Ce pot avea în comun arta graffiti din Timișoara, pictorul Phil Hale și regizorul Eugen Jebeleanu? Sunt capitole mai mici și mai mari din povestea lui Niko Becker, actor de teatru și film, crescut pe scena Teatrului German din Timișoara și câștigător al premiului Gopo „Tânără speranță” de anul acesta pentru rolul lui Dumitru din lungmetrajul Spre Nord (r. Mihai Mincan).

Acest material face parte dintr-o serie intitulată „Harta și teritoriul Timișoarei: portrete de cineaști din generații diferite”, în care cartografiez orașul ca pe o rețea de locuri și de oameni, de experiențe formatoare și comunitare prin care cinefilia timișoreană a rămas vie și a înflorit în ultimii 10 ani. Timișoara este teritoriul explorat, iar harta o reprezintă poveștile câtorva „personaje”, investigând relația dintre formarea lor și orașul natal, relația cu comunitatea timișoreană iubitoare de artă de atunci și de acum. Primul articol din serie este dedicat lui Lucian Mircu – portretul unui activist cinefil.

***

Pe cât de explozivă e adesea prezența lui pe scena teatrului, pe atât de discretă e expunerea lui Niko Becker în spațiul public sau pe rețelele sociale. Necaracteristic pentru cum descriu sociologii generația din care face parte (GenZ) ca mare consumatoare de rețele sociale, actorul de aproape 26 de ani se ține aproape programatic departe de amestecarea spațiului public cu cel privat și consumul de fast content. 

La întâlnirea noastră pentru acest material, am început prin a vorbi tocmai despre refuzul acestei dualități online-IRL și am înțeles repede că el vine, pe de o parte dintr-o pornire autentică de a „fi cât mai prezent”, fără diluări digitale, pe de alta dintr-un respect față de munca de actor, care „trebuie să vorbească de la sine fiecărui spectator în parte”. „Când vorbesc prea mult despre ce fac  am senzația că stric ceva din frumusețea obiectului pentru care am muncit. Mi-aș dori să fac lucruri care să fie luate ca atare, fără să adaug eu în jurul lor.”

Pare un preambul complicat pentru cineva care vrea să îi facă un portret, dar totuși următoarele trei ore au însemnat du-te-vino relaxat&deschis între prezent și trecut, personal și profesional, din Timișoara copilăriei și adolescenței, la Facultatea de Teatru din Cluj, înapoi în Timișoara la Teatrul German și apoi la Teatrul Odeon din București.

 *

Niko a crescut într-o casă cu grădină din Timişoara, alături de șase frați pe care părinții i-au încurajat tot timpul să-și exploreze și să-și urmeze înclinațiile artistice, fără nicio presiune pentru așa-zisele „meserii de viitor”. Prima apropiere consistentă de artă de care îmi povestește începe, de fapt, cu o prietenie: când Eugen Paraschiv, acum artist vizual, s-a mutat în aceeași clasă de gimnaziu cu Niko. Eugen desena, Niko era mai pasionat de graffiti și comics. Au început să se ia unul după altul, să exploreze împreună lumea artelor vizuale, iar mai târziu, în liceu, cu ajutorul profesoarei lor de educație plastică, vizuală și artistică, Natalia Bica, învățau după ore cum să picteze în ulei, cum să folosească materialele, cum să amestece culorile. Niko a început să se uite mai atent la pictură, să caute ce îi place, cu ce rezonează. Una dintre descoperirile de atunci care îi vin în minte acum este pictorul londonez Phil Hale, cu seria lui intitulată „Life wants to live”, tablouri unde culorile, unghiurile și dinamica personajelor figurative frizează tocmai tensiunea dintre figurativ și abstract, un artist care a circulat cu nonșalanță de la arta de „establishment” (a făcut portretul oficial al lui Tony Blair în 2007) la arta alternativă (a desenat coperte pentru mai multe comics, printre care iterații din seria Swamp Thing sau Batman).

Explorările pe partea de artă vizuală au început ca un impuls, din prietenia cu Eugen, dar, pe parcursul anilor, Niko s-a raportat la desen și pictat ca la un refugiu, o zonă unde mintea lui agitată de adolescent își găsea liniștea și unde se simțea în siguranță. Dacă nu ar fi luat drumul teatrului, ar fi dat la Facultatea de Arte Plastice. Ajungem și acolo.

Graffiti (for)Evăr

Adrenalina după care fugea Niko în adolescență se putea „citi” pe hainele lui mereu pline de vopsea sau spray de la graffiti-urile pe care le desena prin oraș. Fosta bază sportivă de înot, Uszoda, aflată pe partea dreaptă a canalului Bega, mândria Timișoarei înainte de anii ‘90, dar abandonată de autorități și lăsată în paragină, era în anii 2000-2010 locul unde tinerii se strângeau să joace un baschet, să se dea cu skate-ul, să asculte hip-hop. Un spațiu lăsat în mizerie pe care tinerii l-au luat în posesie și unde Niko și unul dintre frații lui mergeau des. Acolo stăteau băieții „mai mari și mai cool”, cei din faimoasa gașcă Zam Zam, un colectiv de b-boys, grafferi, DJ-i, skateri și artiști urbani timișoreni.

„Pe la 12 ani ne-am decis să ne facem propriul crew, format din vreo cinci prieteni și ne numeam NC (no-crew). Eu îmi spuneam Evăr; îți dai seama, băiețeli de adolescență. Căutam mereu spot-uri, mergeam și pe la trenuri, uneori și în afara Timișoarei, aveam mereu după noi sprayuri, găleți de vopsea, trafaleți. Ne organizam profesionist, ca cei de la 1UP din Berlin, unul ținea de șase, altul făcea outline-ul, altul făcea filling-ul, pe eficiență maximă. De câteva ori ne-a mai prins și poliția, ne-au chemat părinții, ne-au amenințat cu dosar penal, dar nu s-a întâmplat niciodată nimic. Nu știu ce era în capul nostru. Teribilisme.”

Niko îmi povestește toate astea la o cafenea pe strada Arthur Verona, aproape de binecunoscutul perete care a făcut istorie pentru arta stradală din București, unde zeci de artiști și-au lăsat amprenta an de an la invitația organizatorilor Street Delivery, printre aceștia numărându-se inclusiv Nego, unul dintre fondatorii Zam Zam (Zam se numește singurul spital psihiatric din Hunedoara, orașul unde s-a născut Nego).

Una dintre „operațiunile” de care e încă cel mai mândru Niko este și cea care i-a făcut să câștige respectul celor de la Zam Zam pare scoasă dintr-un scurtmetraj de coming of age al anilor 2010 românești. 

„Era acest spot la care visam de mult mult timp, un vârf de bloc foarte vizibil, dintr-o intersecție aglomerată. Am intrat în blocul alăturat cu o găleată imensă, băț de trei metri, trafalet, vopsele. De pe blocul care ne interesa, cineva ne-a făcut o scăriță și ne-am cățărat pe ea. Ne-am descălțat, eram pățiți să ne audă vecinii de la ultimul etaj și să cheme poliția. Și am reușit să desenăm un NC imens, cu trafaletul în jos. Asta nu se mai făcuse în Timișoara, într-un spot așa vizibil, și nici nu prea se practica desenatul de sus în jos, iar noi, la 14-15 ani sau cât aveam atunci, am reușit treaba asta.”

A urmat o perioadă în care graffiti-ul ieșea din underground și avea să fie recunoscut ca artă stradală. În Timișoara s-a organizat de altfel primul Festival Internațional de Graffiti din România, în 2011, când grafferi din toată țara și din străinătate și-au lăsat amprenta pe peste 3.000 de metri pătrați în 100 de spații puse la dispoziție de organizatori. Ceva ce le aparținea doar tinerilor dornici să se exprime liber și să ia în posesie orașul a ajuns, până la urmă, să fie înțeles de comunitate și de autoritățile publice drept o formă de a aduce orașul la viață, o formă de artă urbană. În 2021, tot la Timișoara se face cea mai mare pictură murală din România, în cadrul proiectului Memoriile Cetății: fațada unei clădiri industriale de pe malul Begăi, un siloz aparținând CEREALCOM, de peste 500 metri pătrați. Printre cei patru artiști care au pictat se numără IRLO, care a inițiat unul dintre primele crew-uri de grafferi din România, AKAcrew, și care a contribuit și la muralul de pe strada Verona alături de Nego. Firele poveștii se leagă ca niște dungi roșii de spray.

