însă şi angajată, nu şi-a dorit foarte tare să continue în direcţia asta.  

„Nu-mi plac sălile mari deloc. Nu-mi place ce presiune e o sală mare pentru un actor. Presupune un tip de joc care nu mi-e propriu. Nu-mi place să îl fac, nu-mi place cum îl fac şi nu-mi place cum mă simt”, recunoaşte actriţa. Însă ea adaugă imediat: „Dar nu e ca şi cum oamenii se rugau de mine şi eu refuzam. Nici eu nu m-am agitat. A fost un dezinteres de ambele părţi”. 

Înclină să creadă totuşi că nu s-ar fi simţit foarte bine să fie într-o trupă de actori, deşi admite că „e plăcut să faci parte dintr-un colectiv şi să ştii că vei avea mereu ceva de făcut”. „Aceste perioade moarte sunt oribile pentru mine. Nu le suport. Perioadele în care nu joc nimic, în care nu repet nimic, în care nu am niciun proiect stabilit. De la o vârstă, orice actor are o serie de proiecte care au început şi nu s-au terminat sau care urmau să fie şi nu au mai fost, pentru că a picat finanţarea sau din alt motiv. E frustrant. Când eşti într-o trupă, ai siguranţa că poţi să îţi faci meseria tot timpul. Pentru mine, acesta e avantajul principal. Dezavantajul e că, într-o trupă, nu ţine foarte mult de tine ce faci, nu prea alegi. Faci ce trebuie să faci”, explică Ilinca Hărnuţ.

Despre Radu Jude, cu care a colaborat la trei filme – Inimi cicatrizate (2016), „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018) şi Tipografic majuscul (2020) – şi la un spectacol de teatru montat la Apollo 111, Ali: Frica mănâncă sufletul, spune că este un regizor care ştie limpede ce vrea să facă. 

„În textele scrise de el, are un fel de a fraza care e foarte de bun simţ. E foarte preocupat de cum sună textul. Dacă ai o logică de lucru similară cu a lui, procesul e foarte lin. În plus, are o curiozitate interminabilă faţă de temele pe care le abordează. Atunci, e foarte interesant şi uşor să lucrezi cu el, pentru că are un bagaj de informaţii foarte spectaculos. Apoi, are şi o formă de respect faţă de meseria celuilalt. E foarte plăcut să lucrezi cu cineva care îţi respectă meseria”, detaliază actriţa.

Despre personajul Isa pe care l-a interpretat în Inimi cicatrizate afirmă că este printre favoritele sale: „Totul mi-a plăcut foarte mult. În primul rând, ghipsul îţi crea o stare foarte interesantă. Îţi dădea o senzaţie de neputinţă. Însă nu e un personaj depresiv. E un personaj foarte tonic în rigiditatea aia. Eu am un soi de miştocăreală faţă de situaţii care sunt inconfortabile, ca să trec peste ele. Aşa că asta îmi plăcea cel mai mult la personaj. Sigur că îţi vine să-ți plângi de milă. Dacă ai sta 20 de ani din viaţă într-un tub de ghips, cred că înnebuneşti. Dar filmul are umor, face mişto de moarte, de condiţia aia”. 

Mai spune că „adoră” să facă filme cu Ion Indolean, fratele său, un tânăr regizor de la Cluj, fost critic de cinema, care a realizat în regim independent şi low-budget două lungmetraje: Discordia, din 2016, şi Toni & prietenii săi, ce ar urma să apară în 2020. 

„Aş face filme cu el la infinit. În primul rând, eu şi Ion ne cunoaştem atât de bine, am stat în aceeaşi cameră 15 ani, încă ne este foarte uşor să lucrăm împreună. Ne dorim în egală măsură să iasă bine şi e un soi de tovărăşie frăţească. E foarte tare. În plus, are foarte mare încredere în mine, dar asta şi pentru că mă cunoaşte foarte bine. Ion ştie foarte clar ce vrea. E un individ foarte organizat şi foarte precis în tot. E foarte relaxant să lucrezi cu el. În general nu te bombardează cu informaţii, dar ştii la fel de sigur că, dacă faci ceva care îl enervează, o să-ți zică. Iar dacă nu îl enervează nimic, nu o să-ţi zică. Reuşeşte să inspire în echipe încredere şi devotament. Mă bucur foarte mult să văd că face asta”, povesteşte Ilinca Hărnuţ. 

La actoria de film îi placă să vadă şi încearcă să obţină la rândul său „vulnerabilitate” şi „onestitate”. „Dacă gândurile tale sunt în ordinea în care trebuie şi dacă tu imaginezi o anumită situaţie cu un soi de onestitate, e oarecum suficient. Dar pare puţin. Cuvântul „suficient” face să pară în sine că e uşor, deşi nu e. Dincolo de toate, în esenţă e vorba de un tip de deschidere şi de vulnerabilitate pe care le au toţi actorii care sunt foarte buni la film. Chiar şi atunci când joacă voit teatral poţi vedea un fel de onestitate. Ai acces la un fel de bazin din interiorul acelui om, cu care el jonglează. E un canal nemijlocit. Îmi place să văd asta şi îmi place să încerc să obţin asta de la mine. Când simt că am reuşit, sunt atât de fericită. Mi se pare că nimic nu m-a ajutat mai mult să ajung într-un echilibru cu mine decât m-a ajutat să lucrez în film. E un tip de vulnerabilitate, ceva care nu e contrafăcut. Pentru unii e greu de obţinut, pentru alţii e foarte uşor. E un exerciţiu constant cu tine care mi se pare foarte interesant”, adaugă ea.

Consideră actoria de cinema ca un fel de acceptare a posibilităţii ca „identitatea pe care ai construit-o toată viaţa, prin care te defineşti şi cu care circuli prin lume, să nu existe de fapt”. 

„Să fie acea identitate o ficţiune. Iar dincolo de ea să fie ceva ce nu ştii şi nici nu ai cum să ştii. Deoarece cunoaşterea e foarte mult mediată de limbaj, limbajul este complet inutil când vine vorba să surprindă specificul acestei identităţi. Atunci, primul pas e renunţarea la protecţia pe care ţi-o oferă faptul că îţi imaginezi că respectivul eşti tu. Să conştientizezi că ceea ce crezi tu că eşti e o unealtă cu care ai operat şi operezi şi pe care o schimbi mereu, de la un an la altul. Mi s-a părut mereu înspăimântător acest vid de cuvinte care se ascunde dincolo de cuvintele cu care te descrii, care sunt reconfortante pentru că îţi confirmă că eşti viu şi că identitatea ta e solidă. Dar dacă le-ai da pe toate la o parte, ai vedea că e ceva atât de imaterial, încât însăşi viaţa ta e imaterială, pentru că nu mai poţi să o pui în cuvinte, într-o formă solidă”, mai explică actriţa.

Ilinca Hărnuţ afirmă de asemenea că pentru un actor este bine să fie realist, să îşi cunoască limitele şi să nu încerce să joace tot, pentru că „stridenţa e groaznică”: „E o păcăleală să crezi că poţi să fii oricum şi poţi să faci orice. E o şmecherie pe care o tot faci la infinit şi care devine din ce în ce mai neinteresantă. Seamănă cu nişte scheciuri proaste de la televizor”. 

Consideră că „există mai multe categorii de interpretări bune” şi că totul „depinde foarte mult de stilistica produsului”.

„În filmele care mimează realitatea, există un lucru foarte vizibil şi deranjant, pentru că nu se învaţă prea bine în şcoala românească. De aceea sunt doar câţiva actori care joacă în toate filmele, pentru că probabil ei o fac cel mai bine. Într-un sistem de şcolarizare în care trebuie să fii validat că ai făcut bine (eşti în clasa întâi şi trebuie să primeşti „foarte bine” sau nota 10), actorii au tendinţa de a arăta că au înţeles. Dacă interpretează un personaj trist, atunci ei tot timpul îţi supracomunică faptul că e trist, pentru că se tem că nu o să înţelegi că e trist. Actorii se simt însărcinaţi să ducă ei tot sensul unei scene, ca şi cum nu mai există alte elemente, ca şi cum nu există contextul întregului film”, spune Ilinca Hărnuţ.

„Într-un film din convenţia hiperrealistă, dar nu numai, în primul rând trebuie să înţelegi că eşti un element dintr-o sintaxă mai largă, care are o funcţie, la fel cum au şi alte elemente. Şi trebuie să serveşti acea funcţie. Iar toate aceste funcţii creează împreună o frază. Nu eşti tu singur”, adaugă ea.

Apoi, completează actriţa, este extrem de important „să înţelegi convenţia întregului”: „Să înţelegi cheia de joc. Să nu fii în contratimp cu restul. Să nu dinamitezi convenţia prin felul în care joci, prin felul în care îţi construieşti personajul. Tu poţi să faci ceva care e foarte bine în sine, iar în capul tău să joci cel mai bine din film, dar dacă nu înţelegi convenţia întregului, de fapt eşti strident şi deranjant. Un actor bun este unul care, în primul rând, înţelege rolul lui în sintaxa mare a filmului şi, în al doilea rând, are modestia de a recunoaşte că nu are nicio şansă să controleze toată percepţia celuilalt despre el”.

Credit main photo: Horaţiu Şovăială

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.