29.10.2024

dragă Chantal,

nu sunt nici prima, nici ultima persoană care îți scrie o scrisoare pe care nu o vei putea citi niciodată. de altfel, chiar așa se și numește un scurtmetraj pe care ți l-a dedicat Nicolás Pereda acum câțiva ani: Querida Chantal.

când am vizitat mormântul tău în Père Lachaise primăvara asta – și al tău a fost primul la care am mers, roind și învârtindu-mă într-un colțișor aflat și-n curbă și-n pantă, nu departe de mausoleul lui Eugène Delacroix, găsindu-l fix când eram pe punctul de-a renunța – unul dintre lucrurile pe care ți le lăsaseră alți vizitatori era o scrisoare, cu hârtia vălurită de ploaie, iar puținele cuvinte pe care le-am putut desluși din scrisul șters, dar îngrijit erau „Dear Chantal”. eu ți-am lăsat niște păpădii trecute în care să-ți sufli niște dorințe înspre noi, cei rămași aici.

luna asta a început cel de-al nouălea an de când ai plecat. vestea a venit când eram în Belgia, la primul festival de film la care am mers vreodată în afara României, la Namur, într-un juriu de tineret. știam cu toții ce înseamna, de fapt, decizia gazetelor de-a nu titra cauza morții tale. țin minte că festivalul a pus în zona de întâlnire o primă pagină de ziar pe care era o fotografie-portret de-a ta, alături de anii între care trăiseși, iar eu m-am minunat de albastrul-acvamarin al ochilor tăi: până atunci văzusem doar imagini de-ale tale din tinerețe, doar în alb-negru. în mod paradoxal, fotografia ce acompania vestea morții tale, o imagine aproape impersonală de la o agenție de presă oarecare, mi te făcea să fii mai concretă decât te știusem vreodată.

nouă ani mai târziu, eu sunt un alt om, lumea este alta. iar eu urmează iarăși să mă schimb. filmele tale au fost de multe ori o lumina în întuneric în acest răstimp. iar ora tocmai ce s-a dat înainte.

cu voia ta, Chantal, îți voi scrie câteva scrisori în luna ce urmează. presimt că va fi o lună dificilă. voi încerca să mă călăuzesc după tine.

02-04.11

dragă Chantal,

zilele acestea am fost mai mult bolnavă și întinsă în pat în majoritatea timpului – ți-aș fi scris mai des, dar forța mi-a părăsit pur și simplu corpul.

e ceva somatic, dar și parte din acel ceva astenic din mine care m-a făcut să mă conectez atât de imediat cu primul film de-al tău pe care l-am văzut, în facultate: Je Tu Il Elle, cu toată acea primă jumătate de oră din film pe care o petrecem alături de personajul pe care îl joci în timp ce navighează o perioadă de solitudine. viața mea semăna foarte bine cu cea a personajului tău în acele vremuri: și eu treceam printr-o perioadă de sihăstrie mai mult sau mai puțin autoimpusă, nu ieșeam din casă, nu prea mâncam, ocupându-mi timpul cu îndeletniciri ale căror rezultate nu erau deloc evidente, ori chiar concludente.

în Je…, vedeam în sfârșit pe cineva care, așa ca mine, părea că poate sta întins în tăcere absolută la nesfârșit. (același lucru pe care l-am simțit și când am văzut La Chambre, pe care l-ai făcut în New York, alături de News from Home, prima lucrare pe care o dedicai devastatorului tău dor de mamă, cu care rezonam atât de mult: și eu eram departe de casă, deși nu chiar atât de departe, într-o cameră doar temporar a mea.) sau cum toată energia îți poate pieri din corp la ceea ce pare a fi cel mai mic efort. despre cum se simte să fii un corp nud și solitar între patru pereți. despre lucrurile stranii pe care faci când nu te vede absolut nimeni. îmi amintesc că mă bucurasem să văd în filmul tău și părțile „ușoare” ale acestor soiuri de depresii pe care ulterior le-am mai tot avut în viață: scena în care mănânci cu o poftă din ce în ce mai mare dintr-o pungă de zahăr, ce pare a fi singurul lucru comestibil din jurul tău, e antologică pentru mine.

încerc din nou să mă las de fumat, cu ocazia acestei răceli. ceea ce mă face să mă gândesc la faptul că e greu să găsești o poză cu tine în care să nu fumezi. țin minte că m-a călcat mai demult pe nervi un articol stupid din The Guardian despre filmele tale, care începea cu un panseu idiot și gratuit al unui tip care se lăsase de fumat prin care masca faptul că nu știa ce dracului, de fapt, să scrie despre tine și lucrările tale. tu fumai American Spirit, îmi amintesc că parcă e un cadru cu un pachet pe masa ta din New York în No Home Movie. nu se găsesc la noi, le-am incercat de câteva ori, în străinătate. sunt bune. dar sper să nu le mai încerc niciodată.

08-11.11

dragă Chantal,

azi se face o săptămână de când n-am mai fumat. de câteva zile sunt la Florența, în juriu la Festival dei Popoli (și nu a fost deloc greu să văd ecouri de-ale tale în unele dintre filmele secțiunii Discoveries: e incredibil ce influență ai avut, mai ales asupra cineastelor). un loc copleșitor – e enorm să fii într-un oraș care a avut un efect atât de masiv asupra istoriei artei, științei și politicii, așa cum le știm în zilele noastre.

dar zilele astea m-am gândit și la tine, și la Derek Jarman (datorită pasiunii lui pentru marii maeștri italieni), și la James Ivory (întrucâtva evident, având în vedere locația). la tine mai ales datorită lui Hotel Monterey, pe care l-am văzut în sfârșit înainte de plecare (și care mi-a plăcut enorm) și Les Rendez-vous d’Anna – și, în subsidiar, având în vedere știrile săptămânii, mă întrebam dacă nu cumva ai presimțit că lumea urma să se nenorocească complet atunci când… e un gând macabru, îmi cer iertare pentru el.

la Rendez-vous… m-am tot gândit fiindcă mă regăsesc tot mai mult în această stranie stare de suspendare și vagă alienare pe care o aduce cu sine viața pe drum. (care viața pe drum, sigur, e un privilegiu gigantic, mai ales că în majoritatea timpului, totuși, o fac alături de omul iubit.) faptul că abia ce reușești să prinzi un pic de rădăcini și din ritmul locului când trebuie să pleci, că încerci să făurești conexiuni cu alți oameni pe fugă (și că acei oameni au acele rădăcini), că de îndată ce te-ai legat de ei trebuie să le dai drumul, că ai constant sentimentul că nu o să mai vezi niciodată (locuri, lume), că ești mereu cu gândul la următorul mijloc de transport în care te vei sui, că petreci aceste momente suspendate descoperind camerele în care vei dormi (cum e salteaua, unde să-ți pui lucrurile, ce se vede pe geam etc.). e o viață construită din serii de întreruperi pe care mai toată lumea din circuit o trăiește – faptul că tu ai prins și redat esența acestor lucruri încă de-acum 45 (!) de ani e ceva incredibil pentru mine.

în ultima dimineață a călătoriei am fost la galeriile Uffizi, unde, la al doilea etaj, printre multe minunății, e găzduită o impresionantă colecție de autoportrete. majoritatea bărbătești. sigur, unele extraordinare (cel al lui Rembrandt m-a tulburat; straturile succesive de vopsea erau aproape abstracte la apropiere), unele teribile (pictori cvazi-anonimi ce pozau cu lucrări cu nuduri). cu foarte puține excepții, femeile apăreau abia în ultimele două încăperi – și sigur că suprapunerea cu mai marile curente ale istoriei artei predispunea compozițiile la un alt soi de estetică, însă n-am putut să nu remarc faptul că ele „încălcau” regulile și rigorile realismului și picturalismului clasic. și asta m-a dus cu gândul la tine.

enfin. între timp, am ajuns înapoi acasă. cu mult chiu și cu puțin de vai, am reușit să nu fumez, e a zecea zi. să vedem cum merge mai departe de aici. întâmplarea face că săptămâna asta, la București, vor avea loc câteva performance-uri inspirate de tine. ce chestie, această suprapunere cu scrisorile mele către tine. mâine mă duc la primul. o să îți povestesc cum a fost.

12.11

dragă Chantal,

nu am mai ajuns la performance. îmi pare rău, Chantal. am avut o zi absolut oribilă. iartă-mă. dar voi încerca să merg mâine. (am văzut niște fragmente pe net. pare să fie un omagiu foarte frumos.)

Chantal, tu ce făceai atunci când simțeai că nu mai poți?

mai devreme, am deschis Mama Râde. începusem să o citesc, mai întâi în engleză, împrumutată de la Călin, apoi atunci când a apărut la noi, în traducere, dar m-am oprit. nu doar fiindcă termin cu greu cărțile pe care le încep în ultimii ani, ci fiindcă m-am regăsit în jurnalele tale într-un fel care m-a tulburat. m-a speriat. era prea aproape de mine.

mi-au căzut ochii pe acest rând de pe pagina la care rămăsesem: „Dar e greu de suportat să vezi așa, negru pe alb, de ce am rămas un copil bătrân.” cred că aici m-am și oprit. „Și că astfel nu mi-am putut face o viață. Și singurul lucru salvator e scrisul. Și nici măcar.”

în carte rămăsese bonul de la librărie. deși cerneala era puțin cam ștearsă, l-am verificat: am cumpărat-o pe 16 februarie 2022. da, acum îmi amintesc și celălalt motiv pentru care m-am oprit. am citit fix o săptămână din ea. apoi am plimbat cartea cu mine prin geantă, în tot felul de orașe. nedeschizând-o.

are urechi de măgar. e boțită de la apa care s-a vărsat peste ea dintr-o sticlă înșurubată prost. coperta albă s-a jigărit de la alte obiecte de prin poșetele mele. dar nu lua asta ca pe un semn al lipsei mele de grijă. dimpotrivă, când aveam cartea la mine mă simțeam de parcă port cu mine un ou Fabergé: ceva care are un aspect exterior impunător, dar care se deschide pentru a dezvălui un obiect miniatural extrem de delicat, de detaliat, de fragil, de frumos.

13.11.

dragă Chantal,

am reușit să mănânc ceva azi. să fac un duș. să ies din casă. și să râd. în sfârșit, să râd.

știu din niște povești că simțul tău al umorului era ceva legendar. odată mi s-a spus și un banc zis de tine cândva. nu-l pot reproduce – nu era întocmai PC – dar îți zic, am râs de nu m-am mai văzut.

azi a fost o zi bună, dar și mult mai rea, în același timp. am primit o veste proastă despre sănătatea mea. am să încerc să umblu în jurul ei cu aceeași grație cu care tu umblai în jurul mamei tale și-a conștiinței despre deteriorarea corpului ei.

mi-am luat inima în dinți și am mers la performance-ul Paulei Dunker. și mi-a plăcut enorm: era ceva în dispozitivul acestui performance care se apropia enorm atât de cinemaul tău cât și de instalațiile tale, care deschidea un dialog atât de jucăuș, care vedea părțile luminoase din munca ta (și ce-aș vrea să pot face la fel, să mă gândesc mai des la A Couch in New York decât la No Home Movie). Paula te descrie ca pe o stea, la începutul discursului ei, când face o scurtă trecere în revistă a biografiei tale – și spune că „atunci când te gândești la o persoană care nu mai e, ea devine”. 

și chiar așa s-a și simțit, de parcă stăteai undeva în spatele nostru, zâmbind ștrengărește și ținând o țigară stinsă între degete, văzând cum Paula și Katia Pascariu se întrupau în tine și-n personajele tale în aceste filmări realizate de Laura Săvuțiu (care a pregătit și o superbă instalație despre somn: un cadru în care doarme, proiectat pe o pernă). în care ele devin cele două fete fugite de acasă din J’ai faim, j’ai froid. sau în care barul Pamela evocă scena balului din D’Est. Paula narează aceste clipuri pe care ele le-au reconstituit pe baza filmului Chantal Akerman par Chantal Akerman și pune uneori pauză pentru a le reconstitui performativ: secvența privirilor din filmul despre Pina Bausch, scena cu zahărul (!!!) din Je Tu Il Elle. e ceva incredibil să vezi o femeie genderfluid transpunându-se în rolul lui Delphine Seyrig, din Jeanne Dielman…, sau în Anna, din Les Rendez-vous: un gest atât de puternic, care descrie atât de bine cât de mult a rezonat cinemaul tău cu noi toate.

am plecat acasă gândindu-mă la faptul că mai am mult de recuperat din filmele tale. și că tu, ca noi toate, erai atât de nedreaptă cu tine când te descriai ca fiind leneșă în Portrait d’une paresseuse – ai muncit enorm pe timpul vieții tale! de ce trăim oare cu acest sentiment perpetuu că nu facem suficient în viețile noastre? (mă rog. știu de ce. știu că și tu știi – dar că tot o făceai. dar înțelegi.)

16.11

dragă Chantal,

tocmai fiindcă îmi doresc să mai prind din urmă din filmele tale, mai ales musical-urile și filmele târzii, azi am răsfoit volumul critic pe care Viennale ți l-a dedicat în 2011, când Hans Hurch a organizat împreună cu cei de la Filmmuseum o retrospectivă completă a filmelor tale.

cartea e dedicată amintirii lui Claudine Pacquot, critic pentru Cahiers du Cinéma și ulterior editoare de carte de cinema și se deschide cu un text de Nicole Brenez, numit „interviul în pijama”. ce întâmplare, apropo de ce spuneam în ultima scrisoare: ea descrie tocmai faptul că cine te cunoaște este pus în fața unui om care e deopotrivă extrem de puternic (care e în stare să „smulgă” un film din cele mai potrivnice circumstanțe de producție) și extrem de „verletzbar”. e un cuvânt extrem de particular, pe care-l găsesc greu de tradus (mă întreb și care o fi fost cel din franceza originală): traducerea directă și simplă ar fi „vulnerabil” ori „fragil”, însă cuvântul înseamnă, la rădăcini (și prin ele), ceva ce este „ușor de rănit”, “rănibil”.

scria că aveai un soi de disponibilitate de-a te sacrifica în fața celuilalt, ceva ce nu văzuse la „nicio figură a puterii, fie ea politică, economică sau simbolică”, ceva „deopotrivă straniu și nemaiauzit”. că atunci când ai corectat transcriptul interviului, ai mai adăugat ici-colo câte un „nu știu”, tocmai fiindcă nu voiai să pari că dai lecții.

ce-i extraordinar – și un testament al generozității de tip Langlois a lui Hurch, a cărui figură aș vrea să o studiez mai îndeaproape – este că festivalul ți-a oferit, atunci, ocazia de-a programa o carte blanche: și îți mărturisesc că, uneori, simt că ele sunt ceva ce oferă o privire chiar și mai intimă decât cea a unui jurnal în sufletul unui cineast. am parcurs lista (observând încă din start că era mult cinema queer acolo) cu minunare – de la filme pe care mă așteptam să le găsesc, precum Mouchette al lui Bresson, La Région Centrale al lui Michael Snow (al cărui praxis te-a inspirat profund în anii tăi de New York) sau Pierrot le Fou al lui Godard (filmul despre care se spune că ți-ar fi aprins scânteia de cineastă), până la titluri care m-au luat prin completă surprindere. de pildă, Last Days al lui Gus Van Sant (un film foarte tu, de altfel) – peste care dădusem în liceu când căutam filme despre Kurt Cobain și care-a fost ca o bombă aruncată în mijlocul concepțiilor pe care le aveam, la vremea respectivă, despre cinema. sau Happy Together al lui Wong Kar-Wai – unul dintre cele mai frumoase filme făcute vreodată, corect, dar cumva neașteptat într-un program curatoriat de tine. (m-a bucurat că aleseseși și Ali al lui Fassbinder, și Stromboli al lui Rossellini, alte două coups de coeur de-ale mele. două titluri nevăzute, de pus pe lista de recuperări urgente: Written on the Wind al lui Douglas Sirk, cineast care a început să mă atragă din ce în ce mai tare în ultimii ani – și Moses und Aron, de Straub-Huillet; idem.)

cea mai mare surpriză – Vertigo al lui Hitchcock! filmul pe care tu aveai să-l detronezi din vârful listei Sight and Sound unsprezece ani mai târziu cu Jeanne Dielman… – anunț făcut de nimeni alta decât Laura Mulvey, care folosise tocmai acel film pentru a-și ilustra teza despre male gaze. fantastic!

23.11

dragă Chantal,

azi mi-am luat inima în dinți și am făcut ceva care mi-a venit foarte greu: m-am uitat la filmul pe care l-ai turnat în 2006 în timpul unei rezidențe la Tel Aviv, Là-bas. în ultimele decenii ale vieții tale ai călătorit mult în Israel, unde erai mereu primită cu multă căldură. nu te-ai exprimat niciodată pe subiectul Palestinei, sau, cel puțin, nu explicit: ultima ta instalație – care a fost montată la bienala de la Veneția din 2015 – avea imagini filmate în deșertul Negev (care apare și în No Home Movie, din același an), montate peste un soundscape infernal, populat cu zgomote ale războiului (împușcături, elicoptere, motoare, etc.).

ai dat cândva un interviu după lansarea Là-bas în care ai spus „In fact, I didn’t want to, nor did I feel the will to make a film about or in Israel. […] I immediately had the impression that it was a bad idea. So an impossible idea even. Almost paralyzing. Almost sickening.” și, ce-i drept, filmul nu este despre Israel: ci tocmai despre imposibilitate și paralizie. despre o depresie extrem de adâncă. unele cronici vorbesc despre un sentiment de alienare prezent în film – și îl echivalează cu o alienare identitară. de-acolo, o paralelă cu strădania ta de-o viață de-a fi o fiică a unei supraviețuitoare a Holocaustului și un oarecare sentiment de rușine că, iată, nu te puteai bucura de o viață care fusese câștigată și apărată cu un preț atât de amarnic.

mi-am notat câteva din lucrurile pe care le spui în secvențele în care răspunzi la telefon, pe fundalul unor cadre în care filmai, în mare parte, ce se vedea de la geamul ferestrei tale acoperite de o perdea fină de bambus, o lume obturată, ecranată: „nu, nu m-am dus să văd marea. trebuie să lucrez. da, mănânc, îți promit. nu, trebuie să lucrez.” m-am gândit la toate apelurile și conversațiile pe care le-am avut în ultimii ani care au sunat fix așa.

apoi mi-am notat o parte din ce spuneai în secvențele pe care le ilustrai, din off, cu fragmente de jurnal: „pe jumătate surdă, plutesc în derivă în majoritatea timpului. uneori, mă prind de lucruri timp de câteva minute, câteva ore, câteva zile; uneori, un detaliu mă face să revin la suprafață, iar apoi încep din nou să plutesc. mă simt atât de desprinsă încât nici nu reușesc să am o casă în care să am mereu pâine, unt, hârtie igienică. atunci când mă duc să le cumpăr, uneori am impresia că am îndeplinit un act de eroism. în linii mari, nu știu cum să trăiesc.” te auzim scriind la tastatura unui laptop în timp ce scriam și eu, la fel, transpunând gânduri care păreau să fie ale mele.

Tel Aviv era ceva ce nu puteai privi în ochi. cel puțin, nu direct. puteai privi uneori marea, plaja. cele două lucruri care pot fi mereu privite – întrerupte de acest cadru în care un avion militar străbate cerul, ecou teribil al unor lucruri care se petreceau în apropierea ta imediată, despre care vorbești atunci când spui povestea acelei zile în care ai mers după țigări și ai aflat că tocmai avusese loc un atentat cu bombă în preajmă.

eu nu cred ca erai alienata, Chantal. cred ