Lozinca feministă de val secund „personalul este politic” a făcut carieră atât de studiile culturale și academice, cât și în conștiința colectivă. Miza sa, o interpretare simptomatică a imediatului personal ca oglindire a mai largului spectru socio-politic, a fost adoptată rapid de mai multe grupuri și școli de gândire militante, devenind aproape un refren pe buzele tuturor, chiar și în discursurile stângiste contemporane. Extrapolând conceptul de pseudo-dihotomie personal-politic și aplicându-l în mediul audiovizual (practică care la rândul ei are o tradiție), devine aproape futil de demonstrat că aparatul de filmat, prin capacitatea sa indexică (termenul lui Peter Wollen via Charles Sanders Peirce) de a captura realitatea imediată, conferă unul dintre cele mai fertile terenuri de analiză în acest sens. Patru dintre filmele care vor fi prezentate în cadrul ediției din acest an a festivalului de film documentar One World Romania schițează un teren de joacă pentru conceptul personal-politic în mediul audiovizual, reîmprospătând discursuri deja canonice în domeniu (identitatea politică a oricărei reprezentări audiovizuale), dar și mai-recentele teme de discuție precum YouTube-ul.

Termenul de home movie acoperă o gamă destul de largă de înregistrări domestice, fără aspirații profesioniste dictate de producția comercială de film. Recuperarea și recontextualizarea unui astfel de material, efemer încă din titlu, a reprezentat un pariu acceptat de cineaști încă din perioada avangardei sovietice de pionierat cinematografic. Home movie-urile, de asemenea, conțin o anume candoare a subiecților în relație cu camera, o degajare provenită din ideea de circuit închis, intim pe care acest tip de filmări îl presupun. În Tăcerea e un corp în cădere / Silence is a Falling Body regizoarea Agustina Comedi apelează la arhiva persoanală a tatălui  ei, Jaime, pentru a-i construi un trecut alternativ de cel oficial știut de ea, totul în urma aflării unui secret: tatăl ei a avut relații homosexuale și era un membru vocal al comunității LGBT+ angajate politic din Argentina optzecistă. Acest proces post-mortem (Jamie Comedi a murit acum douăzeci de ani) este facilitat de cantitatea considerabilă de material filmat de tatăl regizoarei, dar și de anumite persoane-cheie pe care Comedi le intervievează în legătură cu trecutul tatălui ei. Miza politică este evidentă, anume o conturare a contextului în care bisexualitatea tatălui ei a trebuit ascunsă de către familie atât înainte cât și după ce s-a căsătorit. Filmările lui Jamie sunt reinterpretate. O excursie în Europa a devenit, dintr-o simplă escapadă turistică, o excursie în care grupul de prieteni ai tatălui regizoarei explorau hedonismul european queer pre-HIV. Altele sunt crâmpeie audiovizuale, mărturii ale evenimentelor pe care comunitatea LGBT+ locală le organiza. Și, nu în ultimul rând, există înregistrări cu regizoarea, momentele în care se ancorează pe sine în povestea tatălui ei, balansând practica regizorală invazivă cu tonul familiar.

Acest echilibru este unul dintre elementele care diferențiază proiectul Agustinei Comedi de cel al Anei Galizia, Neconfesiuni / Unconfessions. Filmul eseu al lui Galizia este o colecție de fotografii cu și realizate de unchiul ei, actorul brazilian Luiz Roberto Galizia, la care ea a ajuns întâmplător. La fel ca Augustina Comedi în Tăcerea e un corp în cădere, Galizia reconstruiește portretul unui bărbat din familia ei care a avut relații homosexuale într-un context nefavorabil explorării sexuale. Însă, în timp ce Comedi oferă un close reading vieții tatălui ei, Galizia nu mizează pe o reconstituire pas-cu-pas a vieții unchiului ei. Din contră, ea realizează un documentar la distanță, despre un unchi pe care nu l-a cunoscut niciodată și care poate deveni chipul universal al tragediei HIV. Înregistrări de la spectacole sunt amestecate cu fotografii de familie, fotografii din vacanțe, filmări amatoricești, uneori acompaniate de o voce care citește din off câteva scrisori pe care unchiul regizoarei le-a primit de la iubiții lui. Inedit este comentariul care citește un studiu de la un institut medical de psihologie din São Paulo, realizat când unchiul regizoarei avea 16 ani, unde, printre altele, se menționează și „probleme sexuale”. Documentul, deși lipsit de orice contextualizare, dă de înțeles că sexualitatea lui era out la sfârșitul anilor șaizeci și, mai relevant, că reprezenta o problemă. Ultimele minute ale filmului discută moartea lui Luiz Roberto Galizia, răpus de SIDA. În urma acestui comentariu din off vine un slideshow  de fotografii intime cu Galizia și iubiții săi – o odă audiovizuală a sexualității. Cele două filme prezentate până acum sunt un caz interesant deoarece tratează subiectul homosexualității în două țări din America Latină șaptezecistă și optzecistă, perioadă în care cinematografia națională și continentală era profund marcată de moștenirea celui de-Al Treilea Cinema, concentrat pe reprezentarea luptei de clasă. O recuperare a mișcărilor queer și reprezentărilor LGBT+ din  America Latină în perioada eliberărilor, neo-colonialismului și loviturilor de stat este, pe lângă binevenită, necesară (și) în cinema.

În Putin’s Witnesses / Martorii lui Putin regizorul Vitaly Mansky readuce în discuție ziua de 31 decembrie 1999 – demisia lui Boris Elțîn din funcția de președinte, numirea provizorie a lui Vladimir Putin și cele câteva luni în care Putin și-a consolidat masa de alegători, urmând să ocupe poziția de președinte încă două decenii. Materialul filmat provine dintr-un alt documentar realizat de Mansky în anul 2000 pentru a marca un an de administrație Putin. Pe timpul realizării acestui prim documentar, Mansky devine un apropiat al oamenilor lui Putin, fiind prezent în ziua alegerilor în biroul echipei, la vizite informale (tactica liderului de fier cu față umană care vizitează vechi cunoștințe), în biroul lui Boris Elțîn, luând astfel pulsul unei campanii care și-a atins scopul. În Martorii lui Putin, Mansky devine angrenat într-un discurs subversiv la adresa președintelui, deconstruind tacticile perverse prin care acesta a manipulat un popor aflat în derivă. O atenție specială este acordată artificialității imaginii lui Putin de pe micul ecran – consilierii de imagine care au migălit campania electorală sunt văzuți ca o extravaganță, Rusia aflându-se abia la a treia alegere liberă (primele două fiind cele câștigate de Boris Elțîn în 1991 și 1996). Televiziunea ocupă un loc central în ce urmărește Mansky, începând de la anunțul demisiei lui Elțîn în direct, moment care creează agitație în casa regizorului, până la comentariile tendențioase din off (uneori ilustrate cu material video) care demască puterea consilierilor de imagine în prestația publică a lui Putin. Mai mult, este subliniat faptul că Putin a avut destul de puțin contact cu televiziunea, el chestionând genul acesta de campanie. Ce pare să sublinieze Mansky este că imaginea lui Putin era prea controlată și construită pentru a se expune la valul televiziunii, val pe care va ajunge să îl controleze în timpul președinției.

Documentarul Out al lui Denis Parrot este o compilație de coming out-uri postate pe YouTube. În cele mai multe dintre ele premisa este aceea că protagonistul trebuie să își facă coming out-ul cuiva apropiat (părinți, prieteni, bunici etc.). Tineri LGBT+ din mai multe părți ale lumii își iau privitorul în complicitate și își expun una dintre cele mai fragile și personale etape. Parrot creează poduri prin selecția de material pe care o face, arătând că înregistrarea momentului de coming out a devenit aproape un ritual cultural – cel care trece printr-o expunere dublă, atât în fața apropiaților, cât și a privitorilor devine un passeur al comunității, un exponent al mișcării care urmărește popularizarea și detabuizarea poveștilor din interiorul comunității. Iar privirea lui Parrot nu este unilateral optimistă, ci mai degrabă antropologică. Căutarea mai multor tineri din țări și culturi diferite este atât un portret eliptic al contraculturii queer, cât și un portret al diverselor societăți în care contracultura se manifestă – progresiste, conservatoare, laice, profund religioase, etc. Episoadele unor coming out-uri nefericite, cu un răspuns virulent și agresiv din partea celorlalte persoane, iau pulsul unui context politic în care personalul tinerilor LGBT+ devine neconform.

Resuscitând și deconstruind una dintre iconicele afirmații ale lui Jean-Luc-Godard, anume cea conform căreia cea mai bună metodă de a răspunde unui film este prin realizarea unui alt film, propun o interpretare a selecției de patru lungmetraje pe care am discutat-o ca pe un discurs fragmentat, alcătuit nu de mine, ci de selecționerii festivalului One World Romania, un discurs curatorial mult mai amplu și complex decât am putut acoperi în patru filme exponente, însă care așteaptă să fie urmărit și deconstruit.

One World Romania are loc anul acesta între 15-24 martie 2019. Mai multe detalii pe site-ul OWR și pe pagina de Facebook.

Un articol de Călin Boto

Romina Banu

Fotograf și redactor, a co-fondat Dissolved Magazine alături de Melissa. La Films in Frame adună recomandări de filme și seriale pentru weekend-uri liniștite și prezintă proiecte interesante din lumea filmului. Îi place să călătorească, să stea cu pisicile și să doarmă.