Amprenta undergroundului mă urmărește inclusiv în alegerile artistice pe care le fac. Nici acum nu pot să spun că-mi plac lucrurile făcute prea convențional, așa m-a îmbibat cultura în care am crescut. Rezonez foarte puternic cu ea în continuare.

Pentru Niko, valul cu arta grafitti s-a cam dus după ce a început să joace în trupa liceului și să caute mai multă liniște. Dar, ascultând pasiunea cu care-mi povestește aventurile de graffer, sunt curioasă totuși cât din spiritul artei alternative a mai rămas cu el.

„Undergroundul mă urmărește până azi, inclusiv la ce muzică ascult sau fac”, îmi spune Niko A lucrat, de exemplu, sound design-ul la spectacolul „Lupte și metamorfoze”, de Eugen Jebeleanu de la Teatrelli, iar anul trecut, a făcut graffiti pentru decorul din spectacolul „Nu vorbim despre asta” (r. Adina Lazăr) de la Odeon. „Îmi dau seama că amprenta alternativului, a undergroundului, mă urmărește inclusiv în alegerile artistice pe care le fac. Nici acum nu pot să spun că-mi plac lucrurile făcute prea convențional, așa m-a îmbibat cultura aia în care am crescut. Rezonez foarte puternic cu ea în continuare.”   

Micro-decizii

Povestea lui Niko cu teatrul a început din liceu, când colegele de clasă l-au tras de mânecă să intre în trupa liceului, mai mult ca o joacă, după ce l-au auzit recitând o poezie germană pentru o temă. Foarte importantă a fost îndrumarea profesoarei Isolde Cobeț (conduce trupa de teatru NiL a Liceului „Nikolaus Lenau” din 1998), primul om care l-a ghidat realmente spre actorie și cu care a rămas apropiat până azi. A colaborat cu Teatrul German de Stat Timișoara încă de la 14 ani, în rolul lui Heini din „Ținuturile joase” de Herta Müller (r. Nicky Wolcz), iar la 15 ani e distribuit în rolul lui S din „Tineri fără Dumnezeu” după Ödön von Horvath (r. Clemens Bechtel). 

Pe Niko continua să îl intereseze și pictura, dar actoria i se părea mai dinamică, implica mai multă mișcare și relaționare activă cu ceilalți colegi de trupă, repetiții, energia primită de la public, ritmul alert care exorciza un anume tumult interior; teatrul era ocazia să lucreze cu sine însuși, să scoată la suprafață lucruri poate adânc îngropate, să se cunoască mai bine exprimându-se artistic. Așa că, dintre cele două opțiuni deschise în fața lui după terminarea liceului, a ales-o pe aceasta din urmă. Recunoaște însă că, dacă cumva nu ar fi intrat la actorie din prima, ar fi dat la Facultatea de Arte Plastice.

A ales, deci,  să continue formal studiile de actorie la Facultatea de teatru și film de la Universitatea Babeș-Bolyai, la clasa profesorului Miklós Bács – îndrumarea acestuia a cântărit cel mai mult la decizia de a merge la Cluj, pentru că toți colegii de trupă mai mari care lucrau deja cu Bács confirmau că îi ajuta foarte mult tot ce învățau cu el. Dacă nu ar fi fost așa, ar fi căutat probabil o altă facultate în Germania. După terminarea facultății, Niko s-a întors la Timișoara și, la propunerea Ioanei Iacob, pe atunci manager interimar al Teatrului German, s-a angajat și a acceptat prima lui mare provocare one-man-show-ul „Après Ski – Liniște aici sus!”, în regie proprie. Textul lui Klaus Eckel e despre un om care se trezește într-o liniște mormântală ce îi oferă ocazia să reflecteze la dorințele și visele lui adevărate, uitate în tumultul zgomotos de zi cu zi. Dramatizarea lui Niko a pornit din propriile nesiguranțe de după facultate, când, ca actor, nu știi foarte sigur încotro te îndrepți, ce oportunități ai, ba chiar te temi de momentele când trebuie să te asculți și să te gândești la ce vrei cu adevărat. 

