Cum ne raportăm la sănătatea mintală într-o meserie adesea afectată de precaritate și în care emoțiile constituie una dintre materiile prime ale muncii noastre? Ne răspund cinci profesioniști din domeniu.

Moartea jurnalistei Iulia Marin (32 de ani), care a vorbit public despre lupta ei cu depresia, a declanșat o amplă discuție despre sănătatea mintală în spațiul public românesc – iar printre nenumăratele aspecte ale acestei discuții necesare, însă mult prea rar purtate, și dincolo de umbra aruncată asupra acesteia de conduita absolut mizerabilă a postului RomâniaTV, o întrebare vitală rămâne deschisă: cum ne raportăm la sănătatea mintală proprie, cât și a celor din jurul nostru, mai ales într-o țară în care accesul la servicii de sănătate mintală rămâne în continuare anevoios, restrictiv din punct de vedere economic și, în ultimă instanță, profund stigmatizat? 

În ultimii ani, discuția despre sănătatea mintală în rândul lucrătorilor din industria filmului a început să iasă ușor-ușor la suprafață – fie prin inițiative locale precum Romanian Mental Health Film Festival, ori prin luări de cuvânt individuale în cadrul unor interviuri, însă discuția încă se află într-un stadiu incipient. Totodată, din ce în ce mai multe paneluri abordează serios problema, iar studiile anuale ale industriei – precum Raportul Nostradamus (capitolul 6) – arată că din ce în ce mai mulți lucrători din sectorul cinematografic simt că acesta nu este un mediu benefic și sănătos. Mai mult, 60% din respondenții unui studiu recent efectuat în Marea Britanie susțin că se gândesc să-și schimbe meseria pentru a-și proteja sănătatea mintală.

În acest context, am dorit să vedem cum se raportează profesioniștii din industria filmului românesc la subiectul sănătății mintale – ocazie cu care am derulat un mic sondaj la care am invitat cinci lucrători cu o varietate de meserii, atât din fața cât și din spatele camerei, de pe platou și din afara acestuia, pentru a ne răspunde la câteva întrebări. 

Răspunsurile lor ne arată nu doar dificultățile care ne unesc indiferent de branșa particulară în care activăm, ci, de asemenea, surprind varietatea de provocări și de situații cu care se confruntă aceștia și care au un impact negativ asupra stării lor psihice și emoționale: de la dificultatea de-a lucra direct și expus cu emoțiile tale la surmenaj și burn-out, de la orele intensive de lucru la efectele subfinanțării proiectelor, de la contactul cu atitudini și persoane toxice la caracterul instabil al muncii, dificultatea de-a găsi un loc de muncă.

Acestea sunt întrebările pe care le-am adresat participanților:

         → Cum vezi, în momentul de față, situația sănătății mintale în rândul lucrătorilor din industria filmului, mai ales din branșa ta? Se discută despre acest subiect în jurul tău? Cum anume poate impacta această muncă sănătatea mintală?

         → Cum procedezi, în munca ta, pentru a avea grijă de propria sănătate mintală, dar de cea și a colegilor tăi?

         → Ce soluții (sistemice sau particulare) crezi că ar putea exista pentru a sprijini și ameliora situația persoanelor care se confruntă cu probleme de sănătate mintală din industria filmului?

***

Teona Galgoțiu, regizoare: „Cine ne explică ce se întâmplă cu corpurile și mințile noastre într-un tur de forță care ne consumă pe toate planurile?”

1/ Am observat încă din timpul facultății cum sănătatea mintală în rândul colegelor și colegilor mei e o problemă mare, în legătură cu care nu am fost ghidați în niciun fel, considerându-se că stresul, anxietatea, depresia, gândurile copleșitoare legate de viitor fac parte din viața de „artist/ă”, ba chiar sunt o sursă de inspirație inepuizabilă, încurajată în proiectele noastre. Suntem atât de obișnuiți ca arta să fie legată de experiențele dure prin care am trecut noi sau oameni pe care i-am observat, încât au devenit sinonime. 

Am avut discuții despre sănătatea mintală cu colegele de care am fost mai apropiată, dar neexistând o structură sau un context stabil de discuție, conversațiile veneau și treceau fără prea mare efect, în afară de conștientizarea faptului că nu sunt singura care trece prin asta (important, dar clar nu destul). 

Noi, cei din industria creativă, lucrăm în primul rând cu emoțiile sau dilemele noastre, așadar munca emoțională este una continuă; învățăm părțile tehnice ale meseriei, cum să facem pitch-uri, cum să ne înscriem filmele la festivaluri, dar partea cea mai importantă – cum să lucrăm în echipă și cum să rezistăm psihic și emoțional la filmări împreună–, e considerat ceva ce vine de la sine, un skill pe care ori îl ai ori nu, sau „îl prinzi din mers”. De exemplu, este atât de normalizat să stăm 12-15 ore la filmări, dar cine ne explică ce se întâmplă cu corpurile și mințile noastre într-un tur de forță care ne consumă pe toate planurile? „Vrei să lucrezi în film, te forțezi, așa face toată lumea”. 

Ca să nu închei într-o notă sumbră, consider că încet dar sigur apar inițiative care informează publicul despre sănătatea mintală, aud de la tot mai multe persoane că merg la terapie, condițiile de stres și dinamicile toxice încep să fie taxate, măcar un pic.

Învățăm părțile tehnice ale meseriei, cum să facem pitch-uri, cum să ne înscriem filmele la festivaluri, dar partea cea mai importantă – cum să lucrăm în echipă și cum să rezistăm psihic și emoțional la filmări împreună – e considerat ceva ce vine de la sine. Un skill pe care ori îl ai ori nu, sau „îl prinzi din mers”.

Teona Galgoțiu, regizoare

2/ Cea mai concretă formă de grijă e organizarea programului de filmare cu gândul în minte că suntem oameni, nu mașinării. Am învățat asta prin greșelile pe care le-am făcut în facultate, când disperarea să filmăm cât mai mult în cât mai puțin timp, făcea întreaga echipă să devină fantomatică încă din prima zi, nefiind destul timp nici pentru o pauză reală de mâncat, fiind totul grăbit la maxim. Un program mai uman aduce cu el și alte beneficii pentru sănătatea mintală: membrii echipei nu mai sunt la fel de stresați, există mai puține certuri, există mai mult timp pentru fiecare departament să își facă treabă fără să simtă că face compromis după compromis, reducând frustrarea și anxietatea generală. 

3/ În primul rând, ar trebui să înceapă din facultate (ca să nu mai zic de școala generală și liceu). Psihologul facultății să fie o prezență activă, care nu doar să aștepte studenții să îi bată la ușă, ci să organizeze întâlniri, ateliere, discuții cu invitați și așa mai departe. Evident, e greu pentru un psiholog să facă toate astea din proprie inițiativă, e vorba de o decizie sistemică, care poate fi încurajată prin petiții, de exemplu, semnate de studenți, dar ideal să vină din conducere.

În al doilea rând, mi s-ar părea obligatorii niște discuții pregătitoare cu un terapeut înainte de fiecare filmare, exact despre anxietatea, oboseala și tensiunile care vor urma, inclusiv să existe posibilitatea ca orice membru al echipei să îl poată contacta pe parcursul filmării, dacă se simte copleșit. Poate sună naiv, dar așa îmi imaginez un sistem ideal, care să lupte împotriva vechilor obișnuințe. Nu, nu trebuie să ne sacrificăm mințile și corpurile pentru bani. Dacă nu ne permitem mai multe zile de filmare, restructurăm programul sau, într-un caz nefericit, scenariul. Orice pentru o rutină mai sănătoasă de filmare, care să nu mai normalizeze burn out-ul persoanelor care lucrează în industria filmului.

***

Paul Dogioiu, manager cultural: „Toată lumea vrea să schimbe ceva legat de asta și toată lumea e blazată pentru că nimic nu se schimbă”

1/ În primul rând, vreau să menționez poziția din care scriu eu aceste rânduri. Am lucrat timp de cinci ani pentru Festivalul de Artă făcută de Adolescenți „Super”, iar în ultimul an, am devenit directorul executiv al ONG-ului „Super”. Pe lângă asta, am lucrat, separat, în proiecte artistice independente sau de activism. Toate opiniile mele privesc mai degrabă către zona de management cultural și de management de ONG. 

        • Banii vin cu țârâita și tu trebuie să te rogi de finanțatorii privați până în ultimul moment.

        • Atunci când strângi fonduri, ajungi deseori în situația de a cere bani de la oameni care sunt fundamental paraleli cu activitatea ta, care cred că la cinematecă se mănâncă popcorn și insistă să-și treacă logo-ul pe cutia de floricele.

        • Faptul că există, pe bune, acele proiecte abonate la bani publici, care „storc”, uneori, și de peste 100 de ori mai mulți bani de la stat, decât orice proiect independent. Te simți ca o furnică lângă un elefant.

        • Oricât de bun project manager ai fi, mereu ultima lună înainte de eveniment este un rollercoaster. Asta în special din cauza furnizorilor, sponsorilor și partenerilor, pentru care nu ești suficient de important încât să te bage în seamă până atunci. Deși totul este pus la punct, ultima lună o poți rezerva exclusiv modificărilor de ultim moment și mailurilor legate de transferurile bancare care trebuiau să se fi petrecut de mult, însă finanțatorii au avut alți pești mai mari de hrănit.

        • Statutul lucratorului cultural aflat la baza lanțului trofic, undeva între „loaza care suge bani de la stat” și „loaza care suge bani de la privat”.

Acestea ar fi câteva dintre problemele principale de care suntem conștienți în bula mea de artiști, manageri culturali, curatori, critici etc. Toată lumea le știe, toată lumea este frustrată din cauza lor, toată lumea vrea să schimbe ceva legat de asta și toată lumea e blazată pentru că nimic nu se schimbă.

Majoritatea absolvenților nu-și găsesc de lucru în domeniul lor de activitate, motiv pentru care vorbim despre rate crescute de șomaj sau de reprofesionalizare. Cuvinte care sunt, în fapt, goale. Ele nu spun nimic despre efectele multiplelor episoade depresive, deziluziilor profunde, așteptărilor nerealiste întreținute de profesori în timpul facultății.

Paul Dogioiu, manager cultural

2/ Mi-am pus deseori întrebarea asta și, sincer, o găsesc din ce în ce mai dezarmantă. Când eram director de festival de film și artă pentru adolescenți făceam lucruri pe care le aveam la îndemână și nu se păreau de bun simț: aveam o listă de psihoterapeuți și psihiatri pe ni-i recomandam între noi sau colegilor când vedeam cum se apropie de un burnout. (Apropo, recomand un articol în revista Cutra al Vedei Popovici despre burnout-uri cronice ale celor din sectorul cultural independent, care explică foarte bine subiectul)

3/ Chiar aș prefera să vin aici cu răspunsuri pline de speranță, precum terapie gratuită pentru lucrătorii din artă și cultură, care este o soluție și bună și necesară, însă, din păcate, nu suficientă.

Cred însă că nimic nu se va ameliora până când nu vom vorbi despre finanțări realiste din partea statului, simplificarea procedurilor birocratice. Aici mi se pare important de menționat că, totuși, s-au făcut pași importanți, atunci când vorbim, de exemplu, despre platformele online pentru aplicații de finanțare ale AFCN, Ministerului Culturii, Programului Ro-Cultura etc. (nu menționez CNC-ul în această enumerare pentru că acolo încă vorbim despre o șină, e drept, pe alocuri, electronizată. Chiar și așa, cu platforme electronice, semnături electronice, dosare cu „șină digitală”, adevărul este că niciunii dintre noi nu am ști despre toate variantele de a accesa bani de la stat dacă n-am ști ori pe cineva care lucrează la Ministerul Culturii, ori pe cineva de la AFCN care să ne fi zis la un moment dat unde să ne uităm ce apeluri de proiecte se mai deschid și ce să înțelegem că vor întrebările prea vag formulate din aceste apeluri de la noi. Astfel, ca să răspund clar la întrebare, văd două soluții: 

          1/ Creșterea bugetelor pentru artă, film și cultură;
          2/ Crearea unei singure platforme pentru aplicații de finanțare în artă, cinematografie și cultură, unde poți, printr-un singur profil de festival/ proiect artistic/ proiect cultural etc. să aplici la toate finanțările pentru care ești eligibil.

În plus, mai este de spus și faptul că facultățile de profil din România, de multe ori, pentru a-și atrage banii de care au nevoie pentru a-și asigura funcționarea (iată, deci, cum se închide cercul sărăciei și precarității cultural-artistice de la noi) produc un număr colosal de mare de absolvenți. Majoritatea nu-și găsesc de lucru în domeniul lor de activitate, motiv pentru care vorbim despre rate crescute de șomaj sau de reprofesionalizare. Cuvinte care sunt, în fapt, goale. Ele nu spun nimic despre efectele multiplelor episoade depresive, deziluziilor profunde, așteptărilor nerealiste întreținute de profesori în timpul facultății. Acestea pot să devină oricând picătura care sparge paharul de multă vreme prea plin al omului de douăzeci și ceva de ani care s-a luptat cu toată familia lui să termine o școală, așa cum este ea, adică, din păcate, proastă, de artă, teatru sau film din România.

Cam așa arată mediul cultural-artistic din România. Și ceea ce se cheamă burn-out la început devine depresie destul de repede. Și ea crește în tine, colegii tăi, prietenii tăi ca un balon într-un acvariu, se lipește de pereții lui până când nu mai știi ce e balon și ce e acvariu.

***

István Téglás, actor: „Am crescut într-un sistem care nu admite și nu vorbește despre sănătatea mintală”

1/ În momentul de față, discuțiile despre sănătatea mintală în branșa noastră se întâmplă doar în privat. Nimeni nu ridică vreo problemă în legătură cu asta în timpul muncii noastre efective. Atunci când se întâmplă, înseamnă că tema, rolul, scenariul atinge subiectul respectiv, dar lucrurile astea niciodată nu se întrepătrund cu cele personale. Încă se trage o linie foarte clară între cine suntem și ce lucrăm. Și deși de multe ori persoanele implicate în anumite proiecte arată empatie față de vulnerabilitățile altora – în timpul lucrului, ea dispare. Iar cei care au grijă la acest aspect o fac de cele mai multe ori nominal; pentru că te cunosc și te apreciază din alte proiecte, dar o fac doar cu tine.

S-a întâmplat de multe ori ca oamenii întâlniți la o cafea sau la repetiție să fie extrem de deschiși, după care, în timpul lucrului, să se transforme în persoane umilitoare și abuzatoare, care induc frica și creează un mediu extrem de toxic în jurul lor. În situațiile acestea de obicei intervine un blocaj din partea celorlalți, pentru că e greu să asociezi persoana pe care o știi din viața de zi cu zi cu persoana „cealaltă”. Iar frica, pentru că în asta se transformă blocajul de obicei, produce tot felul de reacții – de la îndoială în propria judecată până la disociere. Povestesc toate astea pentru că genul ăsta de presiune este foarte dăunătoare asupra tuturor, mai ales asupra celor care au și alte vulnerabilități, fiindcă duc, nu în puține cazuri, la anxietăți sau chiar la depresii.

Discuțiile despre sănătatea mintală în branșa noastră se întâmplă doar în privat. Nimeni nu ridică vreo problemă în legătură cu asta în timpul muncii noastre efective. Atunci când se întâmplă, înseamnă că tema, rolul, scenariul atinge subiectul respectiv, dar lucrurile astea niciodată nu se întrepătrund cu cele personale. Încă se trage o linie foarte clară între cine suntem și ce lucrăm.

István Téglás, actor

2/ Am crescut într-un sistem care nu admite și nu vorbește despre sănătatea mintală. Din păcate (spun asta pentru că astfel am creditat genul acesta de atitudine) a trebuit să învăț să mă descurc – punând propria mea sănătate la bătaie. Și n-am făcut bine. Ce-i drept, frica de a nu mai fi chemat sau distribuit în producții, în cazul în care semnalezi un derapaj, și-a pus amprenta și pe mine. Am curajul de a vorbi despre lucrurile astea de-abia în ultimii ani, ce-i drept, pentru că am trecut prin multe experiențe și pentru că consider că e nevoie de altă abordare a acestui subiect. 

3/ În primul rând, cred că ar trebui introduse niște clauze destul de simple în contracte care sprijină mai mult toate persoanele (nu doar cele cu probleme de sănătate mintală) – prin care ele să se simtă asigurate în cazul în care apar situații delicate, care, după cum știm, sunt destule. În afară de asta, cred că ar trebui să existe persoane care să se ocupe strict de medierea situațiilor întâlnite pe platoul de filmare – între regizor și actor de exemplu, când e vorba de momente care presupun o anumită incomoditate, dar și în alte cazuri. Asta se practică în alte țări – la noi în momentul de față nu prea există niciun fel de comunicare, ceea ce e extrem de dăunător.

***

Ilinca Manolache, actriță: „Poate că m-am săturat să fiu o femeie puternică și vreau doar să fiu”

1/ Cred că problemele pe acest subiect nu sunt adresate ci, mai degrabă, băgate sub preș. Atât la nivel macro, cât și la nivel personal. Există în continuare o jenă în a discuta despre sănătatea mintală, așa cum există o jenă în a discuta despre sănătatea sexuală. Suntem foarte puțini care vorbim deschis despre faptul că facem terapie, despre faptul că ne luptăm cu anxietatea, cu depresia și foarte rar sunt voci care asumă public că au primit diagnostice precum tulburare bipolară sau tulburare de personalitate borderline tocmai din frica de a nu fi excluși din acest social fals-perfect.

De cele mai multe ori, importanța igienei mintale și suportul emoțional/psihologic de care am avea nevoie prin prisma meseriei noastre, care lucrează fix cu o zona de emotivitate extremă, cu autoanaliza, cu imaginarul, cu fictivul, este ignorată. Este o limită extrem de fină între ceea ce presupune a avea „talent”, definit oarecum conservator, UNATC-ist, ca fiind capacitatea de a te transpune cât mai repede și cât mai credibil într-o situație fictivă și, cealaltă latură, cea a dezechilibrului psihic sau emoțional pe care această transpunere o poate crea. 

Așa cum ar trebui să mergem la check-up-uri anuale pentru sănătatea corpului nostru, așa cred că și sănătatea noastră mintală are nevoie de atenție și grijă.

Ilinca Manolache, actriță

2/ În ceea ce mă privește merg constant la terapie, cred că face parte din self-care. Mă simt privilegiată că pot să fac asta și simt efectele terapiei în modul în care mă raportez la viața mea personală sau profesională. Așa cum (ar trebui să) mergem la check-up-uri anuale pentru sănătatea corpului nostru, așa cred că și sănătatea noastră mintală are nevoie de atenție și grijă. 

Eu mi-am asumat ca sunt frustrată și cred că asta mă face conștientă și lucidă de contextul în care exist. Mă refer la contextul politic general, contextul politic autohton, contextul unei societăți patriarhale în care eu, ca femeie, trebuie să exist și chiar și reușesc să exist destul de bine, contextul artistic îndoielnic în care regizori abuzatori primesc nominalizari și platforme care le validează și certifică (non)valoarea. Contextul în care actrița Viorica Vodă a adresat reale probleme grave de abuz prin care a trecut în industria aceasta, pe care toți le cunoaștem și, totuși, răspunsul unei părți considerabile a breslei a fost un val de hate și de marginalizare a celor care susțineau poziționarea, batjocorirea #metoo, corectitudine politica, woke-ism sau cancel culture într-un conservatorism habarnist și infatuat. Contextul în care victima (de orice fel) trebuie să fie o persoană simpatică și populară, altfel foarte bine că a supraviețuit unui abuz. Contextul în care femeile trebuie neapărat să fie puternică și cum dacă n-am fi, ce? Ce dacă sunt o femeie slabă și frustrată? Poate că m-am săturat să fiu o femeie puternică și vreau doar să fiu. Punct. 

Sentimentul că ai unde să mergi să vorbești despre ce simți, că nu ești singur, ca nu ești judecat pentru ce simți, poate însemna foarte mult. Din păcate, psihoterapia încă este un privilegiu. Cred că în meseria noastră ar trebui să se găsească o formulă ca măcar coordonata financiară să nu mai fie o problemă, mai ales în facultate.

Ilinca Manolache, actriță

Pentru sănătatea mea, e vital să-mi iau pauze. Nu sunt capabilă să fac spectacole pe bandă. Când lucrez la un proiect cinematografic, oricât de intens ar fi, pe o perioadă determinată, e mult mai ok pentru mintea mea decât o continuitate pe termen nedeterminat, cum e la teatrul de repertoriu. Frustrarea mea vine și din faptul că mă plictisesc foarte tare după un timp de spectacole pe care le-am jucat în repetate rânduri, nu mă mai definesc, nu mă mai reprezintă,  iar repetitivitatea asta este epuizantă emoțional și psihologic. Vorbim foarte puțin despre aspectul ăsta. Am însă mulți colegi care simt la fel ca mine, dar am aflat doar după ce am vorbit și mi-am asumat deschis despre cum se simte situația asta. Nu am o soluție dar, cu siguranță, degradarea calității unor spectacole vine de aici și poate ar trebui să facem pace cu faptul că și aceste creații au o viață, dar și un final.

3/ Consilierea psihologică constantă. Sentimentul că ai unde să mergi să vorbești despre ce simți, că nu ești singur, ca nu ești judecat pentru ce simți, poate însemna foarte mult. Pentru mine a însemnat și înseamnă. Din păcate, psihoterapia încă este un privilegiu și nu toată lumea își permite să meargă la terapie. Cred că în meseria noastră ar trebui să se găsească o formulă ca măcar coordonata financiară să nu mai fie o problemă, mai ales în facultate.

Nu în ultimul rând, educația. Să ne asumăm și să acceptăm faptul că într-o societate e important să ne educăm și să învățăm lucruri care, chiar dacă în primă instanță ne creează disconfort sau nu ne impactează, să știm cum să ne raportăm la ceilalți cu înțelegere. Cred că ar trebui să facem pace cu ideea că trăim într-o societate toxică și e normal să greșim, dar atunci când suntem corectați ar trebui să acceptăm că am greșit și să ascultăm real și punctul de vedere al celuilalt.

***

Andrei Tănăsescu, selecționer și curator de cinema: „Viețile noastre sunt atât de împletite cu munca noastră încât ajungem să normalizăm o etică de muncă nesănătoasă”

1/ Sănătatea mintală presupune o discuție delicată și cred că se reduce, în final, la stadiul individual – așadar, nu pot vorbi în numele celor din jurul meu și ci voi răspunde din propria mea perspectivă. Sunt conștient că mult din ceea ce urmează să descriu se aplică și altor profesii, dar, chiar și așa, cred că există aspecte particulare ale industriei de film care o fac să fie aparte în felul în care ne apasă pe noi, cei care practicăm/suntem implicați în meseria asta zi de zi.

Pentru început, majoritatea suntem liber-profesioniști. Există foarte puține poziții „salariale” în domeniul selecției artistice din festivaluri, ceea ce înseamnă că pozițiile noastre se află într-un stadiu constant de precaritate (iar anul trecut a fost un moment în care acest lucru a fost foarte vizibil). Contractele variază când vine vorba de durată – unele sunt valabile pentru un an întreg, altele doar pentru câteva luni, și fiindcă suntem nevoiți să punem laolaltă, cum-necum, un venit din care să supraviețuim, acestea ajung adesea să se suprapună. Iar rezultatul este egal cu perioade de muncă intensă în care ajungem să lucrăm adesea peste program – chiar mai frecvent decât „standardul” obișnuit, fiindcă joburile noastre, în general, nu urmează un program de opt ore, de la nouă la cinci. Deși avem privilegiul de a ne stabili propriile ore de lucru, acesta vine la pachet cu prețul de-a fi constant „disponibil” – fie pe mail, telefon, WhatsApp ș.a.m.d. Nu sunt joburi la care „rupi ușa la final de program” – pentru mulți dintre noi, cinemaul (scuzați șmalțul!) este viața în sine, iar, de bine, de rău, l-am ales drept chemarea care ne ghidează și inspiră.

Nu ne uităm doar la filme, ci le evaluăm constant în raport cu altele, cu idei și teme care ies la suprafață din acestea, dar și cu cele care deja plutesc în spațiul public contemporan. Iar atunci când iei în calcul faptul că acest lucru se aplică unui număr de sute de filme văzute pe an, realizezi că acest proces devine nu doar solicitant, ci mai ales drenant.

Andrei Tănăsesc, selecționer și curator de cinema

Ca să revin la „miturile populare” legate de meseria de selecționer, răspunsul este da, noi ne uităm la filme și le alegem – însă acesta este un proces care consumă nu doar „timp”, ci solicită totodată și o participare activă din partea noastră (atât conceptual cât și emoțional). Nu ne uităm doar la filme, ci le evaluăm constant în raport cu altele, cu idei și teme care ies la suprafață din acestea, dar și cu cele care deja plutesc în spațiul public contemporan. Iar atunci când iei în calcul faptul că acest lucru se aplică unui număr de sute de filme văzute pe an, realizezi că acest proces devine nu doar solicitant, ci mai ales drenant. Dacă adaug și faptul că timpul pare că accelerează pe măsură ce festivalurile la care lucrăm se apropie, dar mai ales în timp ce acestea se desfășoară, plus diversele călătorii pe care le facem în interes de muncă, devine și mai vizibil efortul fizic și mintal pe care ni-l asumăm.

Am auzit de prea multe ori că prietenii sau colegii mei erau foarte aproape de temutul „burnout” (și aici mă pun și pe mine însumi la socoteală). Industria de film se află în perpetuă mișcare și devine foarte ușor să pierzi noțiunea propriilor limite, sau pur și simplu să amâni la nesfârșit „căderea” inevitabilă.

2/ Cel mai important a fost să mă pun pe mine însumi înaintea muncii – deși, de cele mai multe ori, se întâmplă fix inversul. Încerc să fiu mai conștiincios cu felul în care îmi petrec orele „active”, încerc să mă țin de un program strict de muncă și să mă asigur că activitățile de loisir (să ascult muzica, să citesc, să ies cu prietenii etc.) nu ajung să fie amânate datorită deadline-urilor.

Am descoperit că, dacă le mai scriu din când în când prietenilor și colegilor să-i întreb cum mai sunt, îi ajută mult și pe ei să simtă că sunt susținuți. Fie oferindu-le o șansă să se „deconecteze” sau amintindu-le (și implicit amintindu-ne și nouă) că este necesar să ții cont din când în când de propria sănătate.

Sunt lucruri pe care oricare dintre noi le poate face. Putem să începem prin a le da un semn prietenilor noștri  și să-i întrebăm cum mai sunt, cum se simt – contează mult să le amintim de faptul că au modalități de sprijin pe care pot conta.

Andrei Tănăsesc, selecționer și curator de cinema

3/ Cred că primul pas necesar este să oferim vizibilitate discuțiilor care sunt legate de sănătatea mintală în domeniul nostru de muncă. Mi se pare extrem de încurajator să vezi că din ce în ce mai mulți oameni discută deschis despre (propria) sănătate mintală și să observi că discursul public despre terapie se schimbă în bine.

Se presupune că fiecare ne asumăm o proverbială tărie de caracter, dar, la final de zi, viețile noastre sunt atât de împletite cu munca noastră încât ajungem să normalizăm o etică de muncă care s-ar putea să fie nesănătoasă – ajungând pe parcurs să ne ignorăm pe noi înșine și propriile noastre nevoi. Devine dificil, aproape imposibil uneori, având în vedere caracterul „non-stop” al programului de care suntem legați, să ne separăm de muncă dar am realizat cât de important este să ne recalibrăm tocmai pentru că poate duce la burnout și alte probleme.

Nu în ultimul rând, sunt lucruri pe care oricare dintre noi le poate face. Putem să începem prin a le da un semn prietenilor noștri  și să-i întrebăm cum mai sunt, cum se simt – contează mult să le amintim de faptul că au modalități de sprijin pe care pot conta.

***

Câteva resurse care îți pot fi de ajutor ție sau celor apropiați:

       → Un mic ghid care explică cum putem accesa servicii de terapie gratuite prin asigurarea publică de sănătate. Totodată, poți semna petiția Declic care cere acces gratuit la servicii psihologice pentru mai mulți cetățeni.

       → Paginile ONG-urilor Aliat și Estuar, care oferă servicii de sănătate mintală.

      → Un curs gratuit care te ajută să înțelegi mai bine burnoutul.

      → Poți să-ți faci și niște teste (două exemple, aici și aici) care să te ajute să afli dacă ai putea suferi de depresie, cu precizarea că nu sunt un diagnostic medical.

      → DepreHub, un portal de resurse pentru persoanele care se confruntă cu depresia. Pentru sprijin și prim-ajutor psihologic, în cazul unor episoade depresive, de anxietate sau atacuri de panică, poți contacta Helpline-ul DepreHub non-stop, gratuit, la 037 445 6420.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.