Când a murit Radu Cosașu, i-am spus lui Cristi Luca, prietenul meu cel mai bun și unul dintre amicii cu care împart adorația pentru Radu Cosașu, că a fost genul ăla de minte cu totul și cu totul irepetabilă. Sigur, cu toții suntem în felul nostru irepetabili, dar Cosașu a fost campion. Domle, să nu exagerăm, parcă-l aud zicând pe jumătate mucalit, pe jumătate serios, de fiecare dată când comiteam o exaltare. 

În apărarea mea, declar următoarele: l-am citit prima dată pe Radu Cosașu când aveam 14 ani, în Dilema. Rubrica lui săptămânală, „Din vieața unui extremist de centru”, a fost manualul meu de scris și înțeles lumea. Text după text, temperarea lui mereu auto-ironică, ușurința cu care trasa linii dintr-un capăt al continentului în celălalt, de la artă la politică, de la fotbal la cinema, de la rațiune la sentiment, jucându-se cu limbajul până-l făcea să toarcă, m-au crescut și m-au făcut om. Niște ani mai târziu, printr-o întâmplare clar trasată de SMOC (Serviciul Mondial de Organizare a Coincidențelor, una dintre instituțiile inventate de Cosașu care nu există, dar ar trebui să), am ajuns să fim colegi la Dilema. În fiecare vineri venea cu rubrica scrisă cu creionul, pe-o foaie A4 și mi-o citea rar și atent. Eu scriam la calculator după dictare și încercam să nu leșin sub birou când mă întreba cum mi se pare. Aveam 20 și ceva de ani și privilegiul de-a observa la virgulă cum își brodează ideile unul dintre scriitorii mei preferați. 

Nu i-am citit nici acum toate cărțile, pentru c-a scris muuult – nu știu dacă mai mult a scris, mai mult a trăit sau mai mult a citit, dar a fost și june îndrăgostit de comunism, și deziluzionat de ideologie, și frezor, și luptător neobosit cu cenzura, și reporter la uzină, și critic de film, și cronicar sportiv, și anxios, și generos, și Rohrlich evreu, și Cosașu român – dar fiecare rând pe care l-am citit vreodată dintr-o carte a lui mi s-a părut insuportabil de perfect și de viu, ca și cum ar fi găsit secretul literaturii ideale, în care ficțiunea se împacă în sfârșit cu viața. Cosașu e un scriitor-comoară, prea puțin celebrat și citit, care a traversat un secol complicat, ducând cu el o identitate și mai complicată, și a scris o cronică sentimentală și intelectuală a supraviețuirii în această țară și pe această planetă. „Supraviețuiri este cea mai bună carte despre comunismul românesc”, a scris Mihai Iovănel. Dacă vreți să-ncepeți cu ceva, recomand Un august pe un bloc de gheață din ‘71, online pe Liternet, sau absolut orice pagină din Scrisori către fiul inexistent sau Mătușile din Tel Aviv sau O viețuire cu Stan și Bran. 

Dar asta nu e totul. Eu nu am cunoscut niciodată pe nimeni atât de capabil de admirație cum era el. Pur și simplu punea mâna pe telefon dacă-i plăcea un text scris de cineva pe care nu conta că nu-l cunoștea, dar ținea să-l felicite personal. Și – îmi dau seama de enormitatea cuvintelor pe care urmează să le scriu – nu l-am auzit vreodată zicând vreo răutate. Bunătăți, în schimb, cu miile. Niciodată gratuite, dar întotdeauna generoase. O vreme am fost vecini, sâmbetele treceam în vizită la un ceai și-o alună și vorbeam despre veștile din Courrier International, mai o amintire cu Lucian Raicu, mai o uimire (Și cum, Luiziana, tu pleci la Paris doar ca să vezi un concert? – întrebare care, rostită de cineva cu o privire planetară și o biografie bucureșteană, mă făcea să mă împăunez), mai o descoperire – un Dovlatov sau un Jude sau vreun francez de-ai noștri. Avea aproape 80 de ani când disecam împreună mersul lumii și, jur, a fost cel mai lucid și mai sclipitor partener de conversație pe care l-am întâlnit în cei aproape 40 de ani ai mei. Iar faptul că a știut avant la lettre că locul cel mai bun pentru un scriitor/jurnalist e între ideologii, la adăpost de orice fel de ură, pentru că-i și cel mai aproape de inima umanității, mă face să mă simt teribil de privilegiată că am putut să cresc prin preajmă. 

De când am început să scriu textul ăsta, SMOC a organizat o transmisiune specială cu trei știri, fix genul pe care ni le pasam râzând la telefon – în Titan umblă „pâș-pâș” un hoț de becuri din scările de bloc, în Caracal doi hoți au furat 400 de lei dintr-o librărie, iar în aeroportul Ben Gurion din Israel a fost prins un bărbat care înghesuise 30 de păsări exotice într-o valiză. 

Încă-mi mai vine să-l sun, să-i povestesc ce mărgele am mai descoperit prin cărți și prin viață. Sau cum fii-miu de 3 ani mi-a zis într-o zi că ar vrea să meargă pe perete și eu i-am zis Hai să-ți arăt un domn care chiar dansează pe perete și ne-am uitat amândoi pe YouTube la celebra secvență din Nunta regală, în care Fred Astaire face un step superb pe tavan și mi-am amintit că era una dintre scenele preferate ale lui Cosașu. Deschid Supraviețuirile (sunt toate în Operele complete de la Polirom) în speranța c-o să găsesc exact pasajul în care scrie despre Fred. Dau peste următoarea frază:

„În orice lume m-aș găsi, inclusiv în cealaltă, voi fi fericit când mă voi gândi la Stan și Bran, vânzători de brad.”

Ceea ce vă doresc și dumneavoastră. 

Acest articol a apărut inițial în revista print Films in Frame#3 (pe care o puteți găsi aici), la rubrica „In memoriam”. Pe 29 octombrie Radu Cosașu ar fi împlinit 93 de ani.

Luiza Vasiliu

Jurnalistă, îngrijitoare de texte.