Am invitat mai mulți oameni din lumea cinemaului să ne povestească despre melodiile pe care le-au descoperit în filme și le-au devenit obsesii, despre acele piese și secvențele lor care merg mână în mână și care au făcut ca o imagine să fie și mai intens trăită. Au ieșit o serie de povești și un playlist de o oră cu melodii recomandate de critici de film, regizori, editori și jurnaliști (mulțumim!). Sperăm să te re(conecteze) cu filmele și să-ți fie companie la citit sau oriunde te poartă drumurile toamna asta.

Ascultă playlistul pe Spotify în timp ce citești.

***

Cut Killer – Nique la Police (La Haine, 1995)

Mathieu Kassovitz a realizat o singură capodoperă în cariera sa de regizor: La Haine, film definitoriu atât pentru adolescența modernă și cultura hip-hop, cât și pentru brutalitatea poliției și-a protestelor împrotriva discriminării rasiale. Ce secvență incredibilă, inspirată de Soy Cuba al lui Mihail Kalatozov, străpunge jumătatea acestui film care n-a îmbătrânit nici măcar o clipită – pornind din apartamentul unui DJ care-nvârte platanele cu boxele scoase pe geam, îmbinând-o pe Piaf cu NWA, camera pornește în zbor, prinzând în ochiul ei acel sentiment inefabil al cartierului („după blocuri suntem noi care te facem pe tine”), prins între ghettoizare și revolta absolută și ireverentă împotriva status quo-ului și, mai ales, a gardienilor săi: patrula. (Flavia Dima, Films in Frame)

La Haine poate fi văzut pe MUBI.

***

David Bowie – Modern Love (Mauvais sang, 1986)

Din amintire s-a șters tot: pățaniile, personajele, discuțiile. Mai puțin o culoare (roșu), un context (SIDA), un moment. Când la radio începe să cânte Modern Love a lui Bowie, impunându-și vigoarea suverană peste șansoneta lui Serge Reggiani, ceva se întâmplă – ceva care merge în profunzimea trupurilor și în aerul pe care îl respiră. Denis Lavant prinde atunci să danseze sălbatic, frenetic, de parcă i-ar exploda pieptul într-un spasm deopotrivă tragic și emfatic, care conține în el sentimentul vertiginos al tinereții. Cu acest traveling nesfârșit, Leos Carax înscrie corpul atletului bolnav (de iubire și nu numai) în istoria formelor și își confirmă statutul de imens cineast manierist, pentru care excesul e singura stare de spirit acceptabilă. (Victor Morozov, Films in Frame)

***

Harry Nilsson – I said goodbye to me (The Worst Person in the World, 2021)

Ending the game is like changing the name of your favourite song… Mă surprind de multe ori fredonând-o. E piesa care deschide capitolul 7 din film, în care Julie se mută cu Eivind. Mă identific cu versurile, cu moodul melancolic, și pentru că îmbracă atât de frumos personajul Juliei. Tot momentul, prin imagine și muzică, îmi vorbește despre cocktailul noilor începuturi: entuziasm + frică. Harry Nilsson s-a născut în 1941, iar albumul Everybody’s Talkin’ e din ‘68. The Worst Person in the World (2021) e despre generația mea (tineri optzeciști/ nouăzeciști din Norvegia – totuși, millennials 🙃). Și ce bine rimează! Iar și iar, îmi dau seama că sunt atrasă de filme (și de muzică, iată) fără ștampilă de timp, libere de asociere cu un anumit moment din istorie, în care poți să aterizezi emoțional și să te identifici profund, oricând și oriunde te-ai fi născut.  (Alina Manolache, regizoare)

The Worst Person in the World poate fi văzut pe HBO Max.

***

Lana del Rey – Born to Die (Mommy, 2014)

În 2015, fără să fi fost vreodată mare fană Lana del Rey, m-am trezit plângând în tăcere în sala de cinema în timp ce din boxe răsuna Born to Die, iar pe ecran se desfășura genericul de final al filmului Mommy. Nimeni nu îndrăznea să se miște, toți rămăsesem pe scaune încremeniți, oscilând între speranță și deznădejde. Xavier Dolan are talentul de a lua melodii arhicunoscute, atât de auzite că ai spune că te-ai săturat de ele și de a le pune într-un context în care parcă simți că, pentru prima dată, versurile au cu adevărat sens. Antoine Olivier Pilon aleargă către finish line, iar o melodie siropoasă pentru adolescenți teribiliști reușește dintr-odată să frângă în zeci de bucățele inimile publicului de toate vârstele. Oh, my heart it breaks every step that I take. (Melissa Antonescu, Films in Frame)

Mommy se poate vedea pe TIFF Unlimited.

***

Queen ft. David Bowie – Under Pressure (Aftersun, 2022) // Paul McCartney & Wings – Let Me Roll It (Licorice Pizza, 2021) 

Puține lucruri iubesc la un film mai mult decât un needle drop bun, motiv pentru care o să trișez și voi alege două piese, câte una din ce consider a fi cele mai bune filme ale anului trecut. Deși e dificil să alegi o singură melodie dintr-o odisee muzicală precum Licorice Pizza, e ceva cu adevărat magic la scena în care tot acest univers dinamic și vibrant pare să stea pe loc, iar Alana și Gary – ochi închiși, degetele mici atingându-se – stau întinși pe o saltea cu apă, cu acordurile din Let Me Roll It curgând și curgând. Tot un musical in disguise la care mă găsesc întorcându-mă mai mereu e și Aftersun, aflat la polul opus ca mood de filmul lui PTA, al cărui soundtrack plin de all time greats e încununat de Under Pressure. Filmul lui Wells e o experiență atât de viscerală că mi-e imposibil, mai ales acum, după patru vizionări, să nu asociez piesa celor de la Queen cu acel ultim dans. Un needle drop ca un pumn în stomac, but oh, it hurts so good! (Laurențiu Paraschiv, Films in Frame) 

Licorice Pizza e disponibil pe HBO Max, iar Aftersun încă mai poate fi vizionat în cinematografe.

***

Tunic (Song for Karen) – Sonic Youth ( Irma Vep, 1996)

În Vertigo (1957, r. Alfred Hitchcock), între secvența în care Scottie (James Stewart) o salvează de la înec pe Madeleine (Kim Novak) și următoarea – în care cei doi sunt acasă la detectiv, într-o atmosferă care pare în mod ciudat casnică – există o elipsă care întotdeauna m-a intrigat. Alex Leo Șerban citează un text care o numește cea mai amețitoare tăietură de montaj. Raportul dintre personaje pare să se fi schimbat, iar spectatorul trebuie să se reorienteze. Am găsit o trecere asemănătoare în Irma Vep (1996, r. Olivier Assayas). În a doua jumătate a filmului, când publicul e instalat într-o lectură realistă, apare o secvență în care personajul principal, Maggie (Maggie Cheung) alunecă din realism; pare că se transformă în personajul pe care a fost angajată să-l joace, Irma Vep. Îmbracă costumul de joc făcut din latex și se furișează prin hotel, spionează, fură un colier dintr-o cameră vecină. Scena începe cu piesa Tunic (Song for Karen) – Sonic Youth, dar vertijul se produce când Maggie iese din camera de hotel și lasă sunetul melodiei în urmă, odată cu realitatea. Piesa continuă să se audă, concurând cu scârțâitul latexului, cu liniștea hotelului, cu fiorul sexual al întregii scene. (Cătălin Cristuțiu, editor)

Irma Vep e disponibil pe HBO Max.

***

Play for today

Im-po-si-bil de ales o singură (!) piesă dintr-un singur (!!) film, oricât de pretențios, maniac sau nostalgic aș fi. Eliminând, totuși, muzicile compuse special pentru filme (sau cele care conțin titlul în titlu), bucățile clasice, musicalurile de ieri și de azi, bașca videoclipurile de o oră jumate spre două, am reușit să-mi restrâng alegerile la următoarele optzecisme, cu mențiunea că titlurile care urmează vin numai și numai din filmele cu care m-am intersectat (într-un fel sau altul) în fix ultima săptămână. Așadar, nu poți să asculți Modern Love fără să te gândești la Mauvais sang, nu poți să asculți Chariot fără să te gândești la Goodfellas, nu poți să asculți In Dreams fără să te gândești la Blue Velvet, nu poți să asculți From Her to Eternity fără să te gândești la Der Himmel uber Berlin, nu poți să asculți In Your Eyes fără să te gândești la Say Anything… și nu cred că (mai) poți să asculți vreodată vreo piesă The Renegades fără să te gândești, zâmbind/oftând, la Kaurismaki. (Andrei Crețulescu, regizor)

