După vizionarea recentă a celui mai recent film regizat de Paul Negoescu, am realizat că cinemaul postdecembrist nu duce lipsă de roluri memorabile de polițiști, în ciuda deficitului de cinema de gen autohton. E drept că spre deosebire de filmele cu scop propagandistic sau comediile care umanizau miliția din seria B.D., cele mai recente explorează probleme de conștiință sau imagine de sine vs. imagine publică a polițistului, corupția sistemului sau chiar relativizarea dreptății. De la filme în care se chestionează inclusiv atribuțiile polițistului plecând de la limbaj ca oglindă a realității până la cele explorând conflicte de interese, personajul polițistului e ofertant, reflectând nu numai perioada ecranizată, cât și o aplecare către introspecție și analiză, o privire critică asupra rolului social al agentului.

Dragoș Bucur în Polițist, adjectiv (r. Corneliu Porumboiu, 2009)

Un clasic al Noului Cinema Românesc, Polițist, adjectiv pleacă de la o procedură de bază în meseria de polițist: filajul, adică urmărirea suspectului cu scopul de a-i dovedi vinovăția. În urma acestei acțiuni, Cristi, interpretat de Dragoș Bucur, are dificultăți de ordin moral în a orchestra un flagrant delict unor puști care fumează hașiș. Prin intermediul observării observatorului de meserie, Porumboiu demitizează profesia de polițist, încadrând-o într-o rutină similară oricărui alt job, cu repetitivitatea și timpii ei morți și colegi cu care se poate rezona mai mult sau mai puțin. De departe cel mai antipolițist rol din cele menționate, portretizat cu ajutorul a lungi cadre secvență și planuri generale, Cristi este un individ care chestionează autoritatea și resorturile ei fără să treacă de partea cealaltă, a antieroului sau justițiarului de tip haiducesc. În ciuda meseriei pe care o practică, el are o interpretare cetățenească a legii, fiind guvernat mai cu seamă de o măsură a bunului simț personal. În memorabila scenă a semanticii, în care protagonistul este constrâns de comandantul Anghelache (interpretat magistral de Vlad Ivanov) să caute în Dex și să citească cu voce tare semnificația cuvântului polițist, se ciocnesc două abordări diferite în aplicarea legii. Porumboiu ilustrează prin intermediul maieuticii, așa cum e denumită de comisarul șef ședința pasiv-agresivă prin care încearcă să își convingă subordonatul de justețea aplicării legii, două moduri diametral opuse de exercitare a puterii: literală versus sentimentală. 

Vlad Ivanov în La Gomera (r. Corneliu Porumboiu, 2019)

Vlad Ivanov joacă în La Gomera o versiune mai dezvoltată a personajului întruchipat în Polițist, adjectiv, aceea a polițistului versat, care nu iese în pierdere și știe cum se poate ocoli legea fără prea multă gălăgie. Într-o schimbare spectaculoasă de paradigmă, interesul pentru limbaj al comandantului Anghelache se transformă aici într-o aventură în vena neo-noir-ului, în care protagonistul Cristi se antrenează în arta disimulării, învățând vocabularul fluierat pe cale de dispariție al băștinașilor guanche din insula canară La Gomera. Departe de minimalismul afișat în urmă cu zece ani, Porumboiu construiește o intrigă complexă, în care impasibilitatea lui Ivanov lasă loc de interpretări de care parte a legii se situează. La un moment dat propune să-și cumpere ieșirea dintr-o situație compromițătoare cu banii obținuți chiar din respectiva afacere necurată.  Alteori investighează, înscenează, scoate la înaintare tot arsenalul corpului polițienesc pentru a răscoli rețeaua, într-un display de potență animat de scopuri neclare. Asemeni răufăcătorilor cu care tratează, Cristi este imprevizibil și oportunist, demnitarul care ar vinde pe oricine și scăpa tot basma curată. Prins între trei femei  – mama, șefa, și Gilda, aceasta din urmă fiind întruchiparea specifică prototipului de femme fatale –, polițistul se comportă ca un cinic lipsit de sentimente, în ludic contrast cu trimiterile cinefile citate: de la westernul fordian The Searchers până la Un comisar acuză al lui Sergiu Nicolaescu, ilustrând prin intermediul personal criza autorității și corupția în care se scaldă instituția la nivel înalt. 

Conrad Mericoffer în Câmp de maci (r. Eugen Jebeleanu, 2020)

Am trișat puțin; personajul interpretat de Conrad Mericoffer (Cristi) în Câmp de maci nu e tocmai un polițist, însă tot de apartenența la o structură în subordinea Ministerului de Afaceri Interne însărcinată cu menținerea ordinii publice vorbim, aceea a jandarmeriei. Filmul se împarte, asemeni protagonistului, în două ipostaze aflate în conflict, viața publică versus cea privată. Făcând referire la evenimente reale recente petrecute la MȚR (proiecții întrerupte de habotnici sau ultraconservatori acuzând propaganda homosexuală), Câmp de maci pleacă de la premisa simplă că unul dintre jandarmii chemați să intervină ar putea fi el însuși gay. Interpretarea lui Mericoffer susține lupta interioară ce se dă în el ca persoană care se desfășoară într-un mediu profesional homofob și patriarhal, promotor al unui tip de masculinitate ce nu admite slăbiciuni. Reprimarea îl oprește să savureze inclusiv momentele de intimitate, Jebeleanu apelând adesea la prim-planuri pentru a-l arăta crispat și pus pe gânduri. Cristi e incomod, deranjat de senzații invizibile pentru că e un tip nefericit în pielea sa. Confruntarea cu un fost amant în timpul intervenției la cinema pentru a aplana conflictul dintre spectatori și extremiștii religioși îl face să reacționeze violent. Amenințarea că înclinările sale sexuale ar ieși la lumină, ducând la pierderea statutului său social, face loc propriei homofobiii internalizate. Însă asemeni spectatorilor care trăiesc în bula tolerantă a cinemaului, Cristi amână momentul recunoașterii, optând pentru protecția dată de interioare și devenind recalcitrant pentru a obține validarea și a aplana suspiciunile. Imaginea semnată de Panduru surprinde extrem de bine frământarea de pe chipul personajului prins între două lumi, realizând că un coming-out i-ar știrbi autoritatea. Nici el, nici societatea românească nu sunt pregătiți pentru un jandarm gay. 

Iulian Postelnicu în Oameni de treabă (r. Paul Negoescu, 2022)

Cel de-al patrulea lungmetraj regizat de Paul Negoescu îl aduce în rolul principal pe Iulian Postelnicu (Ilie), un polițist de provincie într-un sat uitat de lume din Moldova. În urma eșecului la oraș, Ilie se mulțumește cu un post aparent lipsit de provocări la sat, unde ar dori să se așeze la casa lui și să ducă o viață tihnită. În zona rurală, responsabilitățile polițienești sunt minore; de la interzicerea pescuitului în lacul din zonă până la funcții instrumentale în gestionarea inundațiilor. Postelnicu este excelent în întruchiparea idiotului util, cu un limbaj corporal denotând supunere în fața legiuitorilor de facto ai satului, preotul și primarul. În cea mai mare parte a timpului imaginea sa e comică prin patetism, inclusiv Dacia din dotare cu care operează pe ulițele prăfuite inspirând orice altceva, mai puțin „siguranță și încredere”. Ținuta sa e întruchiparea resemnării, cu uniforma adesea incompletă, prost ajustată corpului său, cu cămașa ieșind neglijent din pantaloni. Ilie manifestă interes pentru aspectul fizic în singurul moment justițiar al filmului, când își aranjează chipiul de polițist înainte de a acționa ca un șerif hotărât să restabilească ordinea. Construit în jurul lui Postelnicu ca studiu de personaj, Oameni de treabă schimbă tonul și relevă o fațetă distinctă a protagonistului odată cu detașarea unui polițist tânăr în sat, opusul fizic și profesional al lui Ilie. În ciuda acestui truc narativ facil, personajul nu e întru totul ratatul văzut prin ochii colegului mai tânăr, ci un pion răpus de jocurile de putere din sistem. 

Andreea Pătru

Critic de film și programmer, colaborează cu multiple festivaluri de film internaționale. Articolele sale au apărut în publicații precum Senses of Cinema, Kinoscope, Indiewire, Film Comment, Vague Visages și Desistfilm. În spaniolă a scris pentru Caimán Cuadernos de Cine, iar în română colaborează cu revista FILM. Este selecționer și coordonator al festivalului Tenerife Shorts.