Săptămâna asta s-au încheiat filmările la Interior zero, al doilea lungmetraj semnat de regizorul de teatru și film Eugen Jebeleanu. Filmul este o ecranizare a romanului omonim scris de Lavinia Braniște, cu un scenariu adaptat de Ioana Moraru.  

E ziua 16 de filmare din 21. Echipa se află într-o frizerie din cartierul Titan din București, iar prima scenă a zilei surprinde momentul în care personajul principal, Cristina, se tunde periuță. Reformulez: personajul principal jucat în film de trei actrițe, care astăzi poartă tricouri asemănătoare, în dungi albastre, au fost tunse de frizerul interpretat de Eugen Jebeleanu. Fiecare Cristina se așază apoi, pe rând, în scaun și se privește în oglindă minute lungi. Din off se aud din când în indicațiile lui Eugen Jebeleanu, de data asta din postura de regizor: 

„Mai stai aici în gândurile astea.” 

„Descoperă o chestie nouă pe care n-ai mai văzut-o la tine până acum.” 

„Gândește-te la senzația unui capitol închis.”

Pe podea, e împrăștiat păr mult, același păr despre care aceste trei femei au spus probabil, cu numai câteva ore înainte, uitându-se și atunci în câte o oglindă, că nu le stă bine. 

La fel ca în roman, filmul o urmărește pe Cristina, o femeie de 30 și ceva de ani, care e captivă într-un job obositor și anost, din care bâjbâie după drumul de ieșire. Cristina e în același timp prinsă într-o relație la distanță, fără prea mari perspective, și în general se confruntă cu situații obișnuite și recognoscibile, care reflectă perfect realitatea zilelor noastre – chirii, relații complicate cu părinții plecați la muncă în străinătate, seri în Control. Sau, cum spunea pe scurt autoarea romanului într-un interviu, „e despre viața în România anului 2016, așa cum este ea văzută de o femeie de treizeci și ceva de ani.”

Această „banalitate” este și ceea ce l-a atras pe Eugen Jebeleanu la romanul scris de Lavinia Braniște, adaptat de Ioana Moraru, scenarista cu care a lucrat și pentru primul său lungmetraj, Câmp de maci. „Interior zero este al doilea film în care caut să portretizez generația din care fac parte prin focusarea pe un personaj anonim care se luptă cu proprii monștri și este constrâns de un context care îl opresează. Cristina este pentru mine peste tot, mă întâlnesc cu ea la tot pasul”, spunea regizorul la începutul filmărilor.

Dacă povestea unei tinere de 30+ care încearcă să se adapteze la viața de adult într-un București ostil era cunoscută, provocarea mai mare a fost aceea de a găsi forma estetică, pe care a gândit-o împreună cu DOP-ul Marius Panduru. „O femeie tânără care se luptă cu sistemul, cu partenerul, cu diverși demoni interiori, tratat convențional, va fi un alt film convențional din Noul Val pe care l-am tot văzut”, mi-a spus Marius Panduru în pauza de masă. Soluția pe care au găsit-o a fost să spună povestea construcției acestei identități, și să transfere asta în însăși forma filmului: o ficțiune care arată culisele și șantierul facerii filmului, care sparge convenția tradițională a realismului cinematografic, în care planează întrebarea „Unde se termină realitatea şi unde începe ficțiunea?”.

„Asta creează și o ironie”, spune Panduru. „Sunt momente care ar putea fi clișeu – ele nu sunt clișeu în carte pentru că acolo vorbim de un alt limbaj – dar sunt lucruri pe care am încercat să le surprindem altfel. Prin deformări, glumițe care există în coregrafie, regia lui Eugen în prezența echipei, momente în care echipa este prezentă asumat acolo – elemente care îți aduc aminte că nu noi facem un film, sunt niște oameni care fac asta.”

Filmările au început în toamna anului trecut printr-un atelier de casting, cu mai mulți actori, și au continuat în septembrie anul acesta în București. 

Cristina din filmul Interior zero e și Valentina Zaharia, și Cristina Drăghici, și Cendana Trifan. Cele trei actrițe au mai colaborat cu Eugen Jebeleanu în diferite spectacole de teatru, însă pentru Valentina și Cristina este prima oară când au rol într-un lungmetraj (Cendana a jucat și în Câmp de maci). Spun că s-au regăsit în trăirile personajului din carte care le vorbește și despre viața lor. 

Pentru Cristina, a contat conflictul între ceea ce simte personajul ei pe interior, care are multă furie acumulată, și ceea ce ajunge să exprime. „Mi se pare că la un moment dat are și o eliberare. Se rupe de aceste legături dificile, ușor-ușor, printr-un soi de fatalitate, mai conștient, mai inconștient.” 

Pentru Valentina, rolul Cristinei a venit într-un moment cu multe nesiguranțe: renunțase la teatru și și-a luat un job full-time „în care face multe spreadsheet-uri”. „Nu eram neapărat într-o îndoială față de mine, dar nu știam cum sunt percepută și în ce aș putea să transform ce era viața mea atunci. La ateliere (n.r. – filmările de anul trecut, care au durat patru zile) m-am concentrat doar pe clipă și am încercat să fiu curioasă. Acum cred că pot să văd mai clar un proces de schimbare în viața mea”, spune Valentina.

La terase ard făcliile în sobele electrice, în jurul lor stau ciorchine oameni cu haine frumoase și sufletul varză, în acest ocean de deznădejde care este Controlul tinereții noastre.

― Lavinia Braniște, Interior zero

Cendana spune că a fost cucerită de asemănările dintre viața simplă a Cristinei și trăirile ei. Personajul ei se gândește mult la nevoia noastră de a fi „puțin mai speciali”. „Fiecare dintre noi merită să fie puțin mai special și cum poți fi dacă nu cu atenție din partea celorlalți? E despre ceilalți, dar și despre noi, cum îi percepem pe ceilalți, ce facem noi ca să avem o relație mai bună cu ceilalți? Cristina nu e victimă.” 

Cendana s-a mai tuns periuță și pentru alt rol, iar schimbarea n-a fost atât de abruptă așa cum a fost pentru Valentina și Cristina. E și cea care încearcă să destindă atmosfera în pauza de masă întrebând în jur: „Mi-am prins bine părul?”

Înainte de a continua filmările pentru a doua scenă din zi, în care eroina merge să viziteze un apartament într-un complex rezidențial, l-am întrebat și pe Eugen Jebeleanu despre construcția noului său film, dar și transpunerea sa ca personaj. Mai jos, câteva fragmente din dialog.

*** 

Ce m-a atras la poveste, în mod paradoxal – spun asta pentru că forma filmului e complexă –, e banalitatea. Anonimatul ăsta al personajului mi s-a părut o zonă de explorat și exploatat în așa fel încât să devină un portret al unei generații – o pictură socială, dar fără să fie ceva băgat în ochi, ci dimpotrivă, să existe un fel de distanță, de detașare, poate chiar de ironie și critică la adresa societății și la constrângerile cu care se confruntă personajul central. 

Temerea mea cea mai mare în raport cu reprezentarea Cristinei era să nu fie un personaj-victimă. Deși ea se află într-un moment al vieții în care „ia palme” din toate părțile, în același timp, sentimentul de care mă feream – și pe care îl detesc în viața de zi cu zi – e cel de milă. Nu vreau ca acest personaj să provoace milă. Mi-am dorit să fie o reprezentare empowering, care să arate că, greutățile cu care Cristina se confruntă și forța pe care o are în micile ei acțiuni, gesturi și decizii, o determină să schimbe ceva la ea și la ce se întâmplă în jur. Și o face, poate, mai puternică.”

***

Mi-a fost teamă să mă apropii de această poveste care e a unui femei. M-am gândit că poate nu sunt neapărat persoana potrivită să o spun. 

Ca să o fac „a mea”, în primul rând, m-am adus și pe mine în personaj. Am încercat să mă gândesc la mine dacă aș fi Cristina. Am vorbit și cu iubitul meu Yann, care îmi cunoaște toate căutările și fricile, și m-a încurajat să mă proiectez în Cristina, cu neajunsurile mele, cu revoltele, cu sentimentul de ostracizare din cauza orientării sexuale – ca să dau doar un exemplu. Aici am încercat să mă întâlnesc cu personajul și să-l înțeleg din interior, la nivel vulnerabil și intelectual, și să văd ce i se întâmplă, pentru a mă feri de clișeu și stereotip. 

Ca formă, m-am adus pe mine ca regizor de teatru în film. Am încercat să aduc cât mai mult din joaca de convenții din teatru, în care frontiera dintre realitate și ficțiune e una cât mai transparentă, în care chestionez rolul actorului în ceea ce joacă, cine joacă pe cine?, actorul e jucat de personaj sau invers? Etc. Mă interesează mult ambiguitatea asta a actorului și frontiera personaj-actor. De aici a reieșit această construcție estetică a filmului: prin arătarea șantierului construcției filmului, a culiselor, prin rolul meu de frizer în film, încercând să mă pun și pe mine în același „pericol” pe care îl cer actorilor sau colaboratorilor mei.

***

Prin multiplicarea personajului central mi-am dorit să redau mai multe trăsături de caracter. Cele trei actrițe sunt extrem de diferite și asta mă bucură foarte tare. Fiecare are energia ei, are povestea și parcursul ei profesional. În același timp, cred că problema lor e comună undeva. Chiar dacă ea capătă valențe diferite, personajul poartă aceeași dramă, aceeași revoltă. În felul ăsta, mi se pare că Cristina devine un portret al unei generații, pornind de la căutările și angoasele unei persoane anonime în care ne putem regăsi cu toții – o vedem la tot pasul, pe stradă, la birou, interacționăm cu ea.

***

Față de primul film, totul e foarte diferit. În primul rând pentru că mă simt mai stăpân pe mine. Pe de altă parte, pentru că am riscat cu filmul ăsta în zona asta formală, e și o satisfacție pentru că încerc să-mi găsesc propria identitate artistică și în lumea asta cinematografică, nu doar în teatru.

Mama are emoții. Îi dau să-mi țină geanta și paltonul și i se adună un morman de lucruri în brațe. A aterizat azi-noapte la două și a avut valiza plină, la limita celor 23 de kilograme. Mi-a făcut niște creveți marinați și mi i-a adus într-un borcan sigilat cu multă bandă adezivă. Turte din smochine și curmale, migdale, fistic și pate de ton. Câtă mâncare, atâta iubire, în sensul ăsta nu s-a schimbat.

― Lavinia Braniște, Interior zero

***

Le spuneam actorilor în laboratorul de anul trecut că îmi place să cred și sper și vreau ca „arta noastră” să fie în serviciul nostru și nu doar noi în serviciul ei. Să existe un soi de angajament prin ceea ce facem. Nu e doar un produs artistic, ci și un manifest civic. Faptul că spun această poveste în felul ăsta să mă facă să mă gândesc ce înseamnă pentru mine, ce înseamnă pentru spectator și cum pot eu contribui la o evoluție – oricare ar fi ea, dar în primul rând socială și politică – într-un anumit context.

***

Am în minte o vorbă a Cristinei: „Toată viața mi-am dorit să fiu un copil bun.” Pentru mine această replică reprezintă un filtru de lectură al întregului personaj și al poveștii. Cred că are un ecou în fiecare spectator, oricare ar fi el. Și îmi doresc ca, la nivel emoțional, fiecare să ajungă la propria istorie personală, care să se reflecte în ceea ce vede pe ecran și să poată fi un preludiu pentru viață. Să poate să ia niște decizii, să modifice ceva, să-l întărească.

Ies de pe străduță în bulevard și mă copleșește imensitatea orașului în această după-amiază de vineri. Când ar trebui să înceapă tropăiala și bucuria și forfota sufletului. La mine începe pustiul.

 ― Lavinia Braniște, Interior zero

Mi-ar plăcea să existe deschiderea față de alte moduri de a arăta o poveste. Să nu ne limităm doar la realismul cinematografic, „convențional”. Filmul își propune să se joace cu asta, nu să fie împotrivă, nici să-l contrazică, ci încearcă un experiment, în care realismul devine parte din ingredientele cu care lucrăm, dar nu este motorul principal a felului în care arătăm asta. 

*

Din distribuţia filmului mai fac parte: Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Emilian Oprea, Cristian Popa, Vlad Udrescu, Yann Verburgh, Irina Movilă, Dana Rogoz şi Ada Galeş.

„Interior zero” este o producţie Icon Production, realizată cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei. Filmul este produs de Velvet Moraru, imaginea este semnată de Marius Panduru, montajul de Cătălin Cristuţiu, scenografia de Mălina Ionescu, iar costumele de Velica Panduru.

Anca Vancu

Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.