Flammes (Adolfo Arrieta, 1978)

Pompieri exotizați, pofta carnală ca motor al ficțiunii și o privire queer care să împacheteze totul într-o aură de enigmă sprințară, cu note kitschoase? Nu, nu la recentul Fogo-Fátuo al lui João Pedro Rodrigues mă gândesc, ci la un precedent mai intens, făcut pe vremea când astfel de deturnări jucăușe încă nu căpătaseră normă întreagă pe ecrane. Mă gândesc, adicătelea, la Flammes, un film care începe ca un basm psihanalitic-psihedelic (fetița speriată dintre așternuturile florale de umbra unui pompier lucind tainic în raza lunii), continuă ca fabulă pulsională (fata, devenită adolescentă, dă târcoale cazărmii) și se încheie într-o coadă buñueliană de pește.

Regizorul său, Adolfo Arrieta, spaniol aciuat prin underground-ul parizian, lucrase cu saturnianul Jean Eustache, colaborase cu oamenii adunați în jurul grupului lui Paul Vecchiali, Diagonale, și lua parte, în acei ani, la toate chestiile cool imaginate de câțiva artiști într-o independență suverană. Cu liniștea sa pătrunzătoare (scena sublimă în care familia stă la masă, iar nimeni nu zice nimic, auzindu-se doar greierul discret cum țârâie în noapte), cu postúrile sale care anunță un cinema al dorinței, Flammes e ca un vis torid, dizolvat în lumina zorilor. Cu cel atât de bine numit Dionys Mascolo (fostul partener al lui Marguerite Duras) în prim-plan, filmul ancorează prezența unor corpuri, a unor accente, a unor chipuri (Pascal Greggory, în contrapartidă, neverosimil de tânăr), apoi plachează asupra acestora cuadratura epifaniei. (Victor Morozov)

Flammes e disponibil pe MUBI.

***

Le Havre (Aki Kaurismäki, 2011)

Sunt nenumărate filme despre care aș putea scrie. Mi-a fost foarte greu să aleg și motivul principal pentru care am rămas la Le Havre este pentru că l-am recomandat de curând unor prieteni cu care am vorbit despre el și mi se pare foarte actual și astăzi, aproape 15 ani mai târziu. Pe foarte scurt, un cizmar descoperă un imigrant din Africa care ajunge în micul port al orașului Le Havre și decide să-l ia în grija lui. Regizorul tratează subiectul – de altfel atât de greu și prezent astăzi – cu umor și candoare, transformându-l într-un topic ușor de digerat. Tânărul băiat este ascuns de protagonist chiar și de autorități, care încearcă cu disperare să-l salveze pe copil de la deportare. Pe parcurs ce filmul rulează, descoperim că soția protagonistului este foarte bolnavă și internată în spital. Un film cald despre compasiune, solidaritate, dragoste și sacrificiu. Un film care îți arată cât de cruzi pot fi oamenii, dar și cât de buni ar putea fi. (Laura Mușat)

Le Havre e disponibil pe MUBI.

***

Comrades: Almost a Love Story (Peter Chan, 1996)

Nimeni mai sinonim cu povestea de dragoste decât Maggie Cheung – actrița hongkongheză ne-a trecut de-a lungul carierei prin toate spectrele și registrele iubirii: joase, înalte, amuzante, sfâșietoare, fantomatice, fantastice, posibile, imposibile ș.a.m.d. Dacă nu v-ajunge recomandarea, aveți de unde altundeva alege (vedeți neapărat Green Snake, r. Tsui Hark, 1993). Și regizorul Peter Chan a dat lumii o listă formidabilă de comedii romantice (de neratat nici genderbender-ul He’s a Woman, She’s a Man, 1994), dar nimic nu lasă un nod în gât ca al său Comrades: Almost a Love Story din 1996), așa dulce-amărui cum îl prevestește titlul.

Urmărind povestea de dragoste dintre doi imigranți din China continentală în Hong Kong, Li Qiao (Cheung) și Li Xiao Jun (Leon Lai), filmul lui Chan e mai puțin romcom și mai mult o investigație socială deghizată într-o romanță emoțională. Iubirea neașteptată între doi indivizi complet diferiți unul de celălalt devine rapid așteptată – căci cum ar putea oricine rezista în fața candidului și neajutoratului Xiao Jun, proaspăt ajuns în oraș, nevorbind limba, împiedicându-se la fiecare pas și totuși etern optimist? Împiedicarea lui Făt-Frumos nu-i totuși o schemă dulceagă, ci-i un simptom al circumstanțelor imigrației; Comrades: Almost a Love Story e despre crize și condiții de trai mizere, despre discriminare și izolare, despre lucrul ca casier la McDonald’s vândut ca luminile visului capitalist în plină criză a bursei. Poate iubirea ideală a sufletelor pereche supraviețui când traiul material are alte urgențe și alte dorințe? Chan e un romantic și iubirea răzbate fermecător (oare?) în ciuda tuturor nenorocirilor, dar Comrades: Almost a Love Story e în primul rând un studiu despre apropiere (fizică și spirituală) într-un oraș mare, pe cât de dens pe-atât de neprimitor. Marea întrebare nu-i aici „Mă iubește, nu mă iubește?”, cine dacă cine se-aseamănă se-adună. (Dora Leu)

***

Travolti da un insolito destino nell’azzurro mare d’agosto / Swept Away (Lina Wertmüller, 1974)

Acest film sălbatic al italiencei Lina Wertmüller vine dintr-o epocă în care cinematografia era chemată să reflecte fără menajamente lupta politică și ciocnirile ideologice. Iar în deceniile postbelice, Italia a fost prinsă în vertijul confruntărilor dintre tradiție și modernitate, consumerism și sărăcie, dintre o creștin-democraţie cu unele reflexe fasciste şi o stângă fascinată de comunism. Giancarlo Giannini e un biet marinar, Gennarino Carunchio, a cărui slujbă e să fie la dispoziția unui grup de bogătani aflați într-o croazieră pe un iaht în Mediterana. Raffaella Pavone Lanzetti (Mariangela Melato) e cea mai nesuferită dintre soțiile de industriași de la bord – vorbește strident și încontinuu și găsește orice prilej pentru a-i umili pe marinarii-servitori (la o masă, îi reproșează lui Gennarino că a fiert prea tare pastele). Ce nu avea să știe ea e că va rămâne naufragiată pe o mică insulă chiar cu bărbatul (chipeș) pe care l-a înjosit. Iar aici raporturile de forță se schimbă radical – toate convențiile și ierarhiile sociale se prăbușesc. E un romance complet atipic, violent, agresiv – o alegorie politică incomodă şi care de multe ori te lasă perplex. Un film al epocii lui, dar și un spectacol excesiv, nu lipsit de farmec. (Ionuţ Mareş)

Swept Away e disponibil pe Apple TV și hoopla.

***

Ali: Fear Eats the Soul (Rainer Werner Fassbinder, 1974)

Happiness isn’t always fun. Iubirea ar trebui să fie un refugiu, dar pentru Emmi și Ali devine un câmp de luptă. Emmi e o femeie singură, de 60 de ani, Ali are aproape 40 și a emigrat din Maroc în Germania să muncească – dragostea și căsătoria lor sfidează ostilitățile vecinilor, șoaptele veninoase și prejudecățile unei societăți dominată de rasism. Într-un moment răvășitor în film, Emmi pare că se prăbușește în fața acestei noi realități – aceea că lumea nu o mai privește la fel doar pentru că a îndrăznit să iubească – un moment care arată adevărata însingurare într-o lume care nu te tolerează. Ali: Fear Eats the Soul spune o poveste profundă și sensibilă despre curajul de a iubi împotriva obstacolelor, împreună cu frica ce se insinuează în suflet atunci când simți că nu mai aparții nicăieri. (Anca Vancu)

Ali: Fear Eats the Soul e disponibil pe MUBI. 

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri