Toată lumea a urmărit încordată imaginile momentului în care Dumitru Buzatu, președintele Consiliului Județean Vaslui, primește mită. Câțiva au îndrăznit chiar să se gândească la cinema.

Din când în când, canalele de știri românești ne fac câte un cadou nesperat, sub forma unui eveniment național de imagini. Acum câțiva ani, era cazul acelei urmăriri absurde a mașinii care îl purta pe Liviu Dragnea la penitenciar: cadru interminabil cu un București blocat în trafic, desprins parcă dintr-un film românesc recent. E cazul, acum, celebrului videoclip cu flagrantul lui Dumitru Buzatu, care ne-a reamintit de puterile contradictorii ale audiovizualului.

Imaginile au curs în buclă de-a lungul ultimelor zile: de la predarea valizei cu bani la momentul în care aceștia au fost înșirați tacticos în portbagajul mașinii, trecând printr-o procedură cu atât mai comică cu cât a ținut să bifeze toate etapele regulamentare, cu tot cu rugăminți și semnături de acte oficiale, în miezul unui climat de angoasă maximă. Situația, desigur, nu are nimic comic în ea; dimpotrivă – e necesar să se deruleze întocmai. Amuzamentul survine doar atunci când toate aceste acte se văd înregistrate de o cameră bezmetică și proiectate pe un ecran. Jurnaliștii postului TV Antena 3 nici nu știau câtă dreptate au scriind pe burtieră: „Urmărire ca în filme!”

Căci ce am văzut în aceste șapte minute a fost, într-adevăr, un film. Nu atât prin latura sa spectaculară (acel „ca-n filme” care tranșează cu o realitate adesea posacă), cât prin faptul că întreaga dramaturgie a acestui plan-secvență a părut să urmărească fidel o structură pe care, fără să ne forțăm prea tare, simțeam că o cunoaștem de undeva. Mai precis, din sala de cinema.

Nicio dorință de bagatelizare aici. Doar simpla constatare că între cinema și justiție a existat de la începuturi un fel de afinitate care adesea tindea să amestece palpitant lucrurile (contaminarea dintre arta actorului și pledoaria avocatului, imaginea utilizată ca probă etc.).

În toată această desfășurare de forțe, adevărul intim al cinemaului, aflat la intersecția unor raporturi de forțe inegale, rămânea la post: un chip uman devenit dintr-odată neputincios se descompunea sub ochii noștri, copleșit de vină și teamă, sub intimidarea forțelor de ordine și a zoom-urilor insistente, conștient că e exhibat la prim-plan, în fața națiunii întregi.

De unde și impresia că acest video devenit viral ne implică în toată experiența noastră de spectatori. Ca un concentrat care cristalizează chestiuni morale cu care critica de film se luptă dintotdeauna. Iar faptul că el apare astăzi, într-o epocă a live-urilor la care toată lumea este chemată să participe activ, prin comentarii și reacții, nu face decât să întărească impresia că aportul imaginii – între document și spectacol, între dovadă și exorcism colectiv – devine tot mai complex și mai disputat.

Să zicem, deci, că între răufăcătorii din policier-ul clasic și Dumitru Buzatu există ca un raport involuntar de filiație. A sublinia dimensiunea histrionică a politicianului în cauză nu constituie nicidecum un afront personal, ci o încercare de a ne situa într-un timp al totului-imagine în care omniprezența camerelor ne face, la tot pasul, să ne jucăm pe noi înșine, conștienți că cineva ne privește.

Înregistrarea flagrantului DNA ne interesează și din alt motiv: ea este un strălucit exemplu de timing cinematografic, în care efecte minimaliste pot da rezultate nebănuite. Un gând răs-citat din Hitchcock, maestrul thriller-ului, exemplifica ideea de suspans: suspansul e atunci când știi că bomba se află sub masa îndrăgostiților și stă să explodeze, iar ei habar n-au.

Cam așa a fost și aici: o mostră de suspans ca la carte, chiar dacă protagoniștii cunoșteau dinainte deznodământul. Fiindcă între oprirea mașinii lui Buzatu de către mascați și momentul real al revelației – apariția aproape mistică a teancurilor de bani luminate de lampa camerei de filmat – au trecut minute bune: timp mort care, paradoxal, a potențat decisiv rezultatul final. În economia acestei fantezii cinefile deloc deșănțate, tergiversarea respectivă – semnarea ordinului de percheziție, du-te-vino-ul aproape pișicher dintre Buzatu și anchetator, care se invitau reciproc, cu ceremonie, să deschidă portiera – a avut ceva dintr-o demonstrație de mizanscenă calculată.

Noi, în tot acest timp, sorbeam din priviri. Există ceva foarte provocator în astfel de filmulețe-dovadă, care se joacă cu disponibilitățile noastre de empatie. Căci, în toată această desfășurare de forțe, adevărul intim al cinemaului, aflat la intersecția unor raporturi de forțe inegale, rămânea la post: un chip uman devenit dintr-odată neputincios se descompunea sub ochii noștri, copleșit de vină și teamă, sub intimidarea forțelor de ordine și a zoom-urilor insistente, conștient că e exhibat la prim-plan, în fața națiunii întregi. Acest video e cu atât mai relevant cu cât ne afundă în plină dilemă audiovizuală a unui timp în care totul e filmat în permanență, dintr-un preaplin al hipervizibilității care transformă automat orice potențial spectator într-un voyeur cu acte-n regulă.

Înregistrarea flagrantului DNA ne interesează și din alt motiv: ea este un strălucit exemplu de timing cinematografic, în care efecte minimaliste pot da rezultate nebănuite. Un gând răs-citat din Hitchock, maestrul thriller-ului, exemplifica ideea de suspans: suspansul e atunci când știi că bomba se află sub masa îndrăgostiților și stă să explodeze, iar ei habar n-au.

Nimic nou sub soare. Cel puțin de la Fritz Lang încoace, un escroc este prins iar și iar pe ecran, iar chestia asta ne pune față în față cu limitele busolei noastre morale. E marea lecție a cinemaului american clasic, prin excelență terenul dezbaterilor despre ce e corect și ce nu: uneori, binele nu poate fi înfăptuit, prin imagine, decât cu prețul unui mic forcing dezumanizant.

Există, aș zice, un singur bemol: e ca și cum, în toată această orchestrare audiovizuală de-a dreptul sublimă în potrivirile sale întâmplătoare, ceva a lipsit. Acel ceva e un final satisfăcător. E de văzut cum, odată numărați banii (indiciu: sunt indecent de mulți), filmulețul se taie, răpindu-ne șansa unui contraplan atât de necesar cu personajul Buzatu, cel care în ultimele minute și-a anticipat sfârșitul din hors-champ. Refuzând această imagine-retur, operatorul s-a grăbit și a uitat să închidă arcul narativ. Poate știa că ultimele cuvinte, în filme, pot juca rolul unui blestem menit să persiste.

*Imaginea principală a articolului este din filmul L’argent (Banii), de Robert Bresson. Alegerea nu este întâmplătoare: inspirat de nuvela lui Lev Tolstoi, „Bani falși”, filmul din 1983, spune povestea tragică a unui tânăr pe nume Yvon, care se trezește prins într-un cerc vicios al sărăciei și corupției, declanșat de o bancnotă falsă pe care o primește neintenționat.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.