Nu despre Nora prozatoarea și poeta vreau să vorbesc în acest articol. Ca scriitoare are locul său deja bine stabilit, recunoscut și apreciat. Despre Nora-femeia cea plină de vitalitate, emoție, erotism, pasiune și tinerețe-fără-bătrânețe aș dori să spun câteva cuvinte, inspirate din documentarul de debut al Carlei Teaha, De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin.

„Sentimentală, această carne

așteptând miracolul altor degete

s-o înflorească

și peste tot coridoarele

târâtoarele spaime care încep

din muguri primăvara.

Lasă-mă să te privesc cum mori!

Limpezi și absenți

ochii tac în așezările incerte

dintre o secundă și alta

și pozele cad de pe tine și se albesc

când ajung la pământ.”

(„Sentimentală, această carne”, Captivitatea cercului)

A fost interzisă pentru „erotism morbid” în timpul comunismului, opt ani nu a avut voie să publice. Lucra atunci la Casa Scânteii, la Editura Enciclopedică, când a primit o listă de la Consiliul Culturii pe care erau trecuți autorii interziși, printre care era și ea –, astfel că în acea perioadă s-a dedicat traducerilor din mari autori, precum Nietzsche, Jünger, Strindberg, Günter Grass, Knut Hamsun etc., activitate pe care a ridicat-o la nivelul de artă.

Chiar dacă era adevărat că poezia ei era de un erotism morbid, era acesta un motiv de interdicție?, se întreabă Nora Iuga. În sfârșit, în 1980, a publicat la Cartea Românească un volum de poezie pentru care a obținut Premiul Uniunii Scriitorilor, Opinii despre durere – al doilea său debut la 50 de ani, după cum îl descrie ea. După ani întregi în care s-a dedicat traducerilor ca și cum ar fi fost propriile ei cărți, Nora primește un telefon de la editorul de la Cartea Românească pentru a-i spune că poate publica și să îi trimită o serie de poezii pentru un volum. Norocul a făcut ca în toți acești ani Nora să meargă la Casa Scriitorilor, de două ori pe săptămână, și în cadrul acelor întâlniri, scria liber, fără nici o intenție sau constrângere. Acele foi au constituit volumul Opinii despre durere.

Nu îi trebuie recunoașteri, premii sau onoruri – pe lumea cealaltă o să ia Nobelul pentru cea mai bună miere de albine, spune Nora. Dar nu despre Nora prozatoarea și poeta vreau să vorbesc în acest articol. Ca scriitoare are locul său deja bine stabilit, recunoscut și apreciat. Despre Nora-femeia cea plină de vitalitate, emoție, erotism, pasiune și tinerețe-fără-bătrânețe aș dori să spun câteva cuvinte, inspirate din documentarul de debut al Carlei Teaha, De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin.

Un documentar inedit pentru spațiul cinematografic românesc, atât prin modalitatea de a aduce la lumină o personalitate complexă cum este cea a Norei, cât și prin felul de a jongla cu granița dintre realitate și ficțiune. Nu l-aș numi neapărat o docu-ficțiune, căci asta ar implica o intenție de ficționalizare din partea creatorului. Carla Teaha nu și-a propus acest joc, doar că personalitatea atât de specială a Norei o face de multe ori să pară un personaj scos parcă dintr-un roman cavaleresc, din vechile romance-uri sau chiar din miturile ancestrale ale umanității. Pentru că Nora este un model arhetipal de feminitate, este femeia dincolo de mode, de timp sau de epoci, este femeia contradicțiilor și a armoniilor, înțeleapta și copila, naiva și atotcunoscătoarea.

Nora este un soi de oglindă în care orice femeie tânără ar vrea să se proiecteze. Să fii, la aproape 90 de ani cât avea Nora când au început filmările, entuziastă, plină de viață, cochetă și copilăroasă în același timp este o variantă ideală de a înainta frumos prin viață.

Care e taina tinereții Norei? – aceasta este întrebarea care s-a născut după ce Carla Teaha a avut-o invitată pe scriitoare în emisiunea ei ROZ de la Radio Guerrilla, în 2018, dedicată personalităților feminine care au marcat domeniul lor de activitate.

La această întrebare a reușit să ofere câteva direcții de interpretare printr-un proiect care s-a născut organic, atât din dorința Carlei de a o face cunoscută pe Nora cât mai multor oameni, cât și dintr-o conexiune personală care a schimbat destinul amândurora. La întâlnirile care se organizează după proiecțiile filmului, Nora obișnuiește să spună că acest documentar i-a îndeplinit un vis de o viață, anume să fie actriță. Un vis care s-a reflectat, în aceeași măsură, și în cariera Carlei Teaha – actriță, realizatoare de emisiune radio și producător cultural –, marcând debutul ei ca regizoare.

De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin este un film nu doar despre o personalitate și o persoană specială, ci și despre o prietenie născută natural, între două suflete care pare că s-au cunoscut în alte vieți și cărora le e dat să se regăsească, să se completeze și armonizeze în continuare. Nora i-a spus Carlei că parcă se vede pe ea în tinerețe. Iar Nora este un soi de oglindă în care orice femeie tânără ar vrea să se proiecteze. Să fii, la aproape 90 de ani cât avea Nora când au început filmările, entuziastă, plină de viață, cochetă și copilăroasă în același timp este o variantă ideală de a înainta frumos prin viață. Documentarul Carlei Teaha, dincolo de a oferi un portret complex al unei ființe care a avut curajul autenticității în ciuda tuturor adversităților, reușește să creeze premisele unui autoportret ideal pentru fiecare dintre spectatori; premisele pentru a îndrăzni să speri că, dincolo de toate piedicile care ți se ivesc, poți să îți păstrezi autenticitatea, sclipirea, pofta de viață. 

În fiecare dintre noi trăiește și o călugăriță, și o cocotă, iar ce e natural nu poate fi rușinos, spune Nora cu asumare și cu un firesc de invidiat. Spontană, lipsită de inhibiții se arată Nora încă din primul cadru al filmului, în care o vedem la ea acasă făcându-și exercițiile de dimineață și cântând nostalgica melodie de dragoste Lili Marleen. E convinsă că menirea ei este să călătorească prin tot universul, și cum universul e nesfârșit, și călătoria ei este nesfârșită. Această perspectivă a infinitului a aplicat-o în toate aspectele vieții ei, de la cele mai mărunte gesturi până la decizii mari, care i-au definit existența. A ales să păstreze frumosul și să accepte cu seninătate toate încercările ce i-au fost aruncate în cale. Și când infinitul din exterior i s-a părut că se micșorează, s-a întors către sine, înțelegând că atunci când se duc toate, și prieteni, și ieșiri, și călătorii, îi rămân poezia și iubirea.

„Posibile aceste gări

Posibile aceste așteptări între șine

Pentru un galben la barieră

Posibile aceste resturi de oase de la deraierea pământului

Noe, iubitul meu Noe,

Cine se mai întoarce acum în locul tău

În această gară posibilă

Să mă ridice deasupra apelor,

Acolo unde cerul e moale

Cum între dinți

Propriul meu trup neîmplinit.”

(„Posibile aceste gări”, Captivitatea cercului)

Urmărind-o pe Nora în călătoria ei plină de peripeții la Târgul de Carte de la Frankfurt, în momentele de singurătate și deznădejde din timpul pandemiei, în caruselul ei de amintiri, reflecții și gânduri în viața de zi cu zi, îți dai seama că inclusiv noțiunea despre artă și artist trebuie privită nuanțat. Ea spune că dacă ești un artist adevărat, singurul lucru pe care-l poți face este să-ți dezvălui sinele adevărat, să te spui pe tine așa cum ești, și trebuie să-ți asumi riscul să fii judecat. Chiar dacă îi faci pe ceilalți să creadă că ți-ai pierdut mințile, să ai curajul să iți manifești caracterul diferit. Să ai îndrăzneala să îți reclami locul tău în această lume. A fi artist nu înseamnă doar a scrie, a crea, ci a-ți modela existența în acord cu ritmul interior, cu propriile nevoi și porniri, indiferent de cât de mare este pericolul uniformizării. 

Viața Norei Iuga, acele cotloane nebănuite ale sufletului ei la care Carla Teaha a știut să ajungă printr-o răbdare infinită, o empatie și o sinergie aproape misterioase, te învață enorm despre tine însuți, oferă glas unor gânduri și dorințe pe care poate nici nu știai că le ai. Una dintre cele mai puternice lecții pe care le poți primi de la Nora este să privești deschis erotismul. Poți să ai și 100 de ani și totuși dorința erotică să rămână ca la 20 de ani, pentru că erotismul cerebral este mai puternic decât cel fizic, susține ea.

Nora este femeia care, indiferent de vârstă, simte fiorul începutului, extazul speranței unui răspuns aproape imposibil și lasă deschisă calea pentru orice scenariu. 

Nora – acest melanj între voluptatea materiei și evanescența spiritului, această poetă care înțelege ca nimeni altcineva tentația epidermei, melodia hipnotizantă a poeziei care cântă dragostea pentru că îi lipsește materia, care vede în inspirație o formă de excitație și care caută sursa excitației în afara materiei. Voluptatea materiei duce la nașterea poeziei în om, consideră ea, dar nu tot de acolo apare sexualitatea. Ea trebuie căutată în fluxul fără granițe al trăirilor extatice ale minții. La fel cum și iubirea plenară viețuiește tot în imaginar, în potențial, nu în ceea ce s-a concretizat. Calul alb – metafora pentru iubirea perfectă – este firul roșu călăuzitor al destinului unei femei în care și-au găsit cămin felurite forme de afecțiune, dar care simte că absolutul rezidă în ceea ce ar fi putut fi. Nora este femeia care, indiferent de vârstă, simte fiorul începutului, extazul speranței unui răspuns aproape imposibil și lasă deschisă calea pentru orice scenariu. 

Pentru Nora, totul este natural, totul vine firesc și se încadrează unei ordini căreia nu i se poate opune. Și pentru că iubește natura, toate lucrurile i se par naturale, inclusiv moartea – de aceea a putut accepta moartea celor dragi, de aceea a putut trece, ca după o pișcătură de țânțar, peste momentele dramatice din viață. Și la fel cum consideră că iubirea cea mare este cea care nu s-a putut concretiza, și natura îi place mai mult cea din imaginație decât cea din realitate. Nora știe să găsească acel teren median în care contrariile se armonizează și ceea ce pare de neconciliat poate coexista, asemenea voluptății aproape erotice pe care o exercită marea ca și cum ar fi un bărbat puternic, de care îi este frică, dar spre care se simte atrasă. 

„ce înseamnă pentru tine

ora unsprezece noaptea pe malul mării

când luna are un halou suspect

ca gluga trasă strâmb

pe capul ras

şi numeri cum se-aprinde

şi se stinge farul

intimidând iluzia unei bătrâne

cum în cazărmi soldaţii

povestesc de slujnice

cu largi cămăşi de pânză

sunt animale care plâng

sunt pietre care se trezesc

într-o alarmă nouă

sunt semne totdeauna

ca încheieturile vinete

ale unor mâini îmblânzite

e ţipătul gândului unde norii sfârşesc

aleargă un băiat pe plajă

şi-n urma lui înceata

înaintare a moluştei”

(„iluzia unei bătrâne”, Dactilografa de noapte)

Vlad Zografi spune că Nora este cel mai iubit scriitor român pentru că are marele talent al libertății. Iar această libertate o face să fie și una dintre cele mai iubite femei, pentru că încarnează un ideal al tinereții, dincolo de măști și rețete. Iar libertatea de a fi ea însăși, de a viețui într-un tempo doar al ei, cu iubirile trecute, prezente și cu speranțele pentru ce va fi, cu bucuria unui răsărit de soare sau de floare, cu cochetăriile, inocențele și înțelepciunea venită ca o acumulare de experiențe din zeci de vieți trăite încă de la începutul timpului, o transformă într-o ființă fără vârstă.

Nora știe să găsească acel teren median în care contrariile se armonizează și ceea ce pare de neconciliat poate coexista, asemenea voluptății aproape erotice pe care o exercită marea ca și cum ar fi un bărbat puternic, de care îi este frică, dar spre care se simte atrasă. 

O apologetă a erotismului cerebral, cu o curiozitate insațiabilă pentru tot ce are viața să îi ofere, dar și pentru ceea ce poate va găsi pe alte planete, Nora Iuga îți arată că există mai multe forme de a iubi și a te iubi, că nu trebuie să lupți cu contradicțiile din tine, ci să le asimilezi și să înțelegi că fiecare îți oferă ceva de neprețuit.

Paradoxal poate, filmul Carlei Teaha, deși un documentar, este nu doar despre femeia și scriitoarea Nora Iuga, ci și despre tine, spectatorul, despre fiecare dintre cei care râd și plâng parcurgând împreună cu Nora și Carla călătoria lor inițiatică. Pentru că Nora, dezvăluindu-se atât de frust și de vulnerabil, arătându-ți că încă are atât de multe de trăit, de visat și de iubit, îți pune în față o oglindă în care îți place și vrei să te vezi. Viața Norei te învață că orice piedică poate fi depășită și că există o infinitate de universuri pe care le poți explora visând și sperând.

Foto deschidere: Albert Denn

Silvia Dumitrache

Critic de teatru la revista „Observator cultural” din 2008, consultant artistic la Teatrul Nottara din București. Îi place să cunoască teatrul din cât mai multe perspective, astfel că, pe lângă critică, a făcut PR pentru Festivalul Undercloud și asistență de regie la două spectacole ale lui Chris Simion. Este pasionată de fotografie și îi place mult limba spaniolă.