Într-o istorie recentă a culturii independente din România, un capitol i-ar putea fi dedicat lui Lucian Mircu, timișoreanul care și-a transformat dragostea de filme în activism, care a organizat unul dintre cele mai vii festivaluri de film din țară și care s-a luptat pentru ca timișorenii să aibă, din nou, cinematografe de artă. 

Acest material face parte dintr-o serie intitulată intitulată „Harta și teritoriul Timișoarei: portrete de cineaști din generații diferite”, în care cartografiez orașul ca pe o rețea de locuri și de oameni, de experiențe formatoare și comunitare prin care cinefilia timișoreană a rămas vie și a înflorit în ultimii 10 ani. Timișoara este teritoriul explorat, iar harta o reprezintă poveștile câtorva „personaje”, investigând relația dintre formarea lor și orașul natal, relația cu comunitatea timișoreană iubitoare de artă de atunci și de acum.

 ***

O secvență-kodak ce l-ar cuprinde, ca o crisalidă în chihlimbar, pe Lucian Mircu, este cu el pedalând grăbit pe străzile Timișoarei, cărând în spate un proiector și imortalizat întâmplător de prietenul său, fotograful Mircea Gherase. Gonește contracronometru pentru ca echipamentul să ajungă la o proiecție de film din cadrul festivalului Ceau, Cinema!, al cărui organizator a fost vreme de 10 ani, una din multele situații neprevăzute (și aproape cinematice) când vremea neprietenoasă te obligă să muți proiecția în altă parte pe ultima sută de metri.

În ultimii 20 de ani, Lucian Mircu (născut pe 6 iunie 1980, în Timișoara) și-a canalizat dragostea pentru filme într-un activism pe de o parte cultural, pe de cealaltă comunitar; alături de o echipă de cinefili și câteva asociații culturale a fondat și a organizat Ceau, Cinema! și a activat comunitatea locală pentru a convinge autoritățile că timișorenii au nevoie de cinemauri de artă. De la CINEMAnifestul pe care îl lansa în 2012, în care pleda ca Timișoara să nu rămână „orașul fără cinemauri”, și până în prezent, festivalul a ajuns la 11 ediții, strângând de la an la an mai mulți spectatori, de la câteva sute la câteva mii, iar Timișoara are două cinemauri de artă renovate și un al treilea în curs de inaugurare. În afară de această parte activistă a vieții lui, dragostea de film a însemnat pentru Lucian zeci de cronici de film în mai multe reviste culturale și pe blogul Marele Ecran, precum și pasul spre aducerea propriilor povești în fața spectatorilor: a co-regizat și co-produs două documentare (Superhombre, 2019 și Apă și talpă, 2024). Iar toate astea în „afara programului” de copywriter la o agenție de publicitate. 

Povestea lui e un capitol semnificativ dintr-o (încă) nescrisă istorie a culturii independente din Timișoara și a puterii comunității.

Tot pe bicicletă a venit Lucian și în ziua caldă de iulie când ne-am întâlnit aproape de Cinema Victoria, locul unde avea să-mi povestească că mergea cu mama să vadă primele lui filme în anii ‘80, printre care Tănase Scatiu (r. Dan Pița). După ce ne-am așezat pe malul Begăi cu două cafele la pachet, în mijlocul ediției 11 a festivalului Ceau, Cinema! și prima la care nu mai contribuia activ în organizare, mi-a spus că „până la urmă, nu e așa rău să fii vulnerabil”, citând replica unui personaj din documentarul Apă și talpă, pe care urma să îl prezinte în avanpremieră la Cinema Timiș în următoarea zi. Cu gândul ăsta, a îmbrățișat o plimbare nostalgică și sentimentală prin Timișoara lui cinefilă, vorbind mereu mai mult despre cei din jur decât despre sine, cu retractilitatea unui om care prețuiește prea mult colaborarea și comuniunea pentru a se pune în prim-plan.

*

În anii ’80, anii copilăriei lui Lucian, Timișoara era împânzită de cinematografe de cartier, 13 la număr, multe având nume răsunătoare care păreau să anunțe vremuri bune: Coloseum, Urania, Regal, Thalia, Lyra. În toată țara, existau sute de săli de cinema. Înainte ca ele să înceapă să se închidă unul câte unul după Revoluție, pentru copiii ca Lucian, cinematograful de lângă casă era ca o bonă.

 „Mi-e ușor să-mi explic cinefilia, pentru că, în copilărie, altceva nu exista decât joaca cu prietenii printre blocurile în construcție și mersul la filme. Iar apropierea de casă a cinemaului o făcea pe mama să mă știe în siguranță acolo, deci puteam merge și singur sau cu prietenii de multe ori. Îl târam inclusiv pe fratele meu mai mic, de 5 ani, după mine, la toate filmele, nici nu mai nu conta că unele poate erau nepotrivite pentru vârsta lui. Nu ne întreba nimeni nimic.”

Cinema Parc, al doilea cinematograf construit în Timișoara, în 1909, și numit inițial Apollo, ridicat în fostul Parc Coronini, actualul Parcul Poporului, din cartierul Fabric, este acum centru oftalmologic, o schimbare ce pare scoasă dintr-un gag de Nanni Moretti. Asta după ce a fost, pe rând, discotecă, club de biliard și iar club de petreceri numit, deloc ironic, Le Cinema. În apropierea lui locuia Lucian: „Parc era bona mea, sursa mea de magie și povești de noapte bună. Vedeam filme sovietice, indiene, Superman, orice, tot! La cinematograf am învățat ce înseamnă să împărtășești o experiență cu ceilalți. Am alergat toată viața după fericirea asta.”

Cum vizionările de filme mai mult sau mai puțin improvizate din acea vreme împânzeau și satele, Lucian mergea să le vadă și acolo. „Am fost la Seceani, satul de lângă Timișoara de unde era tata. Aveau la Căminul Cultural Luminătorul o sală de proiecții și dădeau seara filme. Mi-amintesc sunetul proiectorului, mi-amintesc că, de multe ori, se ardea imaginea, probabil pentru că aceleași role super turate circulau prin toate orașele, apoi ajungeau și în sate. Era un Cinema Paradiso pe invers, totul era stricat și improvizat”.

Amintirile lui Lucian despre filmele vizionate la grămadă în cinemaurile anilor ’80 se amestecă. Filme indiene, filme coreene, filmele țărilor prietene, filme improbabile precum Sora Treisprezece sau westernul Cat Ballou. Dar disonanța dintre lumile de pe ecran și realitatea românească devenea tot mai vizibilă până și pentru ochii lui de copil, tot mai apăsătoare. Recent, chiar a povestit despre asta pentru o temă de școală a fiicei lui: „Am descris o zi obișnuită de când eram de vârsta ei. Mi-amintesc foarte clar cum mergeam cu tramvaiele efectiv pline ochi, mai ales dimineața, când mă duceam spre cursurile de vioară. Muncitorii se țineau doar de bară pe exterior, jumătate atârnau în afara mașinii. Trebuia neapărat să urc și ajungeam să merg așa, suspendat aproape, între ei, cu vioara în brațe, sprijinit de bărbații ăia străini într-o inerție a corpurilor. Cred că e o amintire care spune mult despre cum trăiam atunci, ca agățați de un fir de ață.” 

Iar în această realitate a statului la cozi infernale, cu panouri triumfaliste prin toate școlile, care clamau că „trăiau în cea mai bună dintre lumile posibile”, mersul la cinematograf reprezenta una dintre puținele consolări. „Filmele te scoteau din lumea asta. Și acum mă mir că se dădeau și producții care reprezentau lumea liberă, fie și fantezist. Știu că a ajuns banal și sună a clișeu, dar e același escapism pe care îl căutăm și azi; se știe că în perioade de criză lumea merge mai mult la cinema, iar atunci era plin pentru că aveai două ore în care nu te gândeai la nimic altceva.”

A locui lângă un cinematograf nu te face automat cinefil

Anii ’90 timișoreni au însemnat declinul absolut al cinematografelor din oraș. În doar câțiva ani, din 13 săli, abia dacă au rămas trei sau patru funcționale. Asta s-a întâmplat în toată țara (înainte de 1990, existau 430 de săli și grădini de cinema; în 2022 erau 95, potrivit statisticilor CNC), din cauza unei combinații nefaste de legi neclare, improvizații, lipsă de fonduri sau de expertize. În 1991, RADEF România Film a preluat administrarea sălilor și grădinilor de cinema din patrimoniul Centralei RomâniaFilm. Între 2008-2010, administrațiile locale au luat înapoi peste 120 de săli și grădini de filme cu obligația revitalizării lor și păstrării activității cinematografice 15 ani. Dar fără niciun fel de sprijin sau expertiză pe partea de renovare/reabilitare sau pe programare de filme de la Ministerul Culturii sau de la CNC, marea majoritate nu au putut fi redeschise deloc sau, în cazul foarte puținelor reabilitate, au fost transformate în spații culturale care găzduiesc alte tipuri de evenimente. 

Însă în ciuda penuriei de cinemauri, oamenii improvizau și găseau forme prin care să împărtășească vizionarea unor altfel de filme decât cele de la televizor. Lucian îmi povestește că o persoană foarte importantă pentru comunitatea cinefilă din Timișoara în acea perioadă a fost Marian Rădulescu, care, între 1993 și 1995, improviza seri de cinematecă cu filme de autor în spații alternative. „Marian căuta mereu spații să ne întâlnim și să ne bucurăm de filme”. Au făcut proiecții  la Universitatea de Vest, apoi la Cinema Studio, pe urmă la Librăria Joc Secund. „Era mereu plin de studenți, iar proiecțiile și discuțiile de după filme făceau săli pline.” 

La cinematograf am învățat ce înseamnă să împărtășești o experiență cu ceilalți. Am alergat toată viața după fericirea asta.

În anii 2000, Lucian s-a angajat copywriter la o agenție de publicitate și, în aceeași perioadă, a început să scrie despre filme. „De mic mi-a plăcut să mă exprim în scris, să pot spune și eu povești. Sigur că să scrii despre filme e un alt limbaj, dar dorința din spate e aceeași, să scrii povestea ta cu un anume film. Și azi, când fac lungmetraje și folosesc iar alt limbaj, dorința de a povesti rămâne aceeași. Probabil că acum n-aș mai desființa așa ușor un film într-o cronică, aș fi mult mai precaut în a arunca sentințe.” A scris periodic pentru 24-FUN dintr-o „mare bucurie de a împărtăși cu ceilalți plăceri sau dezamăgiri cinefile” și prima cronică publicată a fost la Ambasadori, căutăm patrie al lui Daneliuc. Când amicul său, Richie (Richard Ilie), l-a încurajat, prin 2008, să extindă ce scria despre filme într-un blog, i s-a părut o provocare. Tot Richie i-a dat și numele noii platforme: Marele Ecran.

Prin sălbaticii ani 2000 românești a avut loc și un concurs imposibil de replicat în zilele noastre: o agenție parteneră cu o companie de telecomunicații a organizat un maraton de 48 de ore de vizionat filme sub pază atentă. Dacă rezistai până la final, câștigai cel mai nou model de telefon mobil. „La primele proiecții sala era plină, până la final am rămas vreo 17. Am câștigat telefonul, deși evident că nu ăla era miza pentru mine, ci experiența în sine. Poate o să fac vreodată un film despre asta, pentru că a fost ceva parcă ieșit din experimentele făcute de Dale Cooper, protagonistul din Twin Peaks, povestite în jurnalul lui ficțional.”

Tot cam pe atunci, într-o Timișoara devenită între timp „orașul fără cinemauri”, a început și activismul cinefil al lui Lucian. În afară de variantele de entertainment comercial din mall-uri, iubitorii de film de artă erau exilați în spații cu condiții tehnice precare și confort improvizat, autoritățile locale închideau ochii și prioritizau orice altceva, frustrările se acumulau. O poveste din acea vreme mi-a rămas întipărită în minte ca o secvență de film după ce am citit-o în volumul Ceau, Cinema! scris de Lucian în 2023, la aniversarea ediției 10 a festivalului, și pe care mi l-a dăruit în aceeași zi cu soare. 

„Din cele 13 cinematografe de altădată ale Timișoarei, în 2011 funcționa unul singur. Mult spus funcționa. La Cinema Timiș proiecțiile se făceau din mijlocul sălii, de undeva de pe trepte, cu un proiector ca de birou. Era pus pe un stativ de care te puteai împiedica cu ușurință, în timp ce scanai sala după două scaune vecine, încă întregi.

Adesea a fost semnalată și prezența la film, fără bilet, a șobolanilor. Iarna nu puteai rezista nici învelit în pături în sala neîncălzită. În ultimii ani, cinematograful se închidea în lunile decembrie și ianuarie. Betty (Varga-Piatek) își amintește că o dată a văzut, pe rândul din fața ei, un spectator care se încălzea cu câinele în brațe.

Cu toate astea, încă erau temerari în sală (atunci când se strângeau patru oameni, numărul minim de spectatori pentru a se ține proiecția). Era ultimul loc din oraș unde mai puteai vedea filme europene de artă. În ultimii ani, ajungeau greu și la Timiș, pentru că RADEF (regia de stat care deținea ultimul cinematograf din Timișoara) nu avea bani, oameni sau vreun interes real. Cu excepția rarelor proiecții de cinematecă și a festivalurilor itinerante aduse câteva zile pe an de centrele culturale străine, cinefilii erau lăsați să se descurce pe cont (de Filelist) propriu.” (citat din volumul aniversar Ceau, Cinema! Din spatele scenelor, Timișoara, 2023)

Nu mi-am dorit niciodată programatic să fiu directorul unui festival de film, e ceva în care mai mult aluneci, o mișcare în care ești atras. Dincolo de iubirea de cinema, drumul ăsta al meu e explicat și generat de oameni, de întâlniri, interacțiuni și sprijinul celor care ne-au fost alături.

Blogul Marele Ecran strânsese până în 2011-2012 o comunitate mare de cititori, mai ales locali. Apoi întâmplarea a făcut că doi timișoreni, regizorul Cristian Pleș și actorul Boris Gaza, să facă un scurt metraj independent, Crossing, care nu avea șanse să fie văzut pe ecran mare. Așa că Lucian și Richie au organizat o proiecție la BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran”) și și-au dat seama că e un lucru pentru care merită să lupte. „Chiar țin foarte mult la experiența de a vedea filme pe ecran mare împreună cu alți oameni. E ceva special, e aproape un ritual. Îmi lipsea foarte tare chestia asta și eram mai mulți care ne doream așa ceva în orașul nostru.”

Ceau, Cinema! și cine-făcătorii

Impulsionați de faptul că organizarea în asociații le-ar oferi mai multe pârghii să acceseze fonduri și resurse, dar și să fie luați în serios de autorități, câțiva curajoși s-au adunat în jurul mai multor cauze culturale. Astfel, din 2013, Marele Ecran (format din Richard Marius Ilie, Anca Mircu și Lucian Mircu), care făcea proiecții în aula BCUT și la Casa Artelor, Pelicula Culturală (formată din Nicoleta Ciocov și Betty Varga-Piatek), care făcea proiecții itinerante în clădiri cu poveste, în sprijinul unor cauze sociale, și Asociația „Camera 4”, prin actrița Alina Ilea și operatorul Cristian Ilea, și-au unit forțele. Au depus la Primăria din Timișoara un proiect pentru dezvoltarea unui cinematograf de artă, susținut public de numeroase alte organizații și centre culturale, cu sute de semnături de sprijin primite din partea cetățenilor. Într-un răspuns oficial, Primăria anunța susținerea proiectului, prin cuprinderea în exercițiul bugetar din anul următor. Apoi încă o surpriză: viceprimarul avea să-i anunțe, peste câteva luni, că Primăria își dorește și susținerea unui festival de film local (Timishort, festivalul internațional de scurtmetraje care începuse în 2009, organizat de Asociația Română a Filmului Independent urma să-și suspende activitatea). 

Aveau să-l numească Ceau, Cinema!.

Au început presiunile și negocierile cu administrația locală, pentru obținerea de spații de proiecții și înțelegerea dorinței comunității de a avea, din nou, cinemauri. La care nu mergeau cu mâna goală, ci cu semnături de la oameni. Pentru că politicienii caută voturi. Asociațiile aleseseră să nu devină un proiect-marotă al niciunui politician, partid politic sau instituție publică, ci să rămână independente.

Despre aceste începuturi povestește Lucian în același volum aniversar Ceau, Cinema!: 

„Ne-a fost clar că indiferent cum ne numeam, Marele Ecran sau Pelicula Culturală, aveam aceeași busolă morală. E esențial să pleci de la un Nord comun, mai ales când știi că te așteaptă un drum presărat cu obstacole. În ciuda diversității firești de opinii și gusturi, alianța noastră era forjată pe baze solide, dincolo de prietenie și pasiunea pentru film. Am fost de la început o singură echipă. Betty Varga-Piatek, Nicoleta Ciocov, Richard Ilie, Lucian Mircu, la care s-au alăturat ulterior, mai consistent, Ionuț Mareș, Anca Mircu, Ciprian Roșca şi Vesna Stepanov. Echipa avea și o componență diversă, oarecum reprezentativă pentru Timișoara. Români, maghiari, sârbi și, pentru câțiva ani, un expat polonez, Michał Piatek.

Fără să înțelegem pe deplin în acel moment, decizia de a ieși de sub umbrela autorităților ne-a marcat drumul. Într-un anume fel, a creat drumul. Închizând ușa unui parteneriat (poate) privilegiat cu Primăria, s-a deschis alt traseu, care se vedea acum mult mai clar. Într-o țară a scurtăturilor, am ales calea mai lungă.”

Această independență le-a permis să fie foarte vocali de-a lungul anilor pe multe puncte, de la perioadele și criteriile de finanțare ale proiectelor culturale până la prioritizarea cinemaurilor în detrimentul proiectelor de urbanism care reflectau doar miopia și grandomania politică, cum s-a întâmplat în cazul mult-promiselor fântâni cântătoare ale primarului în funcție, Nicolae Robu.

La primele ediții, Ceau, Cinema! era mereu pe muchie de cuțit din punct de vedere al finanțărilor sau al logisticii. Uneori primeau de la instituțiile de stat finanțări de 2.000 de euro, cu care nu puteau susține mai nimic, cel mult câteva logistice, nici vorbă să poată acoperi, de exemplu, invitați internaționali. Au apelat de multe ori la crowdfunding, iar comunitatea locală s-a activat admirabil. Într-un an, au avut 100 de contribuții de la oameni de rând și i-au trecut pe toți cu nume și prenume la sponsori pe genericul de mulțumiri de final de festival. „Doamna Roșu, profesoară, e unul dintre cei mai dragi și mai apropiați oameni. Susține și ea festivalul încă de la început, din buzunarul ei, cu sume comparabile cu ale unor sponsori mari. De fiecare dată o trecem la mulțumiri. În pandemie chiar i-am acordat un trofeu onorific. Ea cumva înglobează sprijinul fantastic al comunității pentru festival.”

Primele proiecții au avut loc în 2013, la Casa Artelor, în subsolul cu 40 de locuri și în aer liber, la Curtea cu castani, unde erau 100 de locuri. Pentru un ordin de mărime, anul acesta, peste 5.000 de spectatori au participat la proiecțiile și evenimentele ediției a 11-a.

O mișcare inedită și curajoasă, dar în spiritul misiunii de a duce filmele către oameni, a fost colaborarea cu cinemaul din Gottlob, comună aflată la 52 de kilometri Timișoara, începând din 2014. Prima proiecție la Gottlob, cunoscut pentru lubenițe, a însemnat ecranul de pânză întins pe o structură metalică prinsă de gardul stadionului, în fața căruia localnicii și timișorenii veniți cu mașini și biciclete se strânseseră pe pături, ca la o sărbătoare câmpenească, înainte să se audă trompeta dezacordată din genericul lui A fost sau n-a fost? (r. Corneliu Porumboiu). Și a mai însemnat că „lubenița, mai bună ca popcornul” va rămâne simbolul festivalului până în prezent. 

„În mod paradoxal, dacă marele cinema citadin Timiș era în declin, la cel din Gottlob exista aer condiționat, se restaurase, se înnoise, autoritățile avuseseră grijă de el. Așa că am mers la primar și i-am cerut sprijinul; și din nevoie, dar și dintr-un soi de frondă față de autoritățile de la Timișoara, ca un strigăt de revoltă. Cinemaul restaurat s-a inaugurat chiar în cadrul ediției a 2-a a Ceau, Cinema!. 

Tot în 2015, același primar Robu publica o listă de realizări, printre care era trecută și inițierea și organizarea „Ciao Cinema”. Greșeala de nume reconfirmă comic că acest festival s-a făcut mereu mai degrabă în pofida și nu mulțumită instituțiilor statului. Uneori, bazându-se pe sprijinul oamenilor. Cum s-a întâmplat în 2018, când concursul pentru finanțări pe sectorul cultural s-a încheiat abia în august, lăsând descoperite o mulțime de proiecte independente, printre care și Ceau, Cinema!, care s-a descurcat, din nou, cu ajutorul comunității pentru a nu amâna ediția din iulie. 

2018 a fost totuși și anul în care cinefilii din Timișoara au primit o veste importantă: Cinema Studio, care nu mai funcționează de prin 2012, a reintrat în patrimoniul orașului urmând să fie renovat. Primăria Timișoara, compania Groupama, Institutul Francez din România și Asociațiile Pelicula Culturală, Marele Ecran, Documentor și Asociația Română a Filmului Independent au semnat declarația de intenție privind înființarea unui cinematograf de artă în centrul orașului, ca parte din rețeaua Europa Cinemas. Autoritățile au mai avut nevoie de încă trei ani să înceapă de facto lucrările, iar sala nu e deschisă nici până azi (autoritățile spun că până la finalul anului va fi inaugurată).

Dacă pentru acest spațiu timișorenii au avut și mai au de așteptat, acum doi ani s-a făcut alt pas important pentru a le oferi acces și alt tip de filme decât cele de mall: în 2022, finalmente se redeschide primul cinema timișorean de artă, Cinema Victoria, la zece ani și două luni de la CINEMAnifestul scris de Lucian și adus la viață de asociațiile prietene. Timișoara câștigase titlul de „capitală europeană” și Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara, aflat în subordinea Consiliului Local, se ocupă de repunerea în circuitul social și cultural al orașului a celor 5 cinemauri preluate de la RADEF și pentru care s-au început proiecte de renovare: Freidorf, Timiș, Dacia, Victoria și Studio.

„Aveam 6 ani când am văzut primul film aici. E o seară cu emoții, dar emoțiile e bine să fie împărtășite. E momentul dumneavoastră. Și al nostru. În toți acești ani, ne-ați urmat peste tot unde am aprins proiectorul: în mansarde, beciuri, săli de teatru, la Casa Artelor sau pe stadionul din Gottlob. Peste tot unde am avut o pânză de ecran sau un perete, am dovedit împreună că Timișoara își merită înapoi cinematografele”, spunea Lucian înainte de primul film care inaugura cinemaul.

În anul următor, s-a redeschis și Cinema Timiș după ample lucrări de reabilitare. Dacă numărul de spectatori pe care Ceau, Cinema! a reușit să îi aducă de-a lungul timpului la evenimente nu confirma deja cinefilia locală, cifrele astea sigur o fac: de la deschiderea celor două cinemauri de artă, deci în numai doi ani, sunt estimați aproape 100.000 de oameni care le-au trecut pragul la cele peste 1.300 de filme și evenimente. 

Lucian numește toți susținătorii cauzei cinefile din Timișoara „cine-făcători”. Ceau, Cinema! e, pentru el, despre o comunitate în acțiune. Despre un grup de cinefili care a decis să nu mai aștepte ceva de la cineva. Care a decis să acționeze și să reacționeze la o situație inacceptabilă. Un grup format din organizatori și spectatori, care au avut în egală măsură nevoie unii de alții. Dar vine și o responsabilitate în această comuniune cu publicul? „Da”, îmi spune Lucian. „Am început din comunitate, am continuat cu ea de mână și, până în prezent, oricât am crescut, ne cunoaștem cu majoritatea spectatorilor noștri. Ceea ce adaugă un strat de responsabilitate în plus; am ținut mereu canalele deschise cu ei, am primit mereu feedback, pozitiv sau negativ.”

Oricât de importante sunt sălile de cinema, e prețios și să scoți filmele din cadrul clasic și să mergi cu ele spre oameni, în întâmpinarea celor care poate nu au resursele să cumpere bilet. Iar una dintre componentele de suflet ale Ceau, Cinema! este programul de filme în aer liber din cartiere, care, de câțiva ani, se întâmplă în Piața Traian. Dacă ești spectator în piață și îți muți privirea de la ecran, în diagonală, pe colț, se vede impunător Palatul Ștefania, casa unde a crescut și a locuit până la 20 de ani Lucian. Tramvaiele zumzăie prin spate din când în când, cinefilii-involuntari de la terasele alăturate ciocnesc pahare, voluntarii și spectatorii împart cartofi prăjiți și felii de lubeniță. 

Costurile personale

Dincolo de toată bucuria și reușitele a 11 ani de festival cu un public tot mai mare și mai activ, povestea nu ar fi completă fără consumul și sacrificiile personale din spate. Lucian scrie în volumul aniversar când s-a lovit de a mia problemă logistică: „Simt o jenă în același loc din corp unde parcă s-au strâns, de ceva vreme, toate durerile, fricile și zbaterea ultimelor ediții. Dansul pe sârmă din fiecare an, suspendați deasupra necunoscutului din sistemul de finanțări publice, spațiile improprii, mereu la limita improvizației.”

Sunt curioasă cum privește în urmă și ce înseamnă pentru el această despărțirea de organizarea festivalului care a însemnat atât de mult pentru cinefilii din oraș.

„A fost o perioadă foarte grea, dar m-a și hrănit foarte mult. Uneori mă întreb cum am putut, cum a putut și Anca, soția mea, să îndure programul meu. E drept că aveam și soiul de energie pe care o ai doar la 30 și ceva de ani. Puteam să țin și o slujbă, și scrisul, și festivalul. M-am disipat în toate părțile. Cumva, încă de pe la ediția a șasea mă gândeam să mă retrag încet încet, dar, așa cum glumeam mereu cu Ionuț (Mareș, actualul director artistic al festivalului) citând o replică din Nașul 3: just when I thought I was out, they pull me back in.”

Mă gândesc la toți anii cu luni întregi de organizare, cu emailuri, rezervări, bilete de avion pentru invitați, negocieri pentru drepturi de proiecție, calendare, apoi la zilele de foc ale festivalului unde trebuia să facă de toate, de la cățărat pe schele să prindă la loc pânza ecranului până la alergat pe străzi cu un proiector în spate, și nu pot să nu îl întreb pe Lucian dacă toată munca asta a fost, vreodată, și viabilă financiar. 

„Niciodată. Am avut și privilegiul unui loc de muncă unde puteam să-mi gestionez timpul și că nu aveam program 8:00-16:00, plus înțelegerea din partea Ancăi. Cred că un asemenea model poate funcționa doar când ești într-o fază romantică incipientă, când ești gata să faci totul gratis și să-ți iei satisfacția doar din energia primită de la oameni în zilele de festival și după. Și chiar primeam uneori atât de mult că aproape nu puteam duce, că ajungea copleșitor.”

De la cinefil la realizator de filme

La fel ca în cazul Ceau, Cinema!, și drumul spre realizarea de documentare a fost pavat de întâlnirea cu oameni, nu de vreo ambiție personală. În cazul acesta, scânteia a fost relația cu fotograful Mircea Gherase. Lucian își dorea să spună cumva povestea lui Horia Colibășanu, momentul din timpul urcării pe Annapurna când a refuzat să coboare și să-și părăsească partenerul imobilizat, chiar dacă și-a pus viața în pericol. „Genul ăsta de gest mi s a părut extraordinar într-o țară în care acest fel de solidaritate pe viață și pe moarte era un lucru foarte rar”. Lucian i-a propus lui Horia să îl însoțească într-o expediție și să exploreze împreună povestea, apoi lui Mircea să documenteze fotografic experiența. Mircea însă i-a propus să facă un film. Și de aici a ieșit Superhombre, lansat în 2019.

Tot Mircea Gherase a venit și cu ideea să plece pe urma ultramaratoniștilor pe traseul Via Transilvanica. „Pentru mine, ideea lui a venit în momentul ideal; tocmai terminasem ediția 9 a Ceau și era vremea să mă desprind”. Și așa a prins viață documentarul Apă și talpă. Deja știau că lucrează foarte bine împreună și că asta era genul de poveste care îi pasionează: despre reziliență, despre împingerea limitelor corpului și spiritului, despre colaborare și prietenie; povești ale unor oameni adevărați. Și în care ei, ca cineaști, se implică direct, „pe teren”. Poate tocmai datorită acestei munci la firul ierbii, alături de „protagoniștii lui”, Lucian nu se consideră regizor.

 „Mi-e greu să-mi spun regizor când e vorba de film documentar. Mai degrabă m-aș regăsi în titulatura de realizator. Experiența fizică de a fi pe traseu m-a bucurat foarte tare la ambele proiecte. Apoi, mai e responsabilitatea de a spune povestea unor oameni reali care au avut încredere în noi, care ne-au dat acces la o parte din viețile lor. Presiunea era mai degrabă interioară, față de ei și față de noi, față de timpul și energia investite. Voiam să ne putem uita unul în ochii altuia și să spunem că am ajuns la bun sfârșit. Pentru mine contează ca, la final, la ultima editare, să pot spune că am zis povestea la care am fost martori de la cap la coadă așa cum ne-am dorit și așa cum am putut noi cel mai bine”.

Documentarul s-a lansat la Cinema Timiș în iulie, cu o sală care duduia de oameni, așezați pe scări, în picioare, la ușă. Eram și eu printre ei, undeva pe rândurile de sus, de unde l-am văzut pe Lucian în aceeași perpetuă mișcare: intra, ieșea, mai schimba două vorbe cu voluntarii; apoi a urcat pe scenă în ropote de aplauze alături de echipa filmului și de protagoniști. 

2024 and on

Amiaza de iulie petrecută împreună cu Lucian a continuat după cafelele pe malul Begăi cu o plimbare pe jos spre centrul Timișoarei, în care aproape la fiecare colț dădeam peste o clădire sau o grădină unde avusese loc un eveniment cinefil. Am ajuns la Casa Artelor, unde a avut loc prima ediție Ceau, Cinema!, într-o curte care îmi părea minusculă prin comparație cu energia descrisă din poveștile lui, dar încărcată încă de dragoste de film printr-o expoziție inedită de afișe de filme vechi din colecția personală a lui Marian Rădulescu, cel care în anii ’90 salva role de film de la ardere și le proiecta la Cinema Studio. Am trecut și pe la Cărturești Mercy unde, în cafeneaua cochetă de la etaj, pereții erau împânziți cu afișele de la toate edițiile anterioare ale festivalului, pe care lubenița, simbolul oficial al festivalului, e nelipsită și integrată inedit în temele fiecărei ediții: Trilogia Lubeniței, Cincinalul, Film’s not dead și celelalte.

Îmi dau seama că am avut noroc să am parte de orele astea cu el; dacă încercam în anii precedenți, nu ar fi avut răgazul să se așeze la o șuetă între alergăturile administrative pentru festival, între un proiector care se strică, o pânză de ecran în aer liber care e desprinsă de o furtună, un invitat care se încuie pe dinafară la miezul nopții și alte miriade de lucruri care pot merge strâmb la un eveniment. 

După mai bine de un deceniu de activism cultural, dacă e să rămân cu o lecție personală pe care Lucian mi-a împărtășit-o indirect prin povestea lui, aceasta e eterna goană împotriva timpului și importanța de a nu rămâne un prizonier pasiv în tăvălugul lui.

M-am revăzut cu Lucian peste câteva luni, eu la București, el la Timișoara, via ecranul de laptop. A trecut prima ediție de Ceau, Cinema! „fără el”, a terminat lucrul la documentarul Apă și talpă (care, între timp, s-a lansat în cinemaurile din toată țara pe 8 noiembrie) și ține ateliere de educație de film documentar și drepturile omului cu adolescenți, în cadrul programului „Meet, Point and Shoot la Timișoara”, organizat de One World România. 

Dar orizontul e mai deschis ca niciodată în fața lui.

E aproape imposibil să rezumi însemnătatea a 10 ani de viață ca organizator de festival de film, dar dacă e să tragă o linie acum, Lucian îmi spune că „Cel mai important e că simt că tot parcursul meu de 10 ani cu Ceau, Cinema! a avut un sens. Că după niște ani am văzut că duce undeva, că are însemnătate și pentru cei din jurul meu. Altă mare bucurie e să văd cum apar tineri în echipă, tineri care poate au început ca simpli spectatori. Ăsta mi se pare câștigul cel mai mare, transferul de generații. Adevăratul succes al unui proiect e să continue și fără tine, atunci înseamnă că e realmente relevant. Ceau, Cinema! mi-a dat ocazia să trăiesc mai multe vieți. Să fiu un soldat al cinemaului, vorba lui Werner Herzog.”

Cum te simți acum așezat în viața ta?, l-am întrebat.

„Mi am dat seama că, de zece ani, sunt cumva tras de proiecte, de gravitația lor, că vin ca niște locomotive care se pun în mișcare și te tot duc. Așa că mi-aș dori un an în care să stau puțin pe loc. Nu de la muncă sau de la viața obișnuită, dar să mă așez să mă gândesc ce vreau să fac mai departe. Nu am avut timp să reflectez la asta realmente, nu mi-am dat fizic răgazul. Totodată, copiii mei cresc și vreau să mă bucur cât pot de mult de timpul cu ei.” Lucian își dorește să spună povești în continuare, să le găsească pe cele potrivite pe care să le exploreze fie într-o carte, fie în alt documentar, fie într-un scenariu. Dar fără presiunea termenelor. „Aș vrea să pot fi un povestitor fără deadline.”

 ***

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

Alexa Florescu

După 10 ani petrecuți în industria de carte, lucrează acum în publicitate. Are carnet de bilete la Elvire Popesco și abonamente la toate rețelele de streaming. Primul regizor pe care l-a cunoscut a fost Taika Waititi la prima ediție a festivalului de film horror de la Biertan. Când nu face account management și nu scrie despre filme, stă cu orele pe o insulă din IOR.