La finalul săptămânii începe mult-așteptatul Les Films de Cannes, ediția a XIV-a, care va avea loc în perioada 20 și 29 octombrie în București, dar va include evenimente speciale și proiecții și în Timișoara, Cluj și Arad. Am ales câteva filme must-see din catalogul generos, care anul ăsta include marile filme câștigătoare de la Cannes, Berlin și Veneția. Partea mai puțin bună e că multe dintre aceste proiecții sunt deja sold-out. Avem însă două vești bune dacă n-ați prins bilete: o parte din filme vor putea fi văzute ulterior în cinematografele de la noi, iar în programul festivalului mai sunt multe alte filme bune care merită toată atenția.

***

Sur l’Adamant (r. Nicholas Philipbert)

În cel mai nou film al său, francezul Nicholas Philibert îşi continuă demersul, devenit proiect artistic de-o viaţă, de a-i aduce în prim-plan pe cei pe care societatea îi consideră defavorizaţi. În acest caz, persoane cu probleme psihice, care primesc ajutor, prin exerciţii de terapie prin artă, pe un fel de ambarcaţiune-centru-de-îngrijire instalată chiar în centrul Parisului, pe Sena. Aşa cum ne-a obişnuit, cineastul îşi urmăreşte personajele fără intruziune şi fără nimic senzaţionalist şi cu maximă empatie şi răbdare. Asta îndeamnă la un tip de fascinaţie faţă de complexitatea acestor oameni şi ne face să chestionăm permanent prejudecăţile legate de ceea ce e sau nu e normalitatea. (Ionuţ Mareş)

Sur l’Adamant, câștigătorul Ursului de Aur de la Berlinale 2023, se vede în cadrul Festivalului Les Films de Cannes în București, Timișoara și Cluj.

***

Fallen Leaves (r. Aki Kaurismäki)

Într-o epocă a cărei cultură estetică este dominată, ba chiar de-a dreptul definită de sentimentul nostalgiei, Fallen Leaves este poate una dintre acele rarități absolute (aproape stranii) care se pliază perfect pe Zeitgeist (în definitiv, filmul poate fi văzut drept un remake al Shadows in Paradise, primul film din trilogia proletară a lui Kaurismäki, ori a clasicului An Affair to Remember de Leo McCarey). Însă filmul oferă totodată un antidot – între trimiteri atât la trecut (vezi afișul cu Rocco e i suoi fratelli, glumița cu Bresson de la ieșirea din cinematograf) cât și la prezent (aceste mici debușeuri care intuiesc asupra contextului mai larg al omenirii, precum asediul Mariupolului, auzite la radioul din bucătărie de către protagonista Ansa).

Iată că apare întrebarea: cum poți crea o lucrare căreia îi reușește acest delicat exercițiu de echilibristică dintre o lume largă marcată de cruzime și durere și a unei vieți cotidiene marcată de alienare, exploatare și plictiseală profundă – și ideea că, în cele din urmă, viața își are totuși propriul său curs, în al cărui mers vedem ocazional scurte sclipiri de frumusețe (ca să-l cităm pe Mekas)? Cam așa, răspunde Kaurismäki: prinr-o odă umanistă, în cea mai generoasă înțelegere a termenului. (Flavia Dima)

Fallen Leaves a câștigat Premiul Juriului la Cannes 2023 și va intra în cinematografe în decembrie, distribuit de Bad Unicorn. În cadrul festivalului, se mai găsesc bilete doar la proiecția de la Cinema Victoria din Cluj.

***

Monster (r. Koreeda Hirokazu)

Monster e cel mai proaspăt film al lui Koreeda de după mult timp, ba chiar surclasează Shoplifters în acuitate și sentiment – mai puțin feel good gratuit și mai multă incisivitate. Iarăși o lume a adulților care a eșuat lamentabil în cum își tratează copiii, dar aici și o societate sumbră, în care de altfel trăim, care își refuză reciproc înțelegerea și empatia. De-ai vedea, doar, lucrurile și din perspectiva celuilalt, e îndemnul rashomonic la care apelează Monster.

Kaibutsu, bakemono, monsutā toate cuvinte care descriu bestii și monștri și toate apelative folosite de părinți pentru a-și descrie copiii, o lipsă profundă de umanitate pe care Koreeda o contracarează cu o privire caldă asupra alterității. O privire poate pentru o primă oară politică la Koreeda și în genere crunt absentă din cinemaul nipon de public larg, aici nu înțeles ca un cinema mainstream, ci ca un cinema care se adresează tuturor. Pe lângă veterana Yuko Tanaka în plină formă și pe lângă o Sakura Ando în și mai plină formă, sunt de fapt cei doi copii actori din rolurile principale care eclipsează pe toată lumea, cu un joc când fin, când absolut răvășitor. Monster e, în același timp, și ultimul proiect a cărui muzică a semnat-o Ryuichi Sakamoto înainte să moară – filmul îi poartă amintirea, dar și seninătatea. (Dora Leu)

***

Anatomie d’Une Chute (Justine Triet)

Filmele de proces, cele care pătrund în culisele tribunalelor, au ceva intrinsec cinematografic în ele. De parcă la contactul cu o dezbatere în care se angajează pionii aparatului legislativ ne-am afla deja, din start, în miezul artei noastre, care se sprijină fundamental pe chestiuni de perspectivă, interpretare, retorică. În sala de judecată, ca și în cea de cinema, adevărul e o noțiune volatilă, care adesea depinde de insula de vizibilitate pe care ne situăm. Era nevoie de o gândire cinefilă pentru a ridica astfel de constatări la stadiul unor chestiuni morale apte să scuture tot dispozitivul juridico-cinematografic, această mașinărie care ne-a învățat cum să vedem și cât să credem. În 1960, Otto Preminger realiza capodopera Anatomy of a Murder, în care un avocat (James Stewart) transforma pretextul procesului în challenge personal împotriva zeilor hazardului. Mai mult de 60 de ani după, Justine Triet și Arthur Harari ne arată cât de mult s-a schimbat – tot soiul de imagini operative care plutesc prin aerul greu al sălii, pierdute între statutul de probă și cel de spectacol – și cât de mult a rămas la fel: o artă aproape clasică a împingerii discursului în favoarea unei cauze înspre zona extatică a uitării de sine.  (Victor Morozov)

Anatomie d’Une Chute a câștigat Palme d’Or în competiția de la Cannes. Mai găsești bilete la proiecțiile din Timișoara și Cluj. 

***

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude)

Jude reușește o încadrare lucidă a sclaviei moderne într-un film hibrid, tot atât de firesc pe cât e de contrafăcut. În ciuda tuturor bancurilor licențioase, a gagurilor și poantelor grosolane, nu prea e nimic de râs. După mine e cel mai grav film al anului: ar avea potențialul de a te arunca într-o criză național-existențială, dar depinde cât de mult lași să te zguduie stratul social-politic. Deși nu o urmăream pe Ilinca Manolache, mi-a plăcut lupa prin care o vede Jude prin suprapunerea omonimă, dar și fatidică cu protagonista din Angela merge mai departe (1981, r. Lucian Bratu), participând la construcția lui mixed media, ce combină filmul de arhivă cu capturi fotografice, pelicula cu live-uri tiktok și experimentează cu particularitățile fiecăreia. În același timp, e și o secțiune transversală prin comunism și capitalismul târziu, unde cel din urmă triumfă la tendințele schizo către depersonalizare prin suprastimulare alienantă (cel puțin în cazul Angelei). Oboseala devine burnout, burnout-ul anunță sfârșitul; apocalipsa e aici și trebuie trăită.  (Ramona Aristide) 

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii se vede la Cinemateca Eforie din București vineri, 27 octombrie, în aceeași zi în care filmul intră în cinematografele din țară.

***

Scurtmetraje românești

Există, în programul festivalului, trei proiecții care-și merită din plin lumina reflectoarelor. Marți, miercuri și joi (24, 25, 26 octombrie), de la ora 18.00, la Cinemateca Union din București, sunt dedicate calupurilor cu scurtmetraje românești, regizate de cineaști (în special cineaste) aflate la început de drum. Despre povestea unora și filmele lor am scris și noi, în Films in Frame, într-o serie de portrete. Filmele, de la filme experimentale la documentare de familie, sunt curatoriate de Andrei Tănăsescu, iar proiecțiile vor continua cu un dialog împreună cu regizorii/regizoarele. Dacă multe dintre lungmetrajele premiate la Cannes vor intra apoi și în cinematografele de la noi, aceste serii de scurtmetraje sunt ocazii rare de le vedea pe ecran mare. Nu le ratați! Lista de filme care vor putea fi văzute marți, miercuri și joi. (Anca Vancu)

***

BONUS: 2 cronici și un reportaj

Pentru inspirație și extra-recomandări, scoatem din arhivă câteva cronici la filmele din programul festivalului, scrise de criticul de film și curatorul Flavia Dima, la cald, chiar de la Festivalul de Film de la Cannes, și un reportaj de pe set la unul dintre filmele care se văd în premieră în București.

The Zone of Interest (r. Jonathan Glazer)

„Jonathan Glazer revine după zece ani cu un lungmetraj foarte precis și cutremurător despre viața familei lui Rudolf Höss, comandantul lagărului de exterminare de la Auschwitz. (…) Vag adaptat după romanul omonim al lui Martin Amis (tradus în română cu titlul «Zona de Interes», în colecția Anansi) care a murit la foarte puțin timp după premiera mondială a filmului la Cannes, The Zone of Interest se petrece în mare parte în această somptuoasă casă și în împrejurimile ei. Notabil: Glazer folosește locația reală drept platou, înlănțuind zece camere în interior pentru a surprinde mișcările locatarilor ei de-a lungul odăilor sale.” Citește mai mult aici.

Killers of the Flower Moon (r. Martin Scorsese)

„Trebuie punctat neapărat jocul lui Leonardo DiCaprio – cuvinte spuse adesea cu prea mare ușurință, însă acesta este cu siguranță între cele mai mari roluri ale carierei sale în cinema: toată această gamă de expresii duplicitare, de zâmbete false și de încruntări acerbe animate de-un accent sudist tip hillbilly, dizolvându-se în disperare pură în ultimul act al filmului, când greutatea crimelor sale începe să-l prindă din urmă. «Sunt leneș, dar îmi plac banii», îi spune el lui Molly la început, cu-n zâmbet demn poreclei de coyote pe care aceasta i-o pune, dar goliciunea ochilor săi trădează vacuitatea acestui personaj care încarnează toată ideea de banalitate a răului.” Citește continuarea aici.

Înainte de a intra în cinematografele din toată țara, cel mai nou film al lui Martin Scorsese, Killers of the Flower Moon, se vede prima oară la Les Films de Cannes à Bucarest.

Horia (r. Ana-Maria Comănescu)

Horia, debutul în lungmetraj al regizoarei Ana-Maria Comănescu, se va vedea într-o proiecție specială la București, sâmbătă, 21 octombrie, înainte de a avea premiera mondială luna viitoare la Festivalul de la Tallinn, unde a fost selectat în Competiția Internațională dedicată filmelor pentru publicul tânăr.  

Anul trecut, Ramona Aristide a petrecut două zile pe platoul de filmare și a scris despre filmul care „ne va revela o Românie așa cum nu am mai văzut-o” pe marele ecran. 

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri