Un manager cultural și un grup de cinefili au o provocare: ce faci când ai mai multe săli de cinema decât public?

E o după-amiază caniculară de sfârșit de august în București. Ioana Dragomirescu, care se află în oraș pentru câteva zile, glumește că a nimerit perioada când jumătate din imobilele din oraș nu au apă caldă, iar ea locuiește în jumătatea ghinionistă. Suntem în curtea de la Point, la finalul unei mese rotunde despre cum să construiești un cinematograf de artă de succes, organizată de Films in Frame. Ioana a venit pentru a vorbi despre experiența ei ca manager de un an al cinematografelor din Timișoara și, în general, ca om cu background solid în industria cinematografică de la noi și cea europeană. Pare mai relaxată față de săptămânile trecute când ne-am întâlnit în biroul ei din Timișoara. E în zilele de vacanță, are chef de povești și, pentru prima oară, pare că nu trebuie să rezolve nimic urgent.

Cât bem o limonadă și mâncăm quesadilla la o terasă din apropiere, continuăm discuția începută la masa rotundă, în care Ioana face bilanțul ultimului an și schițează planurile din toamnă. Vorbește cu entuziasm despre ce urmează, dar e și conștientă că foarte curând toate se vor simți ca un ghem în stomac.

E un an de când Ioana s-a mutat din București în Timișoara pentru a pune pe picioare un plan ambițios al administrației locale: în anul Capitalei Europene a Culturii, cinci cinematografe istorice din Timișoara urmau să fie modernizate și redeschise ca spații multifuncționale. Un plan unic și irepetabil în România, datorită atenției și investițiilor îndreptate spre cultură din acest an și o provocare complet nouă pentru Ioana. Un an în care cronologia acestor lansări a fost depășită, șantierele au avansat greu, dar au existat și mici victorii care vor schimba în bine comunitatea locală. Un an în care Ioana a testat „munca la stat” și a înțeles că ea poate veni la pachet cu multă libertate, dar și cu multe răspunsuri ca „Nu se poate”. Și același an în care poate n-a descoperit rețeta succesului unui cinema de artă, dar e convinsă că ea se bazează în primul rând pe eforturile unei echipe dedicate.

Ioana îmi povestește despre evenimentul pe care-l pun la cale pentru celebrarea primului cinema tradițional renovat din oraș, Victoria, care a adunat, într-un an de la deschidere, peste 37 de mii de spectatori și 600 de evenimente. Cu alte cuvinte, peste așteptările de la care au pornit. Pregătesc lansarea din octombrie a celui mai mare cinema din oraș – și al doilea din cele cinci planificate –, Timiș, o sală cu peste 500 de locuri, unde mai sunt o mulțime de necunoscute de rezolvat până când va fi gata (n.r.– și care s-a redeschis în acest weekend). În paralel mai sunt și celelalte șantiere, iar presiunea de a înainta și a fi gata mai repede e mare, deși e greu de crezut că anul ăsta vor mai deschide vreunul.

 „Am pus prima cărămidă și acum, cu mult efort, încercăm să o punem pe a doua. Iar fragilitatea a tot ceea ce construim se simte, e încă acolo.”

Ioana a știut din start că pornește pe drumul ăsta riscând. Situația locală suna cam așa: Timișoara era singurul oraș mare din România care, de mai bine de 10 ani, nu avea niciun cinematograf de artă funcțional. Fostele săli RADEF au fost înstrăinate sau neîntreținute, ultimele care s-au închis fiind Studio și Timiș, din centrul orașului. Golul din oferta cinematografică a fost însă exploatat, în ultimul deceniu, de dezvoltatorii centrelor comerciale Iulius Town și Shopping City, care au în incintă multiplexuri operate de Cinema City, cu un total de 25 de ecrane și peste 4600 de locuri, cifre care situează orașul pe a doua poziție din țară, după București, ca număr de locuri în cinematografe. Așadar, misiunea de a umple alte cinci săli (însumând 1200 de locuri noi) nu doar că nu părea una ușoară, dar administrația locală risca să treacă la o inflație de spații. Iar asta în contextul unui oraș cu public dezobișnuit de a frecventa cinematografele de artă, în afara unui nucleu de cinefili.

De ce atunci cinci săli de cinema? Care e strategia din spatele lor astfel încât să devină sustenabile? Cum construiești și atragi un public din nou în sala de cinema, post-pandemie, mai ales când filmele pe care le oferi nu sunt tocmai blockbustere care-ți asigură un venit ceva mai sigur? Și ce înseamnă aceste spații noi pentru oamenii din oraș?

Sunt gânduri cu care am pornit când am mers cu câteva săptămâni înainte într-acolo: să văd ce e dincolo de eticheta investițiilor anunțate cu urale din planul „capitală culturală”, cum se împacă viziunea de start-up a Ioanei cu lucrul demodat într-o administrație locală și cum sunt aceste spații primite de comunitate. Mai presus de toate, am vrut să înțeleg și dacă „modelul de la Timișoara” poate fi un exemplu de bune practici pentru alte orașe, pentru alte cinematografe din România care vor să renască.

***

Primul lucru pe care l-am remarcat când am intrat în Cinema Victoria din Timișoara e foaierul spațios și primitor. Pentru un locuitor al Bucureștiului, care duce lipsă de cinemauri „la stradă” și e nevoit să-și facă drum de multe ori la cinema prin labirinturile unui mall, spațiul ăsta te face să oftezi. Apoi, e culoarea mov intens care domină sala și face parte din identitatea locului – în tapițeria scaunelor, în culorile afișelor de pe stâlpi care anunță programul pe o săptămână, în mascotele-elefant (mamă și pui) care stau pe un fotoliu și-i distrează pe copiii spectatori. Și mai e ceva: mesajul de la intrare în care spectatorii sunt rugați să nu consume alimente în timpul proiecției – unul dintre detaliile care i-a bucurat și mirat pe mulți.

Victoria e situat la parterul unui bloc de câteva etaje din cartierul istoric Elisabetin, la doi pași de o piațetă în care tronează Biserica Romano-Catolică Sfântul Iosif. E o zonă înconjurată de licee și Universitatea de Vest, în care ajungi din centrul orașului într-o plimbare de 20 de minute pe jos. E prima sală inaugurată – de 193 de locuri – și are în spate, la fel ca toate celelalte, o viziune creată conform unei strategii dezvoltate de Ioana și aprobate de primărie.

În planul inițial, programarea principală a Cinema Victoria era concentrată pe teatru, stand-up comedy și improvizație, iar cea secundară viza cinemaul arthouse, însă rolurile s-au inversat – unul dintre motive fiind întârzierea lucrărilor la celelalte spații. Victoria a devenit un cinema cu program constant, dar păstrându-și caracterul multifuncțional și fiind gazdă și pentru alte tipuri de evenimente: concerte, spectacole de dans și teatru.

Când a gândit strategia pentru reintegrarea lor în circuitul cultural al orașului, Ioana a făcut și ea ochii mari la numărul mare de cinemauri. Doar că provocarea a venit mai degrabă ca un task de tipul „Acestea sunt, acum ce facem cu ele?”.  

Spațiile fuseseră preluate de la RADEF de administrația de dinainte, când, în 2017, printr-o hotărâre de consiliu, municipalitatea a preluat cinematografele Freidorf, Timiș, Dacia, Victoria, Unirea, Fratelia și Arta. Celor șapte li s-a adăugat și Cinema Studio, care a fost preluat printr-o hotărâre separată a Consiliului Local. Dintre toate, pentru Freidorf, Timiș, Dacia, Victoria și Studio s-au început proiecte de renovare.

Dacia, cu peste 350 de locuri, se află într-un cartier dens, „muncitoresc”, cu multe școli în jur, iar specificul acesta se regăsește și în strategia sălii care va conține un program cu scop educativ: proiecții de film pentru elevi și liceeni, documentare, conferințe tip TedTalks. Deși era unul dintre cinemaurile unde lucrările erau aproape de finalizare, s-au împotmolit pe șantier din cauza unor probleme cu constructorul și au rămas în aer. Costurile de renovare sunt estimate la aproximativ 11 milioane de lei.

Freidorf, cu 80 de locuri, este situat într-un cartier periferic, în care locuiesc comunități vulnerabile, care de regulă nu au acces la programe culturale. Planul, care se află într-un stadiu foarte incipient față de celelalte, e să devină un centru cultural, cu servicii de asistență socială, consiliere familială, servicii medicale, având și o funcțiune de spațiu de proiecții în scop educațional. Costuri estimate: 2.8 milioane de lei.

Timiș e în miezul orașului, la parterul unui bloc din centrului civic al Timișoarei, între o patiserie și un print shop, iar în dreapta sa se înalță impunătoarea Catedrală Metropolitană. Este cinematograful cu cea mai mare capacitate – cu peste 500 de locuri și încă o sală de 100, pentru conferințe sau repetiții. Timiș a necesitat o investiție de aproximativ 22 milioane de lei (o importantă sumă a constant în echipamentul tehnic) și aduce a sală de mall: pereții sunt pictați în culori aprinse, cu sclipici în podea și-ntr-un panou imens pe care e afișat programul.

Planul ei de viitor e să acopere în special concerte, spectacole mari și filme cu mai mult magnet la public. Sala va funcționa cu program numai la final de săptămână. Lansarea a avut loc în weekendul 13-15 octombrie, iar unul dintre filmele care au fi proiectate acolo au fost Libertate, în regia lui Tudor Giurgiu, și Asteroid City, în regia lui Wes Anderson.

Studio e într-o clădire după colț de Timiș. O clădire istorică din ’38, gândită ca viitorul cinema-vitrină al orașului, care va avea funcțiune de cinematecă. O clădire multifuncțională și ea: alături de cele două săli (una de aproape 200 de locuri, cealaltă de 60), dar și cu un rooftop care va găzdui alte proiecții cu capacitate de 80 de persoane, Studio are o mansardă gândită ca working-space pentru oamenii din industrie și o cameră de montaj-sunet. La începutul lui august, muncitorii lucrau la instalații și finisaje, iar lucrările păreau departe de a fi finalizate – sala principală era doar o pantă abruptă, iar mansarda un spațiu cu tavan deschis.   

Istoria recentă a acestui loc a pornit dintr-un vis frumos: la aceeași masă s-au așezat autoritățile locale, asociațiile principale din oraș care activează în zona filmului (Marele Ecran, Pelicula Culturală, Documentor, Timishort) Institutul Francez din România și un investitor privat, Groupama, care s-a oferit să sponsorizeze serviciile de arhitectură cu 150 de mii de euro. Nu doar că planurile de proiectare și arhitectură au fost mai complexe decât schema inițială – întreaga structură a fost regândită cu totul; rămânând doar fațada cu ochiuri în stil Art Deco – dar au creat și discuții tensionate între cei care au fost implicați de la început în proiect, nemulțumiți că a cinemaul mult-dorit de breaslă a rămas pe „mâinile” primăriei. Costurile pentru consolidarea și renovarea cinematograful Studio pornesc de la cel puțin 3 milioane de euro și speranțele sunt că va fi gata în primăvara anului viitor.

Dacă partea de renovare și administrarea șantierelor e în bucătăria Primăriei, de repunerea lor în circuitul social și cultural al orașului este responsabil Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara, instituția creată în 2021 cu ocazia TM2023 și aflată în subordinea Consiliului Local. O divizie a Centrului este dedicată cinematografelor și e coordonată de Ioana alături de echipa ei.

Ioana a scris strategia acestor cinemauri la propunerea autorităților din Timișoara, pe care spune că a gândit-o ca „într-o constelație”, în care ele se completează și propun o alternativă a ofertei de la mall. Pentru că erau mai multe cinemauri care aveau nevoie de o identitate, soluția găsită a fost să le specializeze. „În astfel de situații, fie le specializezi, fie te bazezi pe proximitatea lor geografică, astfel încât un cinema cu același program ar putea deservi un cartier”, spune Ioana. Pentru că distanțele sunt relativ mici între cartiere în Timișoara, a doua variantă crede că nu ar fi funcționat și ar fi ajuns să concureze între ele.

Propunerea ei a fost bine primită și aprobată. A mai fost nevoie de un pas, pe care Ioana l-a făcut. A aplicat pentru postul de coordonator scos la concurs, a lăsat jobul de aproape patru ani ca manager la Cinema Elvire Popesco din București, mulți prieteni și o relație care avea să continue la distanță, și a luat-o de la capăt într-un oraș pe care-l părăsise în urmă cu 16 ani.

***

Pare ceva în ADN-ul Ioanei, să se mute dintr-un loc în altul.

Ioana are 35 de ani, a copilărit până la începutul liceului în Reșița, când s-a mutat împreună cu familia ei în Timișoara, orașul „din Vest” care prezenta mai multe perspective de viitor pentru ea și fratele ei. Când era în ultimul an de liceu și se pregătea de examenul pentru certificat de limbă la Institutul Francez, a participat la o prezentare a unui reprezentant de la Universitatea Sciences Po din Paris despre programul studiilor acolo – și ceva a făcut click. O tenta să plece în afară, dar până atunci nu-și imaginase că ar putea urma un program complet de licență. Facultatea are o specializare orientată în zona științelor politice, care ar fi îndreptat-o pe Ioana spre o carieră administrativă sau chiar politică. A intrat.

Pe atunci, n-avea tangențe prea mari cu cinemaul, în afară de o vară când a fost voluntară la TIFF – și i-a plăcut atmosfera – și discuțiile cu fratele ei care studia Regia. Ceva a început să se schimbe când a plecat un an în Amsterdam într-un program Erasmus. Căuta să facă voluntariat și a avut două experiențe revelatorii. Prima a fost în cinemateca micuță Cavia, pe care și-o amintește ca pe „un loc boem”, dar care funcționa cam haotic pentru stilul ei organizat, iar a doua a fost experiența la IDFA, cel mai mare festival de documentare din lume, despre care spune că „m-a marcat”. „Părea o mașinărie care funcționa foarte bine și era impresionant să văd săli pline de oameni care-și luau concedii ca să vadă documentare.” Dintr-odată i s-a părut că treaba asta nu e doar o activitate voluntară de weekend, ci poate fi un job, o industrie.

Când s-a întors la Paris la master, știa deja că o să vireze spre domeniul cultural. A urmat un master de comunicare și marketing – și a contat șansa de a-l face în Franța, o țară unde industria cinematografică e importantă, așa că și-a putut alege câteva opționale dedicate marketingului și produselor de cinema.

A mai urmat și câteva stagii în diferite instituții – pentru care s-a mutat din nou, în alte orașe europene, la Berlin și la Bruxelles – până la primul ei loc de muncă în domeniu: un stagiu de șase luni, la finalul studiilor, la firma de distribuție Le Pacte. Ioana lucra în departamentul de vânzări internaționale, unde trebuia să vândă filmele din catalogul companiei către cât mai mulți distribuitori și să le plaseze în festivaluri de film prestigioase.

După o pauză de un an și jumătate, timp în care a lucrat la programul Europa Cinemas, unde era responsabilă de zona Europei de Nord (analiza dosarele de programare ale țărilor membre care aplicau pentru subvenții), Ioana s-a întors la Le Pacte. De data asta pentru trei ani și jumătate, ca manager de festival. Acolo s-a ocupat de plasarea filmelor în festivaluri și coordonarea turneelor unor artiști de renume din cadrul firmei. A învățat cum să gestioneze eficient bugete și să maximizeze veniturile firmei, lecții care spune că au rămas cu ea până azi. Mereu gândește o lansare sau eveniment nu doar în termeni de o bună organizare, ci și dacă lumea va veni la acel film și o să aibă încasări.

Îmi place să spun că am preluat Elvire ca pe un vagon de tren care era în mers și l-am făcut să meargă un pic mai bine. Provocarea de la Timișoara însemna efectiv să împing un tren pe șine, să-i fac vânt să pornească.

Ioana Dragomirescu, coordonatoare cinematografe Timișoara

Apoi s-a întors în țară, la Cinema Elvire Popesco, experiență care s-a suprapus cu anii complicați ai pandemiei. A fost totuși o perioada prolifică în ciuda unei situații care a dat peste cap mersul la cinema, unde Ioana a testat munca de manager, a organizat festivaluri, a programat filme și și-a făcut legături cu distribuitori de la noi și din afară.

Ce au în comun Elvire și experiența ei de-acum la Timișoara – și e diferit față de tot ceea ce a făcut anterior – e contactul direct pe care-l are cu publicul. „Am o libertate de acțiune mai mare. Pot să schimb lucrurile din mers, să văd cum performează ceva, pot să simt și să măsor altfel, pentru că vorbesc cu oamenii”, spune Ioana.

Dar tranziția dintre ele s-a simțit ca de la cer la pământ.

„Îmi place să spun că am preluat Elvire ca pe un vagon de tren care era în mers și l-am făcut să meargă un pic mai bine. Provocarea de la Timișoara însemna efectiv să împing un tren pe șine, să-i fac vânt să pornească”.

Schimbarea pare că a venit însă într-un moment potrivit. În toate experiențele ei, e un pattern, un impuls, care o face să se îndrepte către lucruri noi atunci când simte că a dat tot. „Când simt că nu mai am unde să cresc neapărat în activitatea mea, sau că nu mai am ce să ofer nou acelui loc, încep să mă orientez spre ieșire”, spune ea.

Iar asta era ceva ce nu mai făcuse, care o motiva în plus. A tentat-o ocazia de a construi ceva de la zero, unde să-și poată imprima viziunea, să-i dea o identitate și o direcție. A căutat efervescența din jurul Capitalei Europene a Culturii și oportunitatea de a lucra într-o administrație care-și dovedise interesul să investească în aceste săli. I s-a părut că e o șansă cu care te întâlnești o dată-n viață – să gândești ecosistemul mai multor locuri de cultură deodată, să împingi un pic limitele și status quo unui comunități. Și a vrut să încerce asta într-un loc care a însemnat o vreme „acasă”.

***

Totul a început cu o chirie. Trebuia să fie aproape de Cinema Victoria. O zi obișnuită de muncă avea să însemne de cele mai multe ori program început la birou și încheiat seara la cinema, la un film, cu Q&A-uri care se sfârșesc aproape de miezul nopții.

Biroul ei se află în sediul Centrului de Proiecte, situat în mijlocul orașului, între Piața Libertății și Piața Unirii (de altfel, tot centrul Timișoarei e înconjurat de piațete și străduțe care comunică între ele). Când nu pleacă cu tramvaiul, Ioana lasă în spate cartierul cu case vechi în care locuiește, traversează podul peste Bega, acum mai animată de terase și oameni decât și-o amintea. Urcă apoi spre Piața Victoriei, acaparată de mash-up-uri care anunță evenimentele culturale, continuă pe străduța pietonală faimoasă pentru umbreluțele colorate agățate-n cer, plină de turiști și terase. Și a cam ajuns.

Clădirea, renovată de curând, are birouri open space care dau senzația că ești mai degrabă într-un start-up, decât într-o instituție publică. Biroul Ioanei e la mansardă, la o masă pe care sunt împrăștiate stickere colorate, dosare și ciocolată, pe care o împarte cu Nicoleta și Teodora, colegele ei.

Ioana era în contact cu mulți cinefili din oraș, cu care mai înnodase legături și în anii în care lucrase la Elvire Popesco, dar știa că pentru a pune în mișcare un asemenea plan avea nevoie de o echipă „de-a locului”. Oameni mai stăpâni pe contextul local și mai bine conectați la alte asociații și instituții din oraș, care cunosc comunitatea și găștile de cinefili.

I s-a alăturat Nicoleta Ciocov, printre oamenii-orchestră de la Ceau Cinema!, festivalul de film local înființat în urmă cu zece ani, sau, cum îi spune ea, „al treilea copil al meu”. Nico, cum îi spune toată lumea, a fost parte din nucleul de asociații și cinefili care, în frunte cu Lucian Mircu (de la Asociația Marele Ecran), semnau în 2012 un manifest prin care își anunțau public misiunea de a avea o cinematecă în oraș. Pe atunci mai era deschis doar Cinema Timiș, ultimul cinematograf din cele 13 de altădată ale orașului. Proiecțiile se făceau din mijlocul sălii, de pe un proiector de birou așezat pe un stativ. Iarna era frig de abia rezistai în sală. La fel ca la Ceau!, Nico face de toate la Centru: ține legătura cu operatorii culturali locali, se ocupă de programarea filmelor, de invitații speciali, de evenimente și voluntari.

În echipa de la Centru a venit și Teodora Achim, care o cunoscuse pe Ioana la distanță, în perioada când amândouă lucrau la Institutul Francez – ea la Timișoara și Ioana la București. Teodora a lucrat acolo timp de șase ani în comunicare. Poate a fost ceva din experiența ei anterioară ca profesoară de română și franceză la Cluj, ceva din căutările profesionale și angoasele pe care pandemia le-a accentuat. Sau poate ceva din înclinația ei înspre a-i ajuta pe alții. Orice ar fi fost acel ceva, a făcut-o să-și ia un an sabatic și să plece în Danemarca unde a lucrat într-un ONG dedicat copiilor cu situații speciale. Spune că a fost un an încărcat emoțional, dar care a făcut-o să privească lumea cu mai multă empatie. Când s-a întors în Timișoara, a continuat să lucreze cu o asociație care ajuta refugiații din Ucraina să se integreze în oraș. La Centru, Teodora pare că și-a adunat toate aceste experiențe într-un job: caută să atragă publicul tânăr la cinema, organizează proiecții speciale dedicate comunităților vulnerabile, se ocupă de comunicare, newslettere și orice text prin care încearcă să convingă oamenii să vină la film.

Acestui trio feminin i s-au adăugat o doamnă casieră, un proiecționist care n-a rezistat însă prea mult și o echipă de voluntari harnici care au început să se învârtă în jurul cinematografului Victoria. 

Miza lor principală era să dezvolte un public nou și să-l fidelizeze. Să gândească asta nu doar pentru o sală, ci pentru mai multe. Și să înceapă prin a face atractiv un cinematograf de stat, cu o programare de nișă, care nu oferă oamenilor neapărat ceea ce așteaptă, ci ceva ce poate că încă nu știu că le-ar plăcea.

Pentru ca asta să se întâmple au încercat mai multe lucruri.

Au înscris cinemaul în rețeaua națională de cinematografe și au pus preț pe bilete. Voiau să obișnuiască publicul local cu ideea că pentru cultură se plătește, dar și pentru a vedea dacă și cât de sustenabil poate deveni cinemaul lor, unul care dă filme care n-au ce să caute la mall.

Au ținut morțiș să aibă un program continuu. Săptămână de săptămână, de miercuri până duminică, cu filme nou-lansate, cu avanpremiere sau filme „de catalog”, au vrut să ofere publicului sentimentul de noutate și să-l obișnuiască cu acest ritm constant. Au vrut un cinema viu. Ioana a avut un as în mânecă aici, pe care l-a folosit ca să împingă lucrurile înainte mai ușor. Contactul ei cu toți distribuitorii, relația de încredere sudată cu aceștia în anii de Elvire i-au permis să înceapă rapid un program public la Victoria și să vândă bilete la câteva zile după 1 septembrie 2022, data când a preluat oficial postul.

Apoi, au creat 5 programe speciale lunare în acest program, pentru a atrage comunități diferite. Film After School, un cineclub pentru liceeni gândit împreună cu Asociația Culturală Contrasens. #CineMunte, cu filme pentru iubitorii de natură și aventură. #Cinemami, gândit special pentru mamele care vor să vină la film cu bebelușii lor. Cinemateca TIFF, unde se văd filme de festival care n-au distribuție locală. În fine, Cinemateca Itinerantă, care, în parteneriat cu Arhiva Națională de Filme, oferă publicului posibilitatea de a vedea filme vechi românești.

Unele au funcționat, altele vor trebui regândite. #Cinemami, de pildă, a fost hit când s-a lansat și a adus în martie aproape o sută de femei în cinema cu copiii lor, dar în lunile următoare n-a mai prezentat interes. Film After School, deși e printre cele mai dragi echipei, pare cel mai complicat în a-l face atractiv pentru un public complex cum sunt adolescenții, însă au avut ceva mai multă izbândă cu școlarii aduși de învățători.

Și, cireașa de pe tort, au organizat evenimente. Dacă e ceva ce a rămas cu Ioana din discuțiile cu alți manageri europeni privind felul în care cinemaurile își regândesc modelul de funcționare, acela este importanța de a oferi spectatorului „o experiență”. Un happening.

Au adus invitați speciali la proiecții – actori și regizori români. Cu cei din afară au făcut videoconferințe. Au încercat ca majoritatea festivalurilor mari din București să se întâmple, într-o formă sau alta, și la Timișoara – în medie, anul ăsta, au organizat cel puțin un festival de film pe lună. Au făcut-o din convingerea că festivalurile fac parte din ADN-ul unui cinema arthouse, dar și pentru că reprezintă ocazia de a descoperi filme europene care altfel nu sunt distribuite în cinema.

***

Ca orice oraș mare, Timișoara are mai multe generații de cinefili. Sunt unii nostalgici, pentru care aceste locuri le amintesc de tinerețe, de mirosul de motorină, cu care se curăța sala, ce răzbea din scaune, de multele cinecluburi din perioada comunistă care i-au făcut pe unii să vrea să devină regizori. Apoi, sunt cei tineri, de astăzi, care vorbesc despre o altă experiență pe care o descoperă – de la filme care îi invită la discuții și care sunt „altfel”, la sentimentul de apartenență pe care l-au găsit la Victoria.

Pentru Daniel Săvescu, un puști de 18 ani care e la liceul de artă din Timișoara, Victoria a devenit „o a doua casă”. Primul voluntar al cinemaului, Daniel iubește mai ales teatrul. De film s-a apropiat abia anul ăsta, datorită acestui loc.

Daniel are trecute în telefon, împărțite pe luni, toate filmele văzute de când e voluntar la Victoria. Nu uită seara proiecției Close (pe care l-a văzut de cinci ori) când au avut videoconferință cu Lukas Dhont și cei doi copii actori, iar el trebuia să plimbe microfoanele prin sală și-i bătea inima tare de emoții. Rămân Q&A-urile, poveștile și oamenii pe care i-a descoperit dincolo de ecran. Tot cu el a rămas și momentul când a convins un prieten să vină prima oară la film. După proiecție, Daniel a auzit atât: „Toată ziua numai la asta m-am gândit. O să mai vin”. A fost una dintre cele mai fericite zile ale lui din ultimul an.

Călin Mircu, care are 60 de ani, a crescut în cartierul cinemaului Victoria. Era împreună cu câțiva colegi de clasă când a văzut primul film acolo. Chiulise de la orele de pregătire practică în mecanică fină. Filmul se numea Șaua de argint, un spaghetti western cu Giuliano Gema. Și-a amintit de lucrul ăsta acum câteva luni, când în cadrul unuia dintre festivalurile de la Victoria a fost proiectat un film despre fiica lui Giuliano.

Pentru Călin Mircu, care e printre spectatorii fideli ai cinemaului împreună cu soția sa, e reconfortant să știe că poate aștepta sfârșitul de săptămână cu certitudinea că va avea cel puțin un film care merită văzut. Chiar dacă sunt filme la care numără și 15-20 de spectatori în sală. „Mi-e greu să fiu optimist pentru că în general întâlnim aceiași oameni. Pare a fi o nișă și nu cred că cei care vor veni la film vor fi tot mai mulți”, crede domnul Mircu. Ceva e și bine totuși. Sau, mai degrabă, dătător de speranță. „Faptul că există o echipă care se ocupă de bunul mers al lucrurilor ne dă certitudinea unei permanențe.”

Mai sunt și alți cinefili ca domnul Mircu care s-au atașat de cinema. Claudia Roșu, avocată și profesoară universitară, locuiește pe aceeași stradă cu cinemaul și e spectatoarea cea mai fidelă – a cumpărat cele mai multe bilete la proiecții și spectacolele de la Victoria. Sau Mihai Mareș, care vine aproape de fiecare dată la film împreună cu cei doi copii ai săi. Pentru prietenia lor, echipa le-a oferit abonamente cadou sau bilete la evenimentele lunare de la Victoria.

Pentru Petruț Jugănaru, Victoria a însemnat cândva clinica care se afla în incinta cinematografului înainte să fie renovat. Cândva a mers acolo să-și facă analize de sânge. Petruț are 44 de ani și e voluntarul pe care de multe ori se bazează echipa, „omul bun la toate”. E acolo să scaneze bilete, mai strânge șuruburile unor scaune care au început să scârțâie, e primul săritor când apare o problemă. El nu simte că face mare lucru. E voluntar pentru tot felul de cauze de când era mic, iar un spațiu ca Victoria, unde a întâlnit oameni cu care-i place să petreacă timpul și a văzut filme care simte că-i deschid mintea, e ceva ce speră să aibă viață lungă în Timișoara. „Noi nu facem nimic. Primim mai mult decât oferim”, mi-a spus. Petruț e cel mai mare susținător al programului #CineMunte, iar filmul care l-a emoționat cel mai mult și despre care le spune tuturor e Stejarul (Le chêne). „E despre un stejar. Și nu vorbește nimeni tot filmul”.

Cei mai mulți găsesc în Victoria o comunitate. Au vorbit deschis despre asta la Scârț, în barul-terasă aproape de cinema, într-o reuniune cu câteva zile înainte de a intra în vacanța de vară. Au împărtășit și gânduri despre ce le place și ce ar mai îmbunătăți la munca lor. Printre altele, întâlniri mai dese, detalii tehnice (sunetul mai jos când sala e mai goală sau opțiunea ca oamenii să-și păstreze locul) dar, în general, totul e bine.

Doar că nu e tocmai așa. Uneori e vorba mai puțin despre artă, cât mai mult despre hârtii. Tone de hârtii. E și asta o parte din provocarea care a venit la pachet în munca dintr-o instituție publică. Cel mai apăsător se simte pe umerii Ioanei.

***

Deși arată a start-up, Centrul de Proiecte se subordonează acelorași proceduri birocratice dintr-o administrație publică. Adică, lucrurile se mișcă în general lent. Un exemplu banal: dacă azi se strică un bec la cinema, nu există nicio variantă ca până mâine să fie înlocuit, pentru că procedura de achiziție trebuie să treacă „prin trei acte și cinci oameni”. „Viteza de reacție pe care o poate avea o administrație publică, fie ea și cea mai tânără și bine intenționată, nu se compară cu viteza unei asociații sau firme”, spune Ioana.

„Acest munte de hârtii nu ar exista dacă am lucra la privat. Pe de altă parte, dacă am fi așa, nu am mai avea subvenția publică pentru a exista”, spune Ioana.

Ideal e ca un cinema să funcționeze ca structură independentă. Cel mai bun exemplu e Cinema Victoria de la Cluj, care aparține de primărie, dar este administrat de o asociație care-și asumă cheltuielile de funcționare. Soluția asta nu era fezabilă pentru Timișoara, crede Ioana. Cel puțin nu acum. „Nu-mi pot imagina cine și-ar asuma o investiție de asemenea amploare în acest moment, când suntem foarte la început. Mai ales în condițiile în care ne dorim să avem un overview pe toate sălile în primă fază. Riscul, lăsându-le separat, ar fi să ajungă să concureze între ele oferind același conținut – ceea ce nu ne dorim”.

Modelul găsit a fost acela de a funcționa în limitele administrației, cu speranța că vor putea să reducă cât mai mult din timpii de așteptare.

Retrospectiv, Ioana crede că poate a fost mai optimistă decât era cazul.

După un an, rezultatele la Victoria arată bine, este un succes local. Unul care se traduce nu doar prin cifrele care dau o măsură obiectivă, dar și prin faptul că au putut să se țină de treabă cu un program continuu de filme. Oamenii implicați simt din reacțiile primite că locul și-a creat un public fidel. În prezent, cheltuielile de funcționare ale cinematografului Victoria se pot acoperi în totalitate din biletele vândute (exceptând salariile oamenilor implicați). Apoi, startul la Timiș din weekendul trecut, cu proiecții sold-out, i-a dat un plus de energie de care avea mare nevoie.

Totuși, proiectul macro este foarte la început. „Eu sunt încă pe panta muntelui, pe un mic platou, îmi trag puțin sufletul cu Victoria și apare următorul vârf”, spune Ioana.

Momentele Ioanei de satisfacție de anul ăsta au fost când a găsit deschidere printre colegi și soluții juridice la situații care în primă fază apareau ca o sentință: „Nu se poate”. Luptele puteau fi pentru orice. De la faptul că au reușit să vândă bilete online, deși inițial s-au lovit de argumentul că banii trebuie să ajungă zilnic cash la Trezorerie. Sau când au reușit să achiziționeze și să instaleze în timp record un aer condiționat în sala de proiecție, vara, în timpul festivalului Ceau Cinema!, când erau 35 de grade în cabină. Un alt blocaj de care s-au lovit e hilar: și-ar dori ca unul dintre geamurile de lângă cabina de proiecție să se poată deschide, dar pare greu de aprobat, pentru că legea funcționează pe rit vechi, când proiecțiile se făceau pe peliculă și exista risc de incendiu.

Ioana a înțeles că piedicile astea nu vin din rea-voință, ci din faptul că, după mulți ani fără cinematografe în oraș, care se doresc spații multifuncționale și dinamice, oamenilor li se cer soluții la probleme cu care nu s-au mai confruntat.

„Trebuie să găsești mereu a higher power”, spune Ioana. „Uneori reușești să miști lucrurile prin ambiția și dorința de a face ceva mișto împreună, dar asta nu va merge pentru toată lumea. Alteori, iese arătând că e posibil, pentru că s-a putut și altundeva. Sau te asiguri că ai un spate care încă face regula: Domn primar a zis că trebuie.”

Apoi, mai sunt și piedicile care vin de sus. Legile mereu schimbătoare fac ca domeniul să fie mereu instabil și să simți că trebuie să te adaptezi constant. S-a întâmplat în primăvară când au fost sistate angajările din sectorul public. Aveau posturi pregătite și concursuri de angajare, însă nu au mai putut face nimic, iar volumul lor de muncă a crescut. „Acum, noi nu putem angaja doi oameni pe același post – încă o casieră, de exemplu. Odată cu redeschiderea noului cinema avem nevoie de echipe extinse, însă conform noii legi, pare imposibil”. Iar creșterea echipei, spune Ioana, e o condiție necesară ca să-și poată urma misiunea de a gestiona toate spațiile.

Găsirea și angajarea unui proiecționist a fost cea mai grea misiune. Un risc la care Ioana s-a așteptat, din cauza faptului că meseria nu mai reprezenta interes de ani buni, dar nici nu-și imagina că va căuta pe cineva mai bine de jumătate de an (a suplinit nevoia apelând la proiecționiștii de la teatru). Abia de curând s-au aliniat planetele – Maria, o fostă colegă de la Elvire Popesco, care are studii în film, dar experiență zero ca proiecționistă, avea nevoie de o schimbare de peisaj, așa că a aplicat pentru post și s-a mutat în Timișoara în toamnă.

O lecție importantă pe care o ia cu ea de anul ăsta e că trebuie să ai alături o echipă care să funcționeze după alte reguli decât cele din sistemul public. Iar ea a fost norocoasă. „Să găsești oameni care au o pasiune și un interes să construiască ceva și sunt dispuși să lucreze mai mult de 9 to 5.”  A doua ține de cum gestionezi conflictul când aceste două lumi se întâlnesc. „Să încerci să aduci un corp străin care se învârte după alte reguli într-un mastodont care e administrația publică poate genera frustrări.” Important, crede ea, e să formezi un partener de discuție, nu un inamic. „Altfel, acel nucleu pe care l-ai adus va obosi și va abandona.”

Ioana e însă conștientă că, pe viitor, orice se poate întâmpla. Poate că finanțarea sălilor și importanța care li se dă acum nu va mai fi pe lista priorităților anul viitor – asta ține de agenda politică a fiecărui primar și consiliu. Poate că există și momentul în care devii o anexă la primărie și sala unde ai visat că se vor aduna cinefili ajunge să fie folosită pentru discursuri și întâlniri politice. Sau poate că Victoria și Timiș sunt primii pași dintr-un plan măreț care au arătat că se poate construi un public iubitor de cinema, dar și un loc viu, de care comunitatea are nevoie.

Ioana speră că, îndiferent de cum se schimbă culoarea politică, odată ce ai construit un proiect la care oamenii aderă, nu va mai fi așa de ușor să dispară. E și asta o parte din drum: să creezi ceva suficient de fain încât oamenii să-l adopte și să-l protejeze în cazul în care sunt atentate la existența lui.

E un an la finalul căruia Ioana simte că se enervează mai repede decât o făcea înainte. Dar și unul în care a întâlnit oameni necunoscuți care îi zâmbesc pe stradă. Un an în care a învățat cum să interacționeze cu constructorul, cu mentenanța, dar și cu cei mai greu abordabili de sus. E un an în care s-a trezit că repară proiectorul sălii noaptea, printr-o videoconferință asistată. Cumva, s-a descurcat cu toate. „Faci ce trebuie să faci ca să meargă înainte”, spune ea. Un an în care, profesional, Timișoara a fost un playground ofertant pe care nu crede că l-ar regăsi altundeva în țară în momentul ăsta, dar pe care l-a dus greu și nu știe cu ce consecințe în plan personal. 

*

Anca Vancu

Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.