Legătura sportului cu cinemaul e una ontologică – așa-numitele prime imagini cinematografice, cronofotografiile lui Eadweard Muybridge, sunt cele ale unui cal de curse (și-ale unui jocheu). Gestul muybridgian se va împlini iar și iar în sportul modern, exploatând acel destin al camerei de filmat de a descompune mișcarea în imagine și de a capta acele lucruri pe care ochiul uman le ratează. Camera va veni în sprijinul sportului, deopotrivă ajutând, acolo unde viteza limitează percepția, și estetizând, acolo unde realul se transformă în imagine. Iar într-un eveniment ca Jocurile Olimpice simbioza între imagine și sport e foarte evidentă, căci pentru majoritatea dintre noi experiența e întotdeauna mediată de un ecran. 

Dacă la începuturile lor moderne de la sfârșitul secolului trecut Jocurile Olimpice erau mult mai propriu un subiect de cinema (un exemplu excelent, deși propagandistic, fiind Olympia lui Leni Riefenstahl, 1938), odată cu anii 1950-60 și răspândirea și accesibilizarea televiziunii, ele au trecut în subordinea generală a TV-ului. Sportul și-a început aici relația cu „directul” (cu live-ul) și utilitarul, dar asta nu înseamnă că el a ieșit complet din teritoriul cinemaului – în fond, nici nu sunt adepta acelor perspective care văd cinemaul și televiziunea ca două fenomene antagoniste. Văd mult cinema în transmisia TV, acolo unde există momente care nu slujesc directului sau utilitarului, acolo unde intervine regia de emisie și se comunică mai mult decât simplul reportaj-eveniment al reprezentației sportivă, acolo unde se speculează inerentul estetic și plastic al mișcării. 

Gândul la aceste notițe cinematografice despre sport a venit uitându-mă de-a lungul anilor la canotaj, unde mă amuză des apariția unor imagini recurente cu plăntuțe și animăluțe, care n-au niciodată legătură cu sportul, dar care își fac tot timpul loc în regia de emisie. În acest mediu care privilegiază directul cineva simte constant nevoia de a mai insera niște cinema. Acestea nu sunt notițele unui comentator sportiv, ci ale unui critic de film: m-am întrebat, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Paris, de unde și de ce se nasc astfel de imagini. Am ales cinci sporturi – canotaj, scrima, gimnastica artistică, surf-ul și judo – despre care am notat câteva gesturi și cutume ale modului în care interacționează ele cu spectatorul și camera. Criteriile de selecție au fost simple: trei sporturi pe care le-am urmărit obsesiv de-a lungul anilor din perspectiva de spectator și două situații virale, care au dat apă la moară unor curiozități imagistice.

’Tis a fairly simple sport

Transmisia din pauzele competițiilor de canotaj mi s-a părut întotdeauna extrem de curioasă și ofertantă. Imediat cum se termină proba, ca și cum camera a decis că atunci când atletul a pus piciorul pe mal pentru acest sport începe inesteticul, imaginea se mută în genere altundeva. Se mută din când în când pe uralele publicului, insistând pe steagurile țărilor care tocmai au câștigat. Se mută și înapoi, în replay, pe momente încetinite și estetizate ale efortului pe care tocmai l-am văzut, lăsându-ne să observăm mult mai atent acele mișcări ale corpului pe care fie timpul și distanța ți le obturează, fie nu ți se arată din capul locului. În momentele de maximă inerție, când încă nu e nimeni la start – și parcă în transmisia acestui sport e un tabu să vezi prea mult din pregătirile sportivilor – camera se mută complet altundeva, abandonând omul cu totul.

Flori, frunze în bătaia vântului, apa sclipind în soare, câte o pasăre rătăcită pe lângă râu. Mi s-a părut întotdeauna că aceste imagini vin dintr-o oarecare frică de nespectacular, dintr-o nevoie estetică naivă și compensatorie pe care o naște teama de preamultul utilitarei imagini sportive. Peisajul vizual pe care îl propune canotajul e, într-adevăr, destul de arid și plictisitor: câte maximum 6 bărci odată pe o porțiune de râu, iar tot ce se întâmplă e că o parcurg dintr-o parte în cealaltă. Poate ceva mai puțin plictisitor e atunci când vezi echipajele de 8 (+1 cârmaci), care vin automat cu ceva monumentalitate prin mărimea lor. Niște imagini virale cu duo-ul de canotori irlandezi Gary și Paul O’Donovan au amuzat întreaga lume după medalia lor de la Rio din 2016, ei insistând caustic în interviuri că nu prea au ce să spună, căci toată filosofia canotajului e „să ajungi cât mai repede de la A la B”. Revenit și la Paris și încă pus pe glume, la întrebarea „cum e” pe Marna, răspunsul lui Paul O’Donovan a fost că nu e prea diferit de râul de-acasă din Cork, poate niște vopsea mai scumpă pe garduri. 

Am asociat întotdeauna canotajul cu un sentiment cinematografic foarte brut – unica mișcare a acestui sport, de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, ca o fâșie de peliculă cinematografică care rulează, reduce imaginea la mișcare, la cea mai de bază formă a cinemaului.

Lăsând la o parte simpatia personală pentru aceste încercări de deglamourizare a sportului  – căci interviurile post-medalii adoră laurii și canotajul e o disciplină preferată de clasele mai înstărite –, remarca lui O’Donovan vorbește despre o stare de fapt și în genere despre mizanscena aproape identică a tuturor competițiilor de canotaj: nu ai loc de prea multe permutări în schema barcă pe râu. Într-adevăr, pentru că probele olimpice pe apă s-au desfășurat în învecinatul Vaires-sur-Marne, transmisia nu a venit la pachet cu acel șarm parizian pe care au mizat alte sporturi olimpice, ca de pildă scrima, căreia locația de la Grand Palais i-a sporit spectacolul. 

Deși imaginea și transmisia ajută acolo unde spectatorii din tribune n-au cum să parcurgă traseul odată cu sportivii, canotajul nu e un sport care să fie inerent dependent de aparatul de filmat, în afara instanțelor (dese) de fotofiniș. Așa cum sugera și afirmația obraznică a fraților O’Donovan, esența canotajului se poate observa cu ochiul liber. Camera și comentatorii intermediază foarte puțin, mai multe remarci biografice despre sportivi decât despre tehnică, iar aparatul de filmat se ține în principal la distanțe mari de bărci, cât să poți privi constant raporturile dintre ele. Doar din când în când intervin cadre apropiate pe sportivi, atunci când excelează vreunul, dar mai des niște gros-planuri cu vârfurile bărcilor unul lângă altul, atunci când rivalii încearcă să se depășească reciproc și se întețește așa-zisa acțiune. În imaginea canotajului se strecoară câteva accidentale falsități – uneori perspectiva filmată de la mal alungește cadrul, iar bărcile care în imagine apar mai aproape de linia de finiș sunt, de fapt, mult mai departe.

Și totuși, în ciuda absenței înfloriturii vizuale, am asociat întotdeauna acest sport cu un sentiment cinematografic foarte brut – unica mișcare a canotajului, de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, ca o fâșie de peliculă cinematografică care rulează, reduce imaginea la mișcare, la cea mai de bază formă a cinemaului. Acele flori, acele crengi în vânt, la Paris niște lebede sub trestii, par să vină din nevoia de a suplini cinematograficul, de a aduce artificial poezia într-un sport arid, care, spre deosebire de alte sporturi olimpice, nu se chinuie să celebreze corpul atletului, să-i descompună fiecare mișcare, ci se autoesențializează ca mișcare pură.

Heavy Metal Fencing

Așa cum acel gen de fotbal de mare clasă primește uneori eticheta de Rock ’n’ Roll Football, acum putem vorbi despre Heavy Metal Fencing, au remarcat comentatorii de limbă engleză de la Eurosport despre energia și urletele pline de adrenalină ale tușelor învingătoare de la Paris. Să setăm întâi mizanscena și regia: probele de scrimă s-au desfășurat la Grand Palais, mare sit istoric al Expoziției Mondiale de la 1900. Nimic mai potrivit care să activeze grandoarea și tradiția „din alte veacuri” ale scrimei, acest sport asociat în mentalul colectiv cu un atractiv imaginar al duelului. Nimic mai potrivit decât Franța – marea revenire acasă pentru un sport al cărui jargon folosește exclusiv franceza, de la denumiri la modul în care se comunică arbitrajul. Sala din Grand Palais a fost pusă la maximum în slujba spectacolului: sferturile și finalele au început cu sportivii filmați în timp ce coboară dirijat în arenă pe niște scări impozante, iar, la lăsarea nopții (adică momentul finalelor), proiectoarele au transformat cupolele într-un cer înstelat. 

Dar altfel scrima e o contradicție, căci odată ajunși pe planșă ni se arată inamicul tradiției: un sport intens tehnologizat, în care presupusa grație istorică e înlocuită de sportivi branșați cu cabluri, veste electronice, lămpi colorate și săbii cu senzor. Ochiul uman pare să fi capitulat în fața rapidității acestui sport. La fel ca marile imagini swashbuckler-iste din cinema, pe model de Zorro și alți spadasini, și sportul scrimă, așa cum se practică el astăzi, e plăcut de privit – căci e alert și exploziv –, dar, la finalul zilei, el rămâne neprietenos cu percepția, operând cu mișcări și detalii cu care ochiul ține greu pasul. Cine vine în ajutor? Chiar ecranul, aici marele intermediar nu numai al spectatorului, ci și al arbitrului. Dacă la alte sporturi replay-ul e un element care vine de-abia cu transmisia, la scrimă el a devenit deja o practică inerentă, mai ales în competițiile mari. Asta se vede cel mai ușor la sabie, cea mai rapidă dintre probe, unde, chiar dacă în genere video-ul e folosit cu cumpătare, după majoritatea loviturilor, arbitrii sunt forțați să se întoarcă la pupitru și calculator și să privească ce s-a întâmplat în slowmotion. Un gest simbolic – dintre preferatele mele în sport — susține această reverență față de imagine: atunci când cer un video review, sportivii desenează în aer dreptunghiul unui ecran. Spectatorul olimpic din sală suferă la scrimă poate cea mai mare pagubă (deși are și el ecranele sale ajutătoare), în detrimentul celui de-acasă, care are toate resursele „să vadă mai bine”, cu atât mai mult că îi sare în ajutor și comentatorul, ca un narator din off. 

Scrima e o contradicție, căci dată ajunși pe planșă ni se arată inamicul tradiției: un sport intens tehnologizat, în care presupusa grație istorică e înlocuită de sportivi branșați cu cabluri, veste electronice, lămpi colorate și săbii cu senzor. Ochiul uman pare să fi capitulat în fața rapidității acestui sport.

Scrima e un sport plin de jargon și cu reguli mai puțin evidente – dacă nu știi diferența între spadă, floretă sau sabie, cum se punctează și unde ai voie să ataci cu fiecare, nu prea știi la ce să te uiți sau, în fond, ce se întâmplă. Uneori nici măcar atleții nu își dau seama ce s-a întâmplat, căci vom vedea des la scrimă amândoi atleții urlând de bucurie pentru același punct. Un spectator neavizat e absolut dependent de transmisie și de comentatori, care îți explică și descompun lucrurile (uneori chiar imaginile), cât să înțelegi ce ai văzut, evident, după ce deja l-ai văzut. Altfel, aruncat în mijlocul lucrurilor, neintuind regulile și procedura, scrima se desprinde ușor ca o formă de spectacol, la care poți să te uiți liniștit doar pentru efervescența adrenalinei.

Săgeata din călcâiul câmpului vizual

Gimnastica artistică s-a dovedit anul [trecut] extrem de dependentă de imagine, mai cu seamă în contextul în care proba de medalie de la sol feminin s-a dezbătut intens. „A fost sau n-a fost?” Tot mapamondul a continuat să analizeze din fața ecranului de-acasă, mult după ce s-a încheiat evenimentul, cui i se cuvine de fapt medalia de bronz la această probă – americancei Jordan Chiles sau uneia dintre româncele Ana Bărbosu și Sabrina Voinea. Au circulat mult cuvintele „video evidence”, iar unde m-aș opri în mod special sunt acele imagini în slowmotion cu liniile Sabrinei Voinea, pe care fanii români le-au distribuit obsesiv, ele arătând că gimnasta nu a ieșit din covor și că nu își merită penalizarea (fără de care și-ar fi asigurat medalia).

Nu mă interesează să comentez cine ar fi adevărata câștigătoare a bronzului. Ce mă preocupă mai degrabă e ineficiența acestor imagini, ele neschimbând nimic deși există: așa-zisul adevăr din imagine se oprește acolo unde începe procedura, comitetul de la gimnastică neputând lua în considerare o contestație ulterioară a lui Voinea pentru că nu o permite regulamentul.

Spectatorul va percepe gimnastica ca pe un sport intens exploatabil în imagine, căci așa ni-l comunică transmisia: replay-uri și highlights-uri constante, care te lasă să te mai uiți încă o dată la cele mai mici (și mai frumoase) detalii ale exercițiilor sau care chiar descompun în fotograme mișcările sportivilor. Dacă slow-motion-ul în cinema a ajuns un gest desuet, o afectare, în transmisia sportului e un dublu: un element utilitar, care să ajute necunoscătorul să înțeleagă și să vadă mai bine, și un element estetizant, care prelungește mișcarea și o plasticizează. Cheia e în terminologie – gimnastica artistică, ca și atletismul, e unul dintre cele mai ca la carte sporturi olimpice, prin intensa sa preocupare pentru corporalitate și imagine în mișcare care alimentează idealul de tip Discobolus a ceea ce poate face omul doar cu propriul său corp. Un sport care acordă note pentru execuție e evident unul iubitor de imagine și reprezentare.

Gimnastica artistică e soră bună și cu patinajul artistic, nu numai prin structura scorului, ci și prin asocierea cu grația și mai ales pe dublarea în imagine și reprezentare a segregării de gen. Gimnastica masculină e privită mai mult ca o demonstrație de forțe, un eveniment mai sobru și mai brut, în care ne izbesc variile tatuaje ale atleților; gimnastica feminină, unde sportivele sunt adesea judecate pentru cum se îmbracă și cum se prezintă adesea caută să întărească în imagine – și sunet, căci solul feminin vine și cu muzică – anumite stereotipii ale feminității, așa cum ne arată la cel mai prim nivel costumele pe care le poartă atletele.

Spectatorul va percepe gimnastica ca pe un sport intens exploatabil în imagine, căci așa ni-l comunică transmisia: replay-uri și highlights-uri constante, care te lasă să te mai uiți încă o dată la cele mai mici (și mai frumoase) detalii ale exercițiilor sau care chiar descompun în fotograme mișcările sportivilor.

Dacă ar părea că replay-ul deservește gimnasticii, în practică, imaginea e utilă gimnasticii mai mult în plan estetic. În timp ce arbitrul olimpic de scrimă a ajuns să coabiteze cu ecranul de replay, la gimnastică el nu e utilizat decât în circumstanțe excepționale, în cazul unei contestații și nu cuprinde decât scorul pentru dificultate; cel pentru execuție nu se poate contesta. Până atunci, și pentru jumătate din notă, valoarea supremă o deține ochiul arbitrilor din sală, în real time. 

Valul bate filmul 

Sincer vă spun, habar nu am cu ce se mănâncă acest sport sau după care criterii se arbitrează – l-am vizionat foarte impresionist, la miezul nopții, buimacă. Dar tocmai de-aici a venit cel mai interesant arsenal imagistic al Olimpiadei, în frunte cu fotografia virală cu brazilianul Gabriel Medina, levitând mesianic mult deasupra apei după un wipeout. Iată triumful iluziei optice în slujba triumfului olimpic.

La fel ca skateboard-ul (amândouă la a doua Olimpiadă) și ca alte discipline recent olimpice, surf-ul face parte din categoria acelor sporturi care nu sunt ancorate în vreo tradiție seculară și, deci, învechită și plicticoasă. Reversul e că spectatorul conservator nu va vedea aici un sport demn de olimpiadă, dar această aură „ștrengărească” – la pachet cu atractivii tropi media despre surferi – contribuie la un farmec aparte. Surf-ul e apetisant exact pentru că operează cu imagini monumentale și grandioase, cu valuri care înghit sportivii și creează tensiune; e un eveniment extrem de ofertant tocmai prin modul în care premisa sa cea mai de bază îmbină acrobatica cu pericolul și trage imens de pe urma frumosului natural. 

Am privit, live, niște imagini luate parcă din Pacifiction (2022, r. Albert Serra), tot în Tahiti filmat; nu sunt multe lucruri în mizanscenă și decupaj care să diferențieze competiția olimpică de momentul de surf din film: aceleași cadre largi și bărci adunate în apă, privind cu anticipație la valuri.

Competiția de surf s-a ținut mult departe de Paris, în Tahiti. Codul de imagine al capitalei Franței, cu Turnul Eiffel, romantica Senă și restul său de potențiali magneți de frigider, s-a schimbat pe un peisaj al Polineziei Franceze, care a satisfăcut niște pofte mai exotice ale spectatorului. A satisfăcut și niște nevoie de adrenalină și legendă, căci Teahupoʻo (în traducere aproximativă „sălașul craniilor”) are renumele unor valuri mari, splendide și ucigașe – premisa ideală a unui film exploitation. Am privit, live, niște imagini luate parcă din Pacifiction (2022, r. Albert Serra), tot în Tahiti filmat; nu sunt multe lucruri în mizanscenă și decupaj care să diferențieze competiția olimpică de momentul de surf din film: aceleași cadre largi și bărci adunate în apă, privind cu anticipație la valuri. Ce surprindea Pacifiction la acest spațiu outre-mer-ian sunt tocmai dinamicile sale coloniale, pe care spectacolul le-a înăbușit la Olimpiadă. Uitându-ne la valuri impresionate, la acești oameni care se zbat între a cuceri natura și a fi cuceriți de natură, am uitat rapid de niște proteste pre-Olimpiadă despre cum pregătirea pentru competiție a destabilizat (vezi distrus) recifurile locale. Detașarea geografică vine cu ceva special, care a făcut din competiția de surf un fel de eveniment auto-conținut și separat, o coadă a Olimpiadei care s-a ținut pe alt fus orar, pentru spectatorul european în noapte – un fel de mic treat 18+ care să înceapă la ore târzii, după ce toate s-au terminat deja. 

Judoka și sălbaticii

Am urmărit competițiile de judo din perspectiva unei neinițiate – nu știu dacă pot face diferența între un ippon și waza-ari dacă nu îmi spun comentatorii că asta s-a întâmplat. Ca mai toate sporturile de contact și de luptă, judo e prin esența sa spectacular: doi oponenți în costume de culori diferite, o confruntare, cel mai bun, cel mai agil etc. câștigă. Duratele de obicei scurte ale luptelor, atacuri și prinsori care te țin cu sufletul la gură și schimbări dramatice de situație, toate contribuie la un spectacol foarte imediat. O curiozitate: dacă în multe alte sporturi prezența arbitrului e foarte atent ascunsă (ca la gimnastică) sau nu ai deloc conștiința lui, arbitrul de judo e conținut de cadru. El nu e un actor la fel de activ ca arbitrul de scrimă – care are mici monologuri pe care le aude și publicul – dar e tot timpul prezent în imagine.

Mă opresc asupra judo-ului poate mai puțin pentru a vorbi despre sport în sine, cât despre ceva mai general. Mi-a atras atenția un moment în care judoka japoneză Uta Abe (aur olimpic în 2021 și de atunci campioană mondială consecutivă) e învinsă la Paris chiar în runda a doua. Punctul câștigător se execută rapid, răsturnarea (chiar fizică) de situație e dramatică. Lupta se termină, Abe e distrusă și de-abia se poate ridica de pe tatami. Se ridică, totuși, așa cum o cer cutuma și fair-play-ul, să dea mâna cu adversara, vizibil devastată. O mică paranteză: îmi place extrem de mult tensiunea nespusă a acestor interacțiuni formale de după luptă; ele sunt epilogul perfect, care satisface în mod ideal niște funcții narative care să închidă scenariul-luptă, o regie cu subtext în care învinsul trebuie să dea mâna cu învingătorul.

Unde începe și unde se termină consimțământul unui atlet olimpic raportat propriei sale imagini?

Abe se chinuie să iasă din ring, ajungând până la margine, unde cade în genunchi și plânge cu țipete de disperare în brațele antrenorului său. Țipetele continuă pentru câteva minute, iar devastarea crescândă a japonezei e sfâșietoare. În tot acest timp, în spatele lui Abe și al antrenorului care încearcă să o acopere, vedem camerele de filmat și fotografiat, surprinzându-se unele pe celelalte, aproape meta, în foamea de senzațional. Momentul e extrem de absurd și jenant, căci vezi cum se compune cruzimea cadrului în timp real. Uitându-mă la aceste imagini cu Abe, n-am putut decât să mă gândesc care sunt limitele intimității pentru un sportiv olimpic. Sigur, a pierde are legătură cu sportul, dar de ce nevoia aceasta de zăbovi pe un moment de criză? El evident pare cărnos și profitabil pentru transmisie, depășește reprezentația sportivă și se transformă în poveste. Punând deoparte bunăstarea sportivei, coverage-ul Eurosport o transformă pe Abe într-un personaj care deservește acum o funcție cathartică, o mare idee despre sport, sacrificii și intensitate – o martiră și o actriță fără voie într-o narațiune a unui sport în care mulți proiectează valori ale onoarei și ale temperanței. 

Am zăbovit mult asupra acestui moment prin care trece Abe, căci el mi se pare o dilemă în fond etică. Unde începe și unde se termină consimțământul unui atlet olimpic raportat propriei sale imagini? Unde se termină scena și arena și unde începe backstage-ul, cu alte cuvinte viața normală?

Walter Benjamin compara actorul de cinema cu sportivul. Dar iată că și viceversa e valabilă: acolo unde camera mediază sportul atletul devine automat un actor neprofesionist, utilizat mai departe întru scopurile estetice și narative ale imaginii.

Acest articol a apărut inițial publicat în revista tipărită Films in Frame #4.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.