Au urmat alte două roluri importante pe scena Teatrului German, Jorgos, în „Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire” (r. Eugen Jebeleanu) și Leonce, în „Leonce și Lena”. Dacă la cel din urmă părea să se încheie un ciclu, fiindcă lucra cu Nicky Wolcz după aproape zece ani de când jucase prima dată într-un spectacol regizat de el, întâlnirea cu Eugen Jebeleanu avea să fie una dintre cele mai marcante pentru cariera lui de actor. 

„Am descoperit un actor tânăr absolut fantastic, Niko Becker, care abia a terminat şcoala la Cluj şi care mi se pare, fără să zic mari cuvinte, o revelaţie a teatrului românesc şi a cinemaului, sper”, spunea regizorul într-un interviu. 

Din acel moment, Niko a avut colaborări constante cu Eugen Jebeleanu, despre care spune că au legat o prietenie bazată pe multe afinități comune și modul similar de a vedea lumea și arta, viziunea de sparge convenții și rețete. În 2022, joacă prima oară pe Treplev din „Pescărușul” pe care Jebeleanu l-a montat la Teatrul Național din București, rol care l-a pus definitiv pe harta tinerelor speranțe. Apoi au lucrat  din nou împreună la „Am avut o livadă”, montat în 2023, cu Niko tot în rolul principal. 

Într-un articol din Scena9, 9 actori de urmărit în teatrul din România”, criticul de teatru Oana Stoica scria despre maturizarea artistică a lui Niko, pe care-l urmărise încă de când regizase primul său spectacol. „Niko Becker e indisolubil legat de spectacolele lui Eugen Jebeleanu, deși în monodroma Après Ski – Liniște aici sus! și-a arătat capacitatea de a susține singur trasee performative complicate. (…) În toate aceste spectacole, personajele lui Becker sunt tineri aflați într-un proces de maturizare în contexte tensionate – Jorgos, muncitorul grec imigrant, primit prost de comunitatea locală dintr-un orășel german în Kazelmacher, Treplev, care dărâmă teatrul și lumea, dar nu știe ce să pună în loc, nesiguranța lui manifestându-se ca o furie sexuală în Pescărușul, Matei care se simte iubit și abandonat în același timp și a cărui furie ia forma unui solo de tobe în Am avut o livadă.”  

Cu un așa palmares, nu e de mirare că, în 2023, i s-a propus (și a acceptat) să facă parte din trupa teatrului Odeon de la București, o nouă mișcare pentru omul căruia nu-i place deloc să stea pe loc, o tranziție și o dezvoltare într-o nouă etapă. În prezent, joacă în „Lexiconul amar”, după „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” de Petre Ispirescu (r. Silviu Purcărete) și în „Sentimentul fragil al speranței”, texte adaptate din Gen, revistă (r. Carmen Lidia Vidu). 

Același an marchează alt moment important din cariera de actor, odată cu premiera primului lungmetraj în care Niko are rolul principal: Dumitru din Spre Nord, în regia lui Mihai Mincan, pentru care a câștigat Premiul de interpretare masculină la Gala Premiilor UCIN și Premiul Gopo categoria „Tânără Speranță” anul acesta. 

Inspirat din fapte reale, filmul e povestea a doi bărbați aflați pe un cargobot: Dumitru e un tânăr român care s-a furișat pe vapor împreună cu un prieten bulgar ca să treacă ilegal granița în Statele Unite, unde își imaginează că îi așteaptă „visul american”, și Joel (interpretat de Soliman Cruz), un muncitor filipinez care îl ascunde pe Dumitru de căpitanii taiwanezi, știind că l-ar arunca peste bord dacă l-ar descoperi. Multe (și cele mai tensionate) secvențe îl surprind pe Dumitru închis într-o cameră din sala de motoare, în întuneric absolut, cu timpul dilatat de anxietate, care i-au prilejuit lui Niko o explorare a senzațiilor acute de frică, sete, foame, frig sau cald, claustrofobie. 

Pentru acestea Niko s-a pregătit revizitând tehnicile pentru corp ale lui Mihail Cehov, dar și izolându-se de orice stimuli exteriori, în beznă, singur în casă cu orele. De altfel, și Mihai Mincan povestește că decizia de casting a venit în urma capacității lui Niko de a îmbrățișa imobilitatea: „Castingul implica și un exercițiu – să stea și să nu facă nimic o perioadă de timp. Majoritatea tot făceau un gest, un scărpinat. Niko a stat pur și simplu și am fost absolut fermecat de un om care nu face nimic. Când a plecat de la casting din locul unde eram – venise de la Cluj, era încă student atunci –, cu zece minute înainte de mine, l-am găsit trei străzi mai încolo. Stătea pe o bordură și aștepta niște prieteni la care urma să doarmă în noaptea aia. Arăta ca un puști plecat departe de casă, cu rucsacul în spate, și am zis că el e.” 

Și aici găsesc o rimă cu primul spectacol solo al lui Niko, Après Ski, unde se jucase tot cu un tip de izolare și așezarea personajului într-o bulă de timp și spațiu unde nu (mai) poate fugi de sine. Această pendulare între a-nu-vrea-să-stea-pe-loc și dorința care reiese din toată discuția noastră, de a fi cât mai prezent în propria viață, cred că explică cel mai bine intensitatea pe care o aduce Niko în toate rolurile lui, pe scenă sau pe marele ecran. Pentru că are capacitatea să traducă pendularea asta interioară deopotrivă în performări explozive și intense, și în performări subtile și interiorizate. De la adrenalina căutată în adolescența de graffer până la liniștea adusă de pictură și apoi dinamica organizată a muncii de actor, Niko pare să fi găsit echilibrul fără să cadă în inerție, fără să se oprească vreodată din căutări. 

 ***

Cu ce învățăminte importante ai rămas după toată experiența de formare la Teatrul German, mai întâi în trupa de școală afiliată, apoi ca actor angajat? 

Recunosc că mă simțeam ca într-o bulă și ca într-o familie. Nu fără problemele ei, ca orice familie, dar unde toți trăgeam spre același lucru. Mie-mi place foarte mult să lucrez în echipă și interacțiunea cu oamenii de aici mi s-a părut mereu foarte onestă, plină de deschidere și de disponibilitate, care sunt foarte importante pentru mine. Ceva important ce am înțeles de atunci e că teatrul nu trebuie să fie scorțos, că nu e despre boemie, că nu trebuie să te pierzi într-un clișeu de actor distant și pedant, că poți rămâne tu însuți. Radu Vulpe, Georg Peetz, Alex Halca – oamenii ca ei mi-au arătat că poți fi cool și natural. Pentru mine asta a contat mult în modul cum mă raportez la teatru: să rămân cu picioarele pe pământ.

Iar facultatea? În alt interviu spuneai că școala de actorie nu te-a învățat cum să fii actor, cât te-a învățat cum să te raportezi la a fi actor.

Pentru mine actoria încă e o meserie care nu are reguli fixe, care nu are o rețetă absolută. Cred că mai important decât să stăpânești tehnica e să înveți disponibilitatea de a primi o idee, un text, o direcție de regie pe care să le poți exprima apoi prin filtrul tău, să ai curajul să aduci aportul tău asupra materialului. Ăsta cred că e cel mai valoros lucru învățat la facultate. Ca actori suntem des în poziția asta ușor ingrată în care se așteaptă să faci doar ce ți se zice. Pentru mine e foarte important să știu că pot lua niște micro-decizii legate de lucruri cum folosesc obiectul ăla, cum abordez situația acolo, cum creez tensiunea, cum structurez scena să explodeze acolo conflictul. Aceste micro-decizii sunt aportul meu artistic indiferent de regizor; asta îmi confirmă că am și eu un cuvânt de spus. 

Teatrul nu trebuie să fie scorțos, nu e despre boemie, nu trebuie să te pierzi într-un clișeu de actor distant și pedant, poți rămâne tu însuți. Radu Vulpe, Georg Peetz, Alex Halca – oamenii ca ei mi-au arătat că poți fi cool și natural. Pentru mine asta a contat mult în modul cum mă raportez la teatru: să rămân cu picioarele pe pământ.

Subiectul tău de licență a fost despre riscurile mecanicizării actoriei prin repetabilitate. O preocupare precoce pentru cineva abia ieșit de pe băncile facultății. De ce te preocupa subiectul? Te mai preocupă acum?

Problema mea cu meseria e că de multe ori are un element incontrolabil. Oricât te-ai strădui și oricât ai repeta sau ai citi textul, există acel factor incontrolabil care ține de cum te simți, ce s-a întâmplat în ziua aia etc. În facultate ajunsesem confuz pentru că aveam zile când ieșeau lucrurile perfect, apoi altele când nu mai ieșea nimic. M-a consumat și încă mă consumă subiectul, poate pentru că sunt prea perfecționist; abia acum încep să accept că unele lucruri pur și simplu nu le poți controla.

M-a ajutat mult cartea Flow a lui Mihaly Csikszentmihalyi, unde descrie starea de „flow” pe care o ating mai ales artiștii sau sportivii când sunt complet prezenți într-o activitate, când acceptă o provocare. Și noi, de multe ori, încercăm să recreem acea stare de grație care apare o dată și pe care nu o mai investim în situațiile următoare – mergem pe drumul bătătorit al unei experiențe anterioare. Încerc să fiu cât mai relaxat și să ignor frica asta că a treia, a patra oară n-o să fie la fel de bine ca în data aia când am simțit că mi-a ieșit cel mai bine. Așa zice și Csikszentmihalyi, că pentru flow ai nevoie tocmai de invers, de relaxare, de plăcere, de sentimentul de joacă, de a fi prezent. Pentru mine e greu de multe ori să găsesc relaxarea asta și acum la asta lucrez.

La spectacolul „Sentimentul fragil al speranței” (r. Carmen Lidia Vidu, Teatrul Odeon) lucrezi cu un text greu, cu un subiect delicat, experiența unui tânăr cu schizofrenia. Te-ai raportat diferit la el față de alte roluri?

Ce-mi place mult la genul ăsta de proiect e că spune atât de multe despre lumea în care trăim. Îmi plac proiectele ca ăsta, importanța pe care o are, iar pe mine mă atinge chiar mai mult decât un text clasic. Actoricește a fost o altfel de presiune, o responsabilitate foarte mare pentru că lucram pe textul un om real cu o experiența reală. E o povară mai greu de dus pentru un actor decât o performanță artistică. Întrebarea e cum îl duci, cum faci să respecți cât mai mult emoțiile și să protejezi omul ăla spunându-i povestea, cum te poziționezi la text ca să fie clar că tu ești doar un mijloc, că tu doar duci textul, și să nu cumva să îi dai niște nuanțe care nu sunt, de fapt, în el? Cum redai povestea cât mai curat fără să adaugi ceva nelalocul lui? Misiunea e una dincolo de spectacol și de scenă, e despre a aduce vulnerabilitățile unor oameni în atenția altor oameni. Asta m-a mobilizat cel mai tare.

Mă simt foarte legat de Timișoara pentru că totul îmi este atât de familiar. Malul Begăi, parcurile, pietonala Mărășești, pe care am, cred, cele mai multe amintiri, clubul Aethernativ de pe vremea când se strângeau acolo și boemia, și alternativul timișorean, troleibuzele alea vechi, pasajul Jiului acum renovat – pe toate mă mișc natural, le știu pe dinafară.

Ce a însemnat pentru tine premiul Gopo de anul ăsta?

E foarte frumos să primești o confirmare pentru munca ta și să primești felicitări sincere și din drag de la oameni pe care îi apreciezi. Dar recunosc că, în general, ideea de competiție, mai ales în artă, nu mă animă. E foarte important să răsplătim oamenii și să le recunoaștem performanțele, dar, în același timp, treaba asta cu premiile, individualizarea succesului, depășește puțin scopul pentru care faci ce faci. Îți dorești să faci ceva important pentru oameni, pentru spectatori. Un premiu face ca lucrurile să fie despre tine. În schimb, pentru mine, succesul real este impactul spectacolului, filmului sau proiectului la care am lucrat.

Anul acesta ai lucrat la o instalație performativă în Timișoara, „streaming.consciousness”, exact pe tema cu care ne-am început discuția, linia dintre public și privat în raport cu tehnologia.

Am pornit de la întrebarea cum ne afectează rețelele sociale, care e relația noastră cu ele și cu ceilalți prin intermediul lor. După mai multe explorări și exerciții, am rămas la ideea de confesiune, de raportul dintre mărturie și anonimatul de care poți să parte online. Împreună cu Adrian Ban, Alex Popa, Irina Sibef, Cosmin Stănilă și Boda Norbert am gândit această instalație, despre echilibrul dintre anonimitate și responsabilitate. Mai ești responsabil când ești anonim? Ce gânduri ai expune în spațiul public dacă ai fi anonim? Ce fel de libertate oferă lipsa unei identități? Cum se simte să fii expus și protejat în același timp? Am creat un chat unde oamenii se loghează; au pe o masă în fața lor o sută de întrebări personale. Oamenii răspund de pe telefon, sub anonimat, și noi proiectăm chatul pe peretele interior și pe peretele exterior. Și atunci se creează această expunere în spațiul public a acestor gânduri intime, unele foarte emoționante, unele pe simplă caterincă, cum era și de așteptat. Corelația lor devine, uneori, și un soi de poezie albă. Se creează ceea ce pe mine și pe Irina ne interesează mult în zona de artă – performarea pentru oameni, cu oameni, formule care să fie despre ei și gândurile lor, fără niciun filtru sau miză artistică.

Am adunat niște experiență și încep să știu ce vreau să fac. Caut echipe, caut oameni, contează mult cu cine și cum lucrez. Chiar dacă suntem puțini, caut să ne putem baza unii pe alții, să simțim că toți tragem împreună spre același lucru.

Te mai simți legat de Timișoara, crezi că te-ai mai întoarce?

Merg cât de des pot, pentru că mi se bucură sufletul când mă văd cu oamenii de acolo, cu prietenii sau foștii mei colegi. Energia din București e haotică, toată lumea fuge de colo-colo, parcă nu ai timp de nimeni și nimic. Mă simt foarte legat de Timișoara pentru că totul îmi este atât de familiar. Malul Begăi, parcurile, pietonala Mărășești, pe care am, cred, cele mai multe amintiri, clubul Aethernativ de pe vremea când se strângeau acolo și boemia, și alternativul timișorean, troleibuzele alea vechi, pasajul Jiului acum renovat – pe toate mă mișc natural, le știu pe dinafară.

Să încheiem cu o întrebare mare: unde te simți tu în momentul ăsta al vieții tale ca om, ca actor, ca artist?

Am intrat cumva într-o perioadă în care încep să mă așez, să pierd puțin din vria și inconștiența de a merge peste tot, de a face totul deodată; încep să mă așez mai bine în viața mea, cu programul, cu viața personală, cu partenera mea. Și sunt mai liniștit așa. Am învățat să mai zic și nu, să-mi dau dreptul să refuz lucruri sau să-mi exprim nemulțumiri, să mă cert, dacă e nevoie, pentru lucrurile în care cred. Toate astea țin de regruparea cu tine, când începi să știi pe unde ești și cine ești, când înveți să te asculți. 

Pe plan profesional încep să îmi doresc să fac și proiecte de-ale mele, ca instalația făcută cu Irina și echipa, care mi-a produs o cu totul altă plăcere, pentru că am mai mult control asupra întreg procesului și asupra rezultatului. Îmi doresc să am mai multe inițiative ca asta, pentru că am adunat niște experiență și încep să știu ce vreau să fac. Caut echipe, caut oameni, contează mult pentru mine cu cine și cum lucrez. Chiar dacă suntem puțini, caut să ne putem baza unii pe alții, să simțim că toți tragem împreună spre același lucru.

 ***

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

Citește și primul articol din serie: Lucian Mircu – portretul unui activist cinefil.

Alexa Florescu

După 10 ani petrecuți în industria de carte, lucrează acum în publicitate. Are carnet de bilete la Elvire Popesco și abonamente la toate rețelele de streaming. Primul regizor pe care l-a cunoscut a fost Taika Waititi la prima ediție a festivalului de film horror de la Biertan. Când nu face account management și nu scrie despre filme, stă cu orele pe o insulă din IOR.