Poezia are și ea o zi a ei – pe 21 martie –, un moment perfect pentru a vorbi despre felul în care își găsește locul în cinema. Uneori, se manifestă ca o expresie concisă, vibrantă, care surprinde esența emoțiilor; alteori e un fel de cod secret, o formă de comunicare subtilă, încărcată cu sensuri ascunse. În cinema, o regăsim în imagini, tăceri, gesturi, în simboluri care transcend povestea și devin emoție pură. Dar cum o trăim fiecare dintre noi?

Am invitat mai mulți cineaști să ne vorbească despre acele momente în care poezia întâlnește filmul. Teona Galgoțiu, Ioana Mischie, Bogdan Alecsandru, Ana Drăghici, Șerban Georgescu, Alexandru Solomon și Carmen Lidia Vidu ne împărtășesc cum definesc „momentele poetice” (sur)prinse în cinema – de la scopul lor la felul în care anumite secvențe, fără să explice, reușesc să spună totul.

*

Ioana Mischie, regizoare și artistă transmedia

Decasia îmbină magistral pelicule deteriorate într-o lirică ars combinatoria co-regizată de un autor uman (Bill Morrison & co.), de un autor tehnic (o cameră de filmat) și de un autor temporal (erodarea peliculei). Reacțiile chimice care sfâșie pelicula devin personaj dominant în film. Prin elipse, prin absență, prin obturări bio-chimice care schimbă radical coregrafia unei fotograme, începem să vedem esența unui cadru, esența unei emoții, esența unui manifest.

Unele filme nu încap într-un singur poem, nu încap într-un singur infinit. Pentru mine, un concept cinematografic ideal este trans-perspectivist, trans-temporal, trans-spațial, trans-disciplinar, transmedia (vezi Cinema Infinit). Decasia (2002) îmbină magistral pelicule deteriorate într-o lirică ars combinatoria co-regizată de un autor uman (Bill Morrison & co.), de un autor tehnic (o cameră de filmat) și de un autor temporal (erodarea peliculei).

Reacțiile chimice care sfâșie pelicula devin personaj dominant în film. Se inventează un nou arhetip: misterul. Un neo-puls învăluie poveștile filmate în pânze freatice organice, juxtapuse ca un maldăr de foi indigo prin care se transcrie realitatea.

Este cel mai frumos omagiu adus procesului alchimic pe care îl manifestă cinematografia: atât din punct de vedere narativ, cât și din punct de vedere senzorial. Prin elipse, prin absență, prin obturări bio-chimice care schimbă radical coregrafia unei fotograme, începem să vedem esența unui cadru, esența unei emoții, esența unui manifest. Personajele interacționează cu timpul, creatură cu margini moi care îi mângâie, îi acoperă, îi atacă, îi trăiește altfel. Sunt oameni sau timp? Cum poate fi umanul revăzut prin filtre temporale? Cum poate fi temporalul reinterpretat printr-o proaspătă privire umană?

Hazardul devine forma supremă de artă. Este un fir fluid care ne invită să re-contemplăm fondul și forma unui proto-sentiment. Filmul devine poem infinit, în continuă transformare, care transcede marginile unui ecran, ale unui corp, ale unui mental sau ale unui spirit. Palimpsest care îmi amintește de poeziile lui Christian Bök, arhivate în bacterii cvasi-eterne, menite să inspire oamenii să exprime idei pline de însemnătate, pentru că acestea au șansa să rămână vii, chiar dacă nu întotdeauna intacte.

*

Șerban Georgescu, regizor documentarist

Există poezie în Taxi Driver, în felul în care Travis descrie ploaia care ar trebui să curețe mizeria orașului. Există poezie în Mon Oncle, când personajul urcă la mansardă făcând tot felul de ocolișuri amuzante, apoi deschide geamul în așa fel încât soarele să cadă pe colivia canarului, care începe să cânte.

Destul de greu de definit un moment poetic într-un film, fiindcă poezia acoperă o gamă uriașă de emoții și idei. Există poezie de dragoste, poezie socială, poezie pastorală. Pe toate – și multe altele – le găsești în filme. Nu neapărat acompaniate de sunete diafane de flaut.

Există poezie în Taxi Driver, în felul în care Travis descrie ploaia care ar trebui să curețe mizeria orașului. Există poezie în Mon Oncle, când personajul urcă la mansardă făcând tot felul de ocolișuri amuzante, apoi deschide geamul în așa fel încât soarele să cadă pe colivia canarului, care începe să cânte. Există poezie în Interstellar, când Cooper plutește într-o altă dimensiune din spațiu și timp, ascunsă în spatele rafturilor de cărți din camera fiicei lui. Există poezie în Cinema Paradiso, când Salvatore se uită la colajul făcut de prietenul lui proiecționist cu toate sărutările din filmele cenzurate de-a lungul anilor de preotul din sat. Filmele japoneze par uneori construite doar din momente poetice, unul după altul. Iar Charlie Chaplin rămâne pentru mine unul dintre marii poeți ai cinematografiei.

Poate că definiția cea mai simplă a unui moment poetic în film e o secvență care te-a făcut să râzi, să plângi sau care te-a lăsat fără cuvinte, și pe care, din când în când, o mai cauți o dată pe YouTube, ca să mai retrăiești emoția pe care ți-a stârnit-o.

*

Bogdan Alecsandru, regizor

Momentele poetice sunt cele care reamintesc că cinematograful este o experiență viscerală, o transpunere într-o realitate percepută subiectiv, o suspendare a deciziilor narative raționale.

În baza eseului lui Pasolini, Il Cinema di Poesia, la care mi-a fost imposibil să nu mă duc cu gândul în această conjunctură, esența întregului medium cinematografic ar trebui să fie mai degrabă poetică decât structurată și narativă; un sistem intuitiv, prelingvistic („Un dicționar de imagini nu există.”). Firește, accederea spre această „esență” (sau validarea ideilor lui Pasolini în sine) nu reprezintă un demers universal al creatorilor de film, dar cu siguranță lirismul poate ieși la iveală în mod inconștient și fără să fie căutat. Pentru mine, momentele poetice sunt cele care reamintesc că cinematograful este o experiență viscerală, o transpunere într-o realitate percepută subiectiv (de către personaj, creator și spectator), o suspendare a deciziilor narative raționale. Astfel de momente pot deveni hipnotizante chiar și în filme de ficțiune care, în primă instanță, par a fi tratate cât se poate de naturalist: am văzut recent Swimming Pool (2003, r. François Ozon) și cred că este un exemplu bun în acest sens.

*

Ana Drăghici, directoare de imagine

Poezia în cinema se formează și se simte în momentele eludate, prin ceea ce nu e arătat, prin paranteze, prin tensiuni cu lucrurile din afara cadrului. E vorba despre o absență, o invizibilitate prinsă în cadru, o abstracțiune pe care nu o poți arăta cu degetul și să zici ,,asta e poezie”. E ceva care există în relația dintre mine și ecran.

Poezia în film poate să însemne fie o persoană care recită în fața aparatului de filmat, fie genul de film poem, fie diverse alte forme. Împrumutul ăsta din specia literară, pe ecran, cred că vine cu tot misterul aferent cuvintelor scrise. Încercarea de a prinde poezie în imagini și sunet cred că e împlinită în momentul în care transmite o stranietate care se simte intimă în același timp. Poezia în cinema se formează și se simte în momentele eludate, prin ceea ce nu e arătat, prin paranteze, prin tensiuni cu lucrurile din afara cadrului. E vorba despre o absență, o invizibilitate prinsă în cadru, o abstracțiune pe care nu o poți arăta cu degetul și să zici ,,asta e poezie”. E ceva care există în relația dintre mine și ecran. Mi-e greu să zic ce înseamnă un film poetic dar pot să zic că am simțit poezie în filme lui Joris Ivens, Akerman, Lynch, ale Věrei Chytilová.

*

Carmen Lidia Vidu, regizoare 

Poate fi ritmul unei străzi, un chip care tace, un detaliu insignifiant care capătă greutate prin repetiție sau durată. Poate fi o suprapunere între sunet și imagine care schimbă percepția. Un astfel de film nu dictează interpretarea, ci lasă loc pentru emoție și gândire.

Poezia documentarului nu ține de metaforă sau de estetică forțată. Vine din realitate, dar nu dintr-o realitate brută, ci din felul în care e privită. Un documentar poetic nu explică, ci sugerează. Nu informează, ci face vizibil ceea ce, de obicei, trece neobservat. Poate fi ritmul unei străzi, un chip care tace, un detaliu insignifiant care capătă greutate prin repetiție sau durată. Poate fi o suprapunere între sunet și imagine care schimbă percepția. Un astfel de film nu dictează interpretarea, ci lasă loc pentru emoție și gândire. Cineaști precum Johan van der Keuken, Agnès Varda sau Sergei Loznitsa au explorat această direcție, transformând realitatea în experiență senzorială. Poezia documentarului nu e despre frumusețe, ci despre o formă de adevăr care nu are nevoie de explicații.

*

Alexandru Solomon, regizor & fondatorul festivalului One World Romania

Atunci când survine în filme, poezia e ca un arc electric produs în mintea spectatorului de o combinație neașteptată de „situații audiovizuale”.

Problema poeziei în film – după mine – este că ea nu poate fi literară, dar nu e nici vizibilă sau audibilă. Nu poate fi tradusă din cuvinte în imagini și sunete și, când încerci să vorbești despre ea, e la fel de catastrofal, cum va fi și textul ce urmează. Atunci când survine în filme, poezia e ca un arc electric produs în mintea spectatorului de o combinație neașteptată de „situații audiovizuale”. Poate surveni și într-un ascensor de bloc, spre exemplu, ca într-unul din primele scurt-metraje ale lui Marc Isaacs, cineast pe care o să-l descoperiți la One World Romania în aprilie. În Lift, Isaacs petrece mai multe săptămâni în ascensorul lui londonez unde își întâlnește vecinii, primește confidențe sau, alteori, i se dă să guste din pachete cu mâncare. Doar că, la un moment dat, descoperim că cineastul nu e singur în lift cu camera lui: mai e acolo o muscă, captivă ca și el, cu ochii ei formați din mii de lentile. Când filmul e aproape gata, zărim musca inertă pe podeaua liftului.

*

Teona Galgoțiu, regizoare și scriitoare

Un moment „poetic”, în viață sau în film, poate fi definit tocmai prin natura lui alunecoasă, surprinzătoare, care nu vrea să se lase definit?

La începutul facultății, profii ne-au întrebat ce ne interesează în cinema. Am răspuns că aș vrea să explorez granița dintre poezie și film. Asta poate însemna orice, mai ales de când cuvântul „poetic” e folosit atât de des, în special atunci când vrem să descriem o senzație greu de pus în cuvinte. Ceea ce ne semnalează o limită a limbajului, enervantă și frumoasă, în același timp. 

Așadar, un moment „poetic”, în viață sau în film, poate fi definit tocmai prin natura lui alunecoasă, surprinzătoare, care nu vrea să se lase definit? Senzorialitatea unor scurtmetraje de-ale lui Laure Prouvost (Into all that is here, 2015, de exemplu) mizează pe suprastimulare vizuală și sonoră, invitându-mă într-un spațiu atât de intim, încât reacțiile îmi devin contradictorii, de la neliniște la fascinație. Prin alegeri formale aproape opuse, Shalimar Preuss (Strange says the angel, 2017, de exemplu) ajunge la efecte contradictorii similare, nelăsându-mă să mă așez confortabil într-o singură senzație sau interpretare a experienței. În logica asta, de fapt mi-ar fi greu să dau exemple de filme pe care le admir și care nu conțin o dimensiune „poetică”, oricât de mare ar fi distanța aparentă dintre ele, de la energia contagioasă a interpretărilor lui Al Pacino, la abstractizarea timpului din lumea lui Tsai Ming-liang.

Poză main: Close-Up, Abbas Kiarostami

Ioana Satmari

Încă studentă, Ioana scrie de ceva vreme despre film. De aproape 10 ani își petrece verile prin festivaluri de film, de unde a și apărut pasiunea.