Cum arăta cinematograful copilăriei și ce amintiri au rămas de atunci și de acolo, din sala care era sursa tuturor poveștilor Răspund: Ana Maria Sandu, Victor Morozov, Elena Vlădăreanu, Andrei Ujică și Radu Jude.

***

Ana Maria Sandu: „Am crezut că e locul în care te duci să plângi”

În Târgu-Jiu, orașul în care m-am născut, erau două cinematografe: Victoria și Dacia. Întotdeauna mi-a plăcut mai mult la Cinema Dacia, pentru că era mai nou și mai modern, iar afișele filmelor tronau în hol și îmi luau ochii. Prima dată am mers acolo cu bunica. Rula filmul indian O floare și doi grădinari. Toate colegele ei erau înnebunite să-l vadă, așa că într-o duminică ne-am îmbrăcat frumos, m-a luat de mână și am plecat de acasă. Era coadă mare la bilete, am stat cu sufletul la gură, dacă mai prindem sau nu locuri. Am avut noroc până la urmă, cel puțin așa mi-a zis bunica. Ne-am așezat în partea de sus, în dreapta și imediat s-a stins lumina. Întunericul din sală nu semăna cu cel de acasă. Ecranul a pâlpâit. Nu știam prea bine ce urmează. Și au început să apară imagini și sunete. „E ca o vrajă”, i-am șoptit la ureche, dar bunica nu a părut că mă aude. Părea complet absorbită de ce vedea. La un moment dat, a început să își sufle nasul. Ea și o mulțime de alți oameni, prezenți în sală. Ea își ștergea ochii, eu mă uitam fascinată la ea, prin întuneric. N-o văzusesem niciodată pe bunica plângând, asta chiar era pentru mine o noutate. Din când în când, se auzea de alături câte un suspin. S-a suferit mult la filmul ăla. Atât de mult, că atunci când m-am dus din nou la cinema, am crezut că e locul în care te duci să plângi. Doar că s-a întâmplat exact pe dos. Era duminică dimineața și am mers cu tata la matineu, la un film cu Stan și Bran și am crezut că o să cădem de pe scaune de cât de amuzanți erau tipii ăia doi și ce tâmpenii făceau. Tata râdea în hohote, cum nu-l văzusem niciodată, un râs ca de copil, așa, de aș fi putut să bag mâna în foc că aveam aceeași vârstă când am ieșit de la cinema.

Ne-am așezat în partea de sus, în dreapta și imediat s-a stins lumina. Întunericul din sală nu semăna cu cel de acasă. Ecranul a pâlpâit. Nu știam prea bine ce urmează. Și au început să apară imagini și sunete. „E ca o vrajă”, i-am șoptit la ureche, dar bunica nu a părut că mă aude.

Ana Maria Sandu, scriitoare

Când ieșeam de la școală, în clasele primare, mereu mă opream în dreptul programului „de azi” și a celui „în viitor”. Mă întrebam, oare ce o să urmeze, un film cu lacrimi sau unul cu râs, și încercam să ghicesc după titlu sau după afișe. Aș fi dat oricând la schimb mersul la cofetărie pe un bilet la film. În primul rând, pentru că niciodată nu știam la ce să mă aștept.

Când n-a mai fost nevoie să îi rog pe ai mei să meargă cu mine la cinema, am fost foarte fericită. Treceam, o luam pe prietena mea, Raluca, ne cumpăram bilete și ne așezam. Uneori se întâmpla să mai prindem locuri doar în primul rând, dar nu ne deranja. Sandokan, tigrul Malaeziei și Lawrence al Arabiei le-am văzut sigur așa, cu capetele mișcându-se dintr-o parte în alta a ecranului. Poate de asta îmi și aduc aminte atât de bine de ele. 

***

Victor Morozov: „Acolo s-au trăit primele împreunări de mâini, odată cu Fifty Shades of Grey, a cărui critică mi-a atras hate-ul întregului oraș”

Multă vreme am trăit în Tulcea fără cinematograf. Ideea de „a merge la cinema” nu a apărut în viața mea decât în timpul gimnaziului, atunci când în oraș s-a deschis un cinematograf de tip „Cityplex” în mall-ul recent inaugurat. Până atunci nu mă chinuise niciun gând privitor la „diferența ontologică” dintre un film văzut în sală și unul văzut în dormitor. Singura mea amintire cinefilă din copilărie e cu o seară de iarnă în care l-am însoțit pe tata spre punctul de returnare a DVD-urilor pe care le împrumutasem peste weekend. Cinematografele „comuniste” – cinci la număr – se închiseseră, toate, până în buza nașterii mele.

A durat puțină vreme până ca vizionările la mall să devină un ritual care să ne puncteze viețile, mie și colegilor mei. Erau două săli ascunse undeva la ultimul etaj al acestei clădiri născute ruină, etaj pe care îl împărțeau cu două fast-food-uri la care nu îți doreai neapărat să mănânci. Acolo ne regăseam în fiecare final de săptămână; de fapt, finalul de săptămână coincidea cu mall-ul, cu coada la bilete în miros de popcorn rânced.

Ajunsesem să nu ratăm nimic din ofertă, apoi discutam febril ceea ce tocmai văzusem. Multe dintre titluri s-au evaporat din memorie. Dar țin minte forfota de la The Hobbit și chinuiala de a-ți potrivi acei ochelari 3D care se defectau tot timpul. Țin minte așteptarea încordată în săptămânile dinainte să „aducă” Premium Rush, un film de acțiune oarecare cu Joseph Gordon-Levitt în rolul unui livrator pe bicicletă, care ne bântuise zile întregi discuțiile din pauza mare. Sau goana – în prima zi de lansare – către Skyfall, cu o îmbulzeală pe care n-am știut să o interpretez atunci drept crepusculară – drept o cădere a cerului în toată regula.

A durat puțină vreme până ca vizionările la mall să devină un ritual care să ne puncteze viețile, mie și colegilor mei. Erau două săli ascunse undeva la ultimul etaj al acestei clădiri născute ruină (…). Acolo ne regăseam în fiecare final de săptămână; de fapt, finalul de săptămână coincidea cu mall-ul, cu coada la bilete în miros de popcorn rânced.

Victor Morozov, critic de film

Dar semne erau: prețul biletelor, mereu crescut, oamenii tot mai puțini. Începuse să existe teama că nu se vor strânge patru spectatori, minimul pentru ca filmul să ruleze. Uneori cumpăram mai multe bilete.

Vizionările s-au rărit, mă înhățau alte piste: ideea că există și un alt fel de cinema, de pildă. Dar tot am mers, când și când. Acolo s-au trăit primele împreunări de mâini, odată cu Fifty Shades of Grey, a cărui critică pe blogul personal mi-a atras hate-ul întregului oraș. Acolo s-a ascultat David Bowie prima dată – pe când nu știam cine e Bowie – într-un film obscur cu Ben Stiller, intitulat The Secret Life of Walter Mitty. Acolo s-a băut votcă ascunsă în pungă, pe când nu știam cum altfel să digerăm imaginile din Aferim!. Apoi nu am mai revenit niciodată.

Am văzut de-atunci multe cinemauri din Europa, locuri în care practica de a mânca în timpul vizionării e privită ca un sacrilegiu. Dar o stare tot mă cuprinde atunci când mă gândesc la cinemaul din mall-ul tulcean. Nu nostalgie, fiindcă mi se pare că orice astfel de loc consumerist e gândit împotriva ideii de fericire. Poate un fel de mirare față de firescul acelor zile, când cinemaul era un dat, iar calupul de trailere era cutia săptămânală de bomboane-surpriză. Și de aceea cred că, în rarele dăți când mai calc pragul cinemaurilor de mall, simt un fel de ezitare, de impostură față de cel ce am fost, apoi mă cufund în familiaritatea scaunului de plastic și îmi trece.

***

Andrei Ujică: „Cel puțin o dată pe seară proiecția se întrerupea”

În vara dinainte să intru în clasa a IV-a ne-am mutat la Teremia (Marienfeld), un sat șvăbesc din pusta Banatului și acolo am început să merg regulat la film sau la mozi, cum se spunea, folosind cuvântul maghiar pentru cinema. 

Atmosfera era ca în orice cinematograf de provincie de pe vremea aceea. Ea poate fi oricând revăzută în filmul lui Giuseppe Tornatore Cinema Paradiso. Cel puțin o dată pe seară proiecția se întrerupea, fiindcă uneori trebuia schimbată bobina și, desigur, de câte ori se rupea pelicula. În felul acesta apăreau pauze suplimentare de țigară și bârfă, în curte sau pe stradă, la intrare. La filmele italiene pauza era inclusă în bilet, fiindcă ele aveau două părți. Câteodată lumina se aprindea în sală chiar înainte să apară pe ecran Fine del primo tempo, iar bărbații se ridicau imediat în picioare, spre nemulțumirea nefumătorilor, cărora li se furau în felul ăsta câteva imagini de pe ecran.

Drama era semnalizată prompt de batista [bunicii], scoasă cu mișcări febrile din poșetă, ca să-și șteargă lacrimile, dar nu înțelegeam ce e cu melos-ul. Până la urmă, mi-am zis că melodrama e ca și cum la operă oamenii, în loc să cânte, ar vorbi pe scenă.

Adrian Ujică, regizor

La început am mers la cinematograf cu Buni, care era o cinefilă cu rădăcini încă în filmul mut. Ea evita pe cât putea filmele sovietice de război, ce, din motive lesne de înțeles, nu prea aveau căutare în general în sat, preferând melodramele. Un gen care pe mine la vârsta aceea mă plictisea și în același timp nedumerea. Fiindcă drama era semnalizată prompt de batista ei, scoasă cu mișcări febrile din poșetă, ca să-și șteargă lacrimile, dar nu înțelegeam ce e cu melos-ul. Până la urmă, mi-am zis că melodrama e ca și cum la operă oamenii, în loc să cânte, ar vorbi pe scenă.

***

Elena Vlădăreanu: „Cu pleoapele doar ușor deschise așteptam să se dezbrace Alain Delon”

​​Nu știu dacă mă pot numi cinefilă. Deși văd relativ multe filme, nu văd niciodată suficiente, nu am văzut multe dintre filmele clasice și nici nu pot spune că mi-am petrecut primii mei ani de București la Sala Eforie a Cinematecii, așa cum au făcut-o aproape toți prietenii mei. Mult timp nici măcar nu am știut să privesc un film. Mă interesa povestea și doar povestea și nimic altceva. O anumită emoție însă a fost de la început acolo, din primii ani, de la primul film de care îmi amintesc: aveam vreo 5-6 ani, un maiou galben scămoșat din frotir, murdar, alergasem toată ziua prin curte și mă urcasem în pod, unde nu aveam voie. A venit taică-miu de la lucru, mi-a dat o mamă de bătaie, apoi m-a luat cu el la bloc, să văd un film despre Ecaterina Teodoroiu. Asta fusese ideea maică-mii, ea era și cea care cumpăra cărți și cea care ne bătea la cap cu Teleenciclopedia, deși nu a văzut un singur film până la capăt, adoarme TOT TIMPUL. Dar să revin. Ceva, un fel de curiozitate, o dorință de a trage cu ochiul sau cu urechea, senzația că asist la viața altora, deși nu ar trebui, un soi de plăcere, dar și o mică stânjeneală, un ceva pe care doar acum am cuvintele să îl descriu s-a combinat în anii maturității cu bucuria de a pune pe silent, timp de două ore, uneori trei, toate treburile zgomotoase ale vieții de adult.

Nu aș putea spune care este ultimul film pe care l-am văzut la Cinema Dobrogea din Medgidia. Eram la liceu și habar nu aveam că această sală se apropia de finalul carierei sale în domeniul proiecției de filme, urmând a trece succesiv prin salon bingo, sală de jocuri mecanice, magazin universal.

O anumită emoție însă a fost de la început acolo, din primii ani, de la primul film de care îmi amintesc: aveam vreo 5-6 ani, un maiou galben scămoșat din frotir, murdar, alergasem toată ziua prin curte și mă urcasem în pod, unde nu aveam voie. A venit taică-miu de la lucru, mi-a dat o mamă de bătaie, apoi m-a luat cu el la bloc, să văd un film despre Ecaterina Teodoroiu.

Elena Vlădăreanu, scriitoare

Îmi amintesc însă cozile din anii ’80. Trebuia să fim, eu și tata, la prima oră (8.30, parcă) să luăm bilete la matineu, apoi ne întorceam acasă, de unde reveneam la 11.00, când începea filmul. Cele mai multe erau filme cu karate, dar acolo am văzut și Mănăstirea din Parma, la dorința mamei. Subliniez asta pentru că, de regulă, filmul era între mine și tata. Nu aveam noi prea multe lucruri în comun și nici nu ne vorbeam, dar filmul era o legătură, poate fragilă, dar legătură. Ne puteam uita la orice, în orice cantitate, din orice moment al filmului. Și acum e la fel: dacă deschidem televizorul și e un film început, nu ne ia mai mult de câteva secunde pentru a ne conecta și a rămâne acolo. Nu înțelegem, nici eu, nici tata noțiunea de spoiler. În anii ’90, când deja se dădeau filme la tv, împărtășeam pasiunea pentru Zona crepusculară și pentru Star Trek. Lucrurile au început însă să se strice rapid și să aud tot mai des „ăsta nu-i pentru tine, culcă-te”. Iar eu ziceam că dorm și cu pleoapele doar ușor deschise așteptam să se dezbrace Alain Delon, de care eram vag îndrăgostită. Apoi adormeam pentru că somnul cel mai dulce de film e adus.

Am început să scriu textul ăsta după ce am văzut, împreună cu fetița mea cea mare, Les Enfants des Autres. Eva este acum aproape adolescentă și nu ne spunem mare lucru, dar vedem filme împreună. Vedem filme împreună dintotdeauna. Despre filme vorbim.

***

Radu Jude: „Eisenstein considera că cinemaul este peste tot, nu doar pe ecranul sălii de cinema”

Am copilărit la țară, într-un sat care nu avea cinematograf, iar când „se dădea film” la căminul cultural nu mă puteam duce, bunicii mei nu voiau să dea bani pe așa ceva. Am fost, totuși, de câteva ori și îmi amintesc un film Moscova nu crede în lacrimi – văzut iarna, într-o sală înghețată bocnă, într-o seară în care se tot lua curentul. Nu am talent literar pentru a evoca impresiile de atunci, iar despre mersul la Cinematecă în anii ’90 am scris de curând pentru o carte editată de Julian Hanich și Martin Rossouw, What Film Is Good For (University of California Press).

Dar aș menționa ce povestea Naum Kleiman, și anume că Eisenstein considera că cinemaul este peste tot, nu doar pe ecranul sălii de cinema. Astfel, își organizase biblioteca așezând cărțile nu după domeniu sau ordinea alfabetică, ci după principii de montaj, cu o biografie a lui Napoleon așezată lângă o carte despre anomalii genetice și cu Ulise de Joyce lângă Alice în Țara Minunilor. Poate face oricine cinema în felul ăsta, fără să aibă nevoie de cameră de filmat sau de ecran de cinema și am bucuria să încep eu aici cu un mic exercițiu de montaj, punând una lângă alta două imagini: coperta cărții Vampirul de Amza Bilciurescu (o parte din ea va fi adaptată în noul meu film, Dracula Park), apărută în 1938, și o fotografie cu patriarhul antisemit Miron Cristea, ajuns prim-ministru al României tot în 1938.

Acest articol a apărut inițial în Films in Frame #3, cu titlul „Cinema Paradiso, prima dragoste”, ca parte din dosarul dedicat sălii de cinema, în care am invitat mai mulți cineaști să ne împărtășească prima amintiri pe care le au de la cinematograf. Ilustrațiile sunt realizate de Irina Perju.

Films in Frame