Ce înseamnă, de fapt, cinema politic? Iată una dintre întrebările omniprezente din istoria filmului, care aduce după sine o suită de întrebări adiacente: de pildă, cum le categorisești? Există filme care sunt mai politice decât altele – și cum anume se măsoară acest statut, care este criteriul principal? Marele critic american J. Hoberman a găsit un răspuns din nenumăratele posibile atunci când a lucrat la întocmirea unui Top 100 pentru The New Republic, în iunie 2023: criteriul său structurant a fost cel al importanței istorice – și, ca să cităm lead-ul articolului, „Nu cele mai bune. Nu preferatele. Nu cele mai plăcute. Cele mai semnificative.”

Sigur că dacă subscrii noțiunii deloc underground că toate filmele și formele de artă/cultură sunt politice (noțiune pe care altmiteri o susțin și eu), răspunsul se complică suficient de mult. Într-o discuție prilejuită în iunie de revista Matca Literară, unde am discutat despre arta politică împreună cu actrița Katia Pascariu, notam faptul că, în contextul crizei climatice, până și un scurtmetraj abstract care conține doar cadre cu copaci se simte extrem de politic; dar și că arta politică nu este în niciun caz apanajul exclusiv al celor care contestă status-quo-ul, cum adesea s-ar putea crede, mai ales în România, unde o bună parte din istoria cinemaului local se află sub umbra lungă a producției controlate de stat din timpul comunismului. Însă chiar și-n miezul unei dictaturi s-au născut filme subversive precum Reconstituirea (r. Lucian Pintilie) sau Proba de microfon (r. Mircea Daneliuc) – ori tocmai această manieră de-a gândi despre cinema ca o formă de expresie artistică ce nu se înscrie în curente ideologice oficiale, monolitice, m-a ghidat în demersul de-a alcătui o listă de filme care, într-o lume care se simte de parcă ar fi în flăcări, sunt mai urgente ca oricând.

Spre deosebire de topul exhaustiv coordonat de Hoberman, lista de mai jos se concentrează în mare parte pe un moment particular din istoria cinemaului și are, deci, limitările ei. Este o listă relativ subiectivă (conform unor sensibilități politice și nu numai – afinitatea mea pentru cinemaul latinoamerican nu este vreun secret) și care propune un gest eminamente politic. Anume, cel de-a ilumina, în detrimentul unor filme realizate dinspre „marile forțe” (decizia de-a sări peste cinemaul american fiind una cât se poate de conștientă), lucrări realizate dinspre „margine”, fie că acea margine este una geo-politică, fie că vorbesc despre o periferie trasată în interiorul societății cu scopul de-a discrimina (persoane de culoare, migranți, femei, lucrătoare sexuale – adesea în combinație).

***

Dumnezeu și diavolul pe pământul soarelui / Deus e o Diabo na Terra do Sol
r. Glauber Rocha, 1964, Brazilia

Nominalizată la Palme d’Or în 1964, capodopera lui Glauber Rocha, realizată când acesta avea doar 25 de ani, surprinde tumultul prin care trec un țăran lipit pământului și soția lui după ce părăsesc ferma unde aceștia sunt exploatați brutal; un periplu ce-i poartă prin lumea fundamentalismului religios, a grupărilor revoluționare și a hoților/asasinilor la drumul mare. Parabola existențialistă care stă în miezul său se simte la fel de proaspătă azi ca în 1964 – gonind cu o viteză și o forță de nestăvilit, Deus e o Diabo na Terra do Sol este un adevărat masterclass politic. Puține alte filme reușesc să expună atât de detaliat toate straturile de violență la care sunt supuse clasele sărăcite ale societății: violență fizică, socială, economică, spirituală și simbolică, propagată eminamente de bărbați și ajun- gând să se răsfrângă întotdeauna, la final, asupra femeilor (ca să-l cităm pe John Lennon: Woman is the slave of the slaves), explorând totodată intersecția dintre religie și radicalism.

*

Amintiri ale subdezvoltării / Memorias del subdesarrollo
r. Tomás Gutiérrez Alea, 1968, Cuba

Iată rarul exemplu al unui film pe care, în momentul lansării sale, societatea care i-a dat naștere l-a catalogat drept „depășit”, dar care a creat furori în jurul lumii: superb-intitulatul Memorias del subdesarollo, ale cărui paradoxuri nu se opresc aici. Vorbim de un film de stânga nihilist, într-o carcasă formală hibridă încă total atipică pentru timpurile respective: elemente documentare deopotrivă clasice și performative, alături de secțiuni eseistice și secvențe found footage, grefate peste o narațiune fictivă cu nu puține momente onirice și expresioniste. Și ce alt protagonist mai bun pentru a conduce un asemenea film decât acest Sergio, deopotrivă intelectual șarmant și misogin abuziv, un scriitor aristocrat cu sensibilități de stânga ce privește lumea din turnul lui singuratic de fildeș, gauchist caviar care se simte rupt de familia ce-a emigrat în Statele Unite, cât și de societatea în care-a rămas, a cărei „subdezvoltare” o teoretizează obsesiv. Finalul filmului, suprapus cu debutul crizei rachetelor cubaneze, în tot dansul său pe linia dintre acalmie și apocalipsă, se simte ca și când ar fi putut fi turnat zilele trecute.

*

O, Soare / Soleil Ô
r. Med Hondo, Franța, 1970

Considerat drept unul dintre cei mai importanți cineaști de origine africană ai secolului XX, regizorul mauritano-francez Med Hondo a avut multe joburi mărunte și solicitante după ce a emigrat în Franța la finele anilor ’50. Aceste experiențe, combinate cu discriminarea și marginalizarea cu care s-a confruntat, venind totodată pe fondul revelațiilor și revoltelor politice ale anilor ’60, au dat naștere unuia dintre cele mai electrice filme de debut din istorie: Soleil Ô, câștigător al Leopardului de Aur la Locarno în 1970. Realizat de-a lungul a patru ani cu bani pe care Hondo îi câștiga cu greu la muncă, Soleil Ô urmărește peripețiile unui migrant african care-și caută locul într-o Franța profund rasistă, chiar și-n cercurile sale progresiste. Filmul este exemplul cel mai strălucitor al cinemaului făcut din necesitate – un film atât de subversiv încât până și faptul de a-i fi spectator se simte ca participarea la o revoluție. Nicio altă parabolă nu surprinde atât de bine situația migrantului african: de la forme moderne de sclavie și rasism larg răspândit de-a lungul tuturor palierelor sociale, la suprimarea propriei culturi și istorii, la sugrumarea mișcării de emancipare a persoanelor de culoare. Un film-manifest, în adevăratul sens al cuvântului.

*

Bătălia din Chile / La batalla de Chile
r. Patricio Guzmán, 1975-1979, Chile

Monumentalul film al lui Patricio Guzmán – o trilogie lansată pe parcursul a patru ani de trai în exil, Revolta burgheziei (1975), Lovitura de stat (1977) și Puterea populară (1979) – este poate cea mai revelatoare vizionare pentru oricine caută să-și explice istoria extrem de violentă a Americii Latine din a doua jumătate a secolului XX, citindu-se drept un manual detaliat al imperialismului și intervenționismului politico-militar. Construit în jurul unei analize dense și detaliate a sabotării și, în cele din urmă, a debarcării prin lovitură de stat a președintelui progresist Salvador Allende, pentru a instala în locul său brutala dictatură militară a lui Augusto Pinochet. (Sub noul regim, zeci de mii de oameni au fost uciși, trimiși în lagăre de muncă sau pur și simplu au dispărut fără urmă.) Însă gestul cel mai puternic al lui Guzmán se află în alegerea de-a încheia cea de-a treia parte cu imagini filmate înaintea dezastrului: „Iată ceea ce ne-a fost furat!”, pare să ne strige în urechi, în timp ce imaginile sale surprind o soci- etate aflată în plină transformare economică și edu- cațională, în plină ascendență și (re-)organizare coo- perativă și orizontală. Iar sentimentul acestui viitor neîndeplinit este prăbușitor – La batalla de Chile este realmente unul film care împarte viața spectatori lor săi în înainte și după.

*

Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles
r. Chantal Akerman, 1975, Belgia

Numit în urmă cu doi ani drept cel mai bun film al tuturor timpurilor în prestigiosul top Sight and Sound – într-o turnură istorică pentru un film a cărui reputație a crescut la foc mic în cei aproape cincizeci de ani de la lansare –, Jeanne Dielman este poate cea mai exemplară ilustrație a faimosului dicton născut din al doilea val al feminismului: the personal is political. Cel mai faimos film al lui Chantal Akerman (lansat când aceasta avea doar 25 de ani!) desfășoară în cele mai mici detalii viața cotidiană a unei văduve (Delphine Seyrig, în rolul carierei) care își crește singură băiatul și se întreține din sexwork, punând emfază prin cadre-secvență pe gesturile repetitive și profund alienante din viața unei femei casnice. Fisurile care încep să apară treptat în acest stil mecanic de viață sunt aproape insesizabile, la început, dar vor duce la o prăbușire ce conține în ea toată forța unui act de revoluție anti-patriarhală.

*

Vampirii Sărăciei / Agarrando pueblo
r. Carlos Mayolo, Luis Ospina, 1978, Columbia

Filmul-cult al lui Luis Ospina și al lui Carlos Mayolo merită să fie inclus pe orice asemenea listă, fie doar și pentru contribuția sa esențială la istoria teoretică a filmului: el este cel care a popularizat la scară largă termenul de pornomiseria (misery porn) care, în timp, a devenit unul dintre conceptele cu circulația cea mai largă la nivel popular despre cinema, oferind o cheie (și un cadru) de inter- pretare pentru felul în care imaginea poate deveni la rândul ei o manieră de a-i exploata pe cei mai exploatați ai lumii. Scurtmetrajul e împachetat ca un mockumentary pe urmele unei echipe de filmare germane, care înscenează scene sordide pe spinarea unor persoane trăind în sărăcie abjectă (a se vedea iconica secvență în care un bărbat homeless se șterge la fund cu banii primiți de la aceștia). Glisând între color și alb-negru atunci când intră și iese din aparat, Vampirii Sărăciei ne pune în față trei întrebări esențiale: Cum privim sărăcia, Cum ajungem să o privim și Ce satisfacție derivăm din faptul că o privim? Răspunsurile celor doi regizori n-ar putea fi mai incomode de-atât.

*

Ura / La Haine
r. Mathieu Kassovitz, 1995, Franța

Mais l’important, c’est pas la chute, c’est l’atterrissage. („Ce contează cu adevărat nu-i căderea, ci aterizarea.”) Replică iconică în cinemaul francez, suprapusă peste imaginea unui cocktail molotov ce se izbește de globul pâmântesc, înghițindu-l în flăcări – nici că ar fi fost posibil un început mai agitator pentru cel mai politic film al anilor ’90, reluat într-un final tragic, fatidic. La Haine, film-cult al reprezentării culturii hip-hop în cinema, spune povestea unei zi din viața a trei tineri marginalizați din banlieue, Vinz, Sayid și Hubert, ce aparțin unor comunități rasiale și religioase diverse. Debutul lui Kassovitz este deopotrivă o celebrare a culturii underground născută în cartier (vezi superba secvență montată pe „Nique la Police”), cât și o critică acerbă a ciclicității violenței, a brutalității poliției, a rasismului sistemic și a excluziunii sociale, a eșecurilor statului modern – cu atât mai vivace datorită imaginii sale alb-negru, cât și a felului în care integrează imagini documentare ale revoltelor pariziene de la finalul secolului XX.

*

Pacifiction
r. Albert Serra, 2022

Deși a fost trecut cu vederea de juriul de la Cannes, enigmaticul Pacifiction (primul film cu acțiunea plasată în vremuri contemporane din opera lui Albert Serra) continuă să vexeze cinefilii – pe atât de criptic, alunecos și anxiogen, pe atât de profund politic. Titlul Pacifiction sugerează multiple straturi, sfidând deci orice interpretare unică: o critică a narațiunilor (ficțiunilor!) colonialiste asupra teritoriilor poli- neziene, a politicilor contemporane ale păcii și războiului, cât și a ontologiei ambigue a cinemaului narativ. Țesut în jurul enigmaticului Înalt Comisar De Roller (Benoît Magimel, magistral), a nesfârși- telor negocieri și discuții diplomatice pe care le are de purtat cu liderii comunității din Tahiti (ultragiați de zvonul că Franța ar urma să-și reia programul de testare nucleară în Pacific), Pacifiction e opera perfectă pentru o epocă în care cursa înarmării a fost relansată, iar complexul militar-industrial pare că este singurul câștigător într-o lume de perdanți – și nicio altă scenă nu sugerează mai bine acest sentiment decât cel în care De Roller, prefăcându-se ca întotdeauna că totul e sub control, e pus față în față cu valurile feroce, atotcuprinzătoare ale oceanului.

Acest articol a apărut în revista tipărită Films in Frame #4. Poate fi comandată de aici.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.