***

Kath Bloom – Come Here (Before sunrise, 1995) 

E ceva absolut magnetic între Celine și Jesse, cei doi protagoniști din trilogia lui Richard Linklater (primul, Before sunrise, 1995), care se cunosc într-un tren și hotărăsc să rătăcească împreună prin Viena, vorbind despre viață, relații, dragoste și moarte. Însă momentul în care ajung înghesuiți în cabina unui magazin de discuri, ascultând, fără să-și spună o vorbă, vocea tremurândă a lui Kath Bloom, There’s wind that blows in from the north/ And it says that loving takes this course/ Come here. Come here, și care transmite mai multă dorință decât oricare din conversațiile lor în cele 105 minute ale filmului, mă dă pe spate. Vino aici e ca o invitație amețitoare pe care niciunul nu o poate rosti, un mod de a-i face semn cuiva să fie în inima și sufletul tău, chiar dacă asta înseamnă doar până vedeți răsăritul împreună. (Anca Vancu, Films in Frame)

Before sunrise poate fi văzut pe Amazon Video, Apple TV sau Google Play Movies.

***

Screamin’ Jay Hawkins – I put a spell on you (Stranger than Paradise, 1984)

 Am auzit-o chiar zilele astea, după mulți ani, în ultimul loc unde m-aș fi așteptat să răsune – în boxele de la bazin. Ca într-un fever dream, cauzat și de caniculă, m-a transportat imediat în iarna geroasă din Stranger than Paradise a lui Jim Jarmusch, mi-a amintit de paltonul negru oversized pe care îl poartă protagonista în scena introductivă, de țigările Chesterfield pe care le fumează (și pe care le-am fumat și eu o perioadă din cauza filmului), de radioul pe care îl cară după ea peste tot și din care răsună Screamin’ Jay Hawkins și de vărul hip cu pălărie fedora pe care îl vizitează în New York (John Lurie). Desigur, îmi va aminti mereu de persoana care mi-a făcut cunoștință cu filmele lui Jim Jarmusch și acea perioadă superbă de pe la 20 și ceva de ani în care îți apăreau în cale persoane care nu arătau deloc ca cele de acasă din provincie, deși tot de acolo veneau și ele. (Roxana Dănăilă,@filmepescurt, colaboratoare)

***

How It Ends – DeVotchKa (Little Miss Sunshine, 2006)

Nu-mi vine în minte un film care să surprindă mai bine sunetul Americanei moderne decât Little Miss Sunshine (2006, r. Valerie Faris, Jonathan Dayton). Relucrată drept melodia de început a filmului (unul dintre cele mai bune prime cadre din cinemaul american douămiist), How It Ends de la DeVotchKa îți vâră în gât niște noduri ale unei dezolări care nici măcar nu ști de unde vine. Împărțind coloana sonoră, printre altele, și cu Chicago-ul lui Sufjan Stevens, în umila mea opinie magnum opus-ul artistului, ce surprinde melodia e acel gust dulce amărui al drumurilor și spațiilor interstatale, care își duc existența între nimic, nostalgie și dor de ducă. How It Ends vine cu o familiariate a unui loc de care nu aparții, dar pe care îl recunoști în totalitate doar din acordurile muzicale.

Profit de ocazie să aduc tututor la cunoștință că regizorii filmului au regizat și videoclipul pentru Californication de la Red Hot Chilli Peppers. (Dora Leu, Films in Frame)

***

Each Man Kills The Thing He Loves – Jeanne Moreau (Querelle, 1982)

Jeanne Moreau cântându-l pe Oscar Wilde în Querelle: Each Man Kills The Thing He Loves, un cântec leneș și domol, melancolic și sigur pe sine, pus în scenă de Moreau – jucând o artistă de noapte îmbătrânită – fără chef, aparent din obișnuință (așa cum o făcea și Dietrich odată), dar cu gravitate, căci este o amenințare, declarație de dragoste și premoniție pentru toți vechii și noii amanți adunați în portul din Brest, acolo unde marinarii fură, dar mai ales se vând; și cu toții ar cumpăra. Iar ea iubește prea mulți. Na na na na, na na na na. (Călin Boto, critic de film)

Querelle e pe MUBI.

Ascultă playlistul aici. Dacă ai și tu o melodie care a rămas cu tine, scrie-ne despre ea în comentarii și o adăugăm la playlist.

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri