Festivalul Internațional de film Anim’est se desfășoară în perioada 29.09 – 8.10 la București și este singurul festival de film din România care se bucură de statutul ”Oscar-qualified”. Am stat de vorbă într-o dimineață cu soare, în holul cinematecii Eforie, cu Mihai Mitrica, unul din fondatorii festivalului, care ne-a povestit puțin despre ce înseamnă să organizezi un festival atât de longeviv și cum a început totul, în urmă cu 12 ani.

În urma cu 12 ani se năștea Anim est, singurul festival de film de animație din România și unul dintre cele mai frumoase din Europa. Cum a început povestea din spatele brand-ului, pe care prea puțin o știm?

A început complet întâmplător, dacă îmi aduc bine aminte. În 2005 am fost la primul meu festival de animație, prin niște prieteni foarte buni, printre care directoarea de pe atunci a Institului Ceh. Ea știa de ideile mele de pe atunci și mi-a sugerat să merg la acest festival din Cehia de animație. Am ajuns acolo și am fost fascinat de ce se întâmpla acolo. Nu știam foarte multă lume dar m-am întâlnit cu niște prieteni de la alte festivaluri de film complet întâmplător și mi-am dat seama că trebuie să merg cu ideea până la capăt, să facem și noi în București. Am revenit în țară și am înscris proiectul. Din păcate nu s-a întâmplat nimic în 2005, nu am obținut nicio finanțare, dar am perseverat.

Și s-a întâmplat în 2006. Cum s-a desfășurat prima ediție și ce probleme ați întâmpinat?

Da, am reușit să obținem niște finanțări mici dar suficiente pentru prima ediție a festivalului. Eram trei inși când a început totul, aveam voluntari prieteni, frați, surori. Nu a existat call de voluntari, noi centram tot, no făceam tot. Mi-aduc aminte și acum cu Laurențiu când scriam comunicate de presă, lipeam afișe în stradă, le lipeam cu scotch în stațiile de autobuz 🙂

A fost singura ediție în care am avut patru cinematografe. Într-unul din cele patru tocmai se lansase ”Cars” și cunoscând distribuitorul, am căzut de comun accord să includem și proiecția ”Cars” în programul nostru – la vremea aia se dădea un singur film într-un cinematograf toată ziua. Cred că cel mai mare atuu al nostru a fost că nu mai exista un festival de animație, deși noi am fost sceptici la început: e public, nu e public. Ne-am gândit ”hai să facem ediția asta și să vedem ce se întâmplă” și am rămas foarte uimiți când am văzut cât public am avut la prima ediție. La vremea aceea erau mari probleme în festivalurile de film pentru că totul era pe 35mm, iar cu transportul și vama și toate greutățile de atunci, filmele nu ajungeau mereu la timp. Noi am reușit, avand experiența a trei ediții TIFF deja, să ne ținem de program; n-am făcut nicio modificare și nici nu am anulat proiecții. Tot ce era scris în program, s-a întâmplat.

Cred că orice om, după o primă ediție reușită a unui festival, își dorește să continue și inevitabil, își imaginează unde ar putea ajunge peste ani produsul său. Ce ți-ai imaginat tu, Mihai, când ai pornit pe acest drum? Arată Anim est-ul așa cum ți-l închipuiai?

Într-adevăr, îți imaginezi unde vrei să-l duci ,dar lucrurile se rostogolesc, nu neapărat în direcția în care ți-ai dori. Totul se poate schimba pe parcurs, cred că niciun eveniment nu are cum să urmeze parcursul la care te-ai gândit tu inițial.

Dar au existat milestone-uri în parcursul vostru?

Da. Ne-am propus ca festivalul să aibă două componente: una de public și una de profesioniști. Ceea ce s-a și întâmplat. Dar încă de la început, de la prima ediție, publicul a fost cel mai important.

Cum a crescut publicul în acești doisprezece ani frumoși de festival?

Am avut mare noroc cu o agenție de publicitate, care ne-au sunat și ne-au zis ”băi băieți, ne place foarte tare ce faceți, nu s-a mai făcut așa ceva; suntem și fani ai animației, hai să facem împreună”. Noi le-am zis că nu avem buget pentru așa ceva și s-au oferit să facă totul pro bono. Din ediția a treia, de când s-au implicat, publicul nostru parcă a explodat și mi-aduc aminte că în 2008 aveam Cinema Scala, Patria și Elvira Popescu, dintre care Scala avea 800 locuri și Patria 1200. Seara, la proiecții erau pline ochi. Aveam 2.000 spectatori pe seară. Ăla a fost anul când am venit cu ideea serii noastre speciale, ”Creepy Animation Night”, care până să se închidă Patria, a fost mereu sold out.

Citeam undeva că la prima ediție aveați doar două animații românești înscrise. Astăzi numărul înscrierilor este din ce în ce mai mare. Care crezi că sunt motivele principale ale acestei creșteri pe plan local?

Răspunsul este destul de simplu: astăzi toată lumea își permite un computer, un soft și există nenumărate exemple de animații care sunt făcute de o singură persoană, acasă. Și înainte se întâmpla asta, însă procesul era mult mai greoi, softurile nu erau la fel de accesibile. Cu siguranță și Anim’estul a ajutat, am tras în fiecare an de competiția românească, doar că acum numărul de înscrieri este mult mai mare. În primele ediții, noi îi sunam pe oameni, pe cei pe care îi cunoșteam și așa reușeam cu greu să strângem o oră de animații românești, cu indulgență. Din păcate, cu mici excepții, calitatea din ultimii ani lasă mult de dorit; nivelul a crescut mai mult cantitativ.

Din punct de vedere logistic, cât de mult durează organizarea unei ediții? Și care este etapa care vă dă cele mai mari bătăi de cap an de an?

Partea cu invitații durează cel mai mult pentru că îți trebuie confirmări. Dacă e prea devreme, mulți îți zic că e prea devreme; dacă le zici prea târziu, zic ”mamă dacă îmi ziceai mai devreme”, motiv pentru care aici e mereu tricky. Orgaizarea unei noui ediții începe practic odată cu terminarea ediției precedente, poate chiar și mai devreme – am de exemplu un invitat deja confirmat pentru ediția viitoare, care n-a putut veni în ediția aceasta.

Doisprezece ediții de festival este un număr de ani care strânge sute de voluntari, coechipieri și invitați cu care ați împărțit momente de neuitat. Ne poți împărtăși vreun moment cu adevărat special pentru tine? Sau mai multe 🙂

Ce e foarte greu este despărțirea de generațiile de voluntari pentru că odată la 3-4 ani, odată cu terminarea facultății, se angajează și se transformă în spectatori. E ușor trist că după fiecare patru ediții, când noi știm și de multe ori ne așteptăm, vin și ne spun că nu vor mai putea veni la următoarea ediție. Unii își iau concedii pentru a participa dar bineînțeles, nu poți face asta în fiecare an. E emoționant.

Și eu am trecut prin toate ipostazele: voluntar, spectator, invitat și este adevărat că sunt foarte atașată emoțional de acest festival.

Un alt moment care îmi vine acum în cap s-a întâmplat în 2010, cu regizorul și animatorul Bill Plympton a venit aici. Avea un film foarte nou pe atunci, pe care venea să-l prezinte – ”Idiots & Angels” și am fost să-l luăm de la aeroport eu cu cinci voluntari, cu pancarte. Fetele erau ”angels” și băieții ”idiots” și de atunci povestește la orice alt festival unde se duce cum a fost la București.

Ceea ce e minunat, e și ăsta un mod de promovare până la urmă 🙂 Apropo de lucruri minunate, din 2016 sunteți singurul festival de film din România care se bucură de statutul ”Oscar qualified”, ceea ce înseamnă că filmele câștigătoare anul acesta intră automat pe lista lungă a filmelor nominalizate la Oscaruri. S-a schimbat ceva în mod special odată cu dobândirea acestui statut?

Ne-a responsabilizat noi mai mult, mai ales când vine vorba de selecție; există o oarecare presiune. Dar ca atmosferă, nimic. Nu vom deveni niciodată un festival cu covor roșu.

Știu că tu te ocupi de selecția filmelor în fiecare an. Care este procesul de selecție și cât de mult se schimbă el cu fiecare ediție?

În primul rând, avem niște colegi care fac o preselecție pentru că primim undeva între 1.200 – 1.300 de scurtmetraje, din care la mine ajung maxim 600. Ce e interesant e că la fiecare ediție avem tematici, și chiar dacă filmele nu trec de preselecție, ele pot fi preluate în alte secțiuni off-competition. Nu aș putea spune că sunt niște criterii bătute în cuie.

Ești genul de selecționer care oprește filmul după primele trei minute, dacă nu ii place filmul?

Nu, mă uit până la final. Doar în cazul în care am un film de 30 minute și îți dai seama după primele cinci că nu mai ai ce. Dar spre bucuria mea, nu ajung la mine filmele care nu merită văzute până la final.

Anul acesta tema festivalului sunt benzile desenate și ca în fiecare an, programul este super stufos, atât cu filme, cât și cu workshop-uri și concerte. Ce aduce nou Animest 2017 față de anii trecuți?

De doi ani încercăm să dezvoltăm secțiunea de masterclass-uri și să targetăm workshop-urile în funcție de vârstă. De anul ăsta avem secțiunea de ”making-of” mult mai bine definită. Sunt cel puțin 4 sau 5 making-ofs de filme de festival. Apoi avem o serie intitulată ”12 o”clock”, care există doar la ediția asta datorită temei alese și pentru care am încercat să strângem câțiva desenatori de benzi desenate și animatori, atât români cât și străini.

Am văzut că țara invitată la ediția din 2017 este Finlanda. Ai vreun titlu preferat din programul special de animații finlandeze?

Nu știu dacă am un titlu preferat, poate două, ambele fiind filmele doamnei Katariina Lillqvist, care face parte din juriul Anim’est – primul este mai vechi, este făcut după Kafka și se numește ”Country Doctor”, a luat și premiul la Berlin. Și ultimul ei film, ”Radio Dolores”. Ambele vor fi proiectate pe 35mm.

Cum crezi că va arăta Anim est peste încă zece ani de acum?

M-a întrebat cineva dacă o să ajungem ca ”Annecy” – nu, nu o să ajungem niciodată ca la Annecy, nici nu cred că se poate. Nu cred că o să avem și o secțiune de market, nu cred că animația se poate pune pe picioare în zece ani. Cu siguranță o să fie filme mult mai bune, dar cu o floare nu se face primăvară. Sper să ne menținem și să reușim să facem partea de masterclass-uri și making ofs cât mai consistentă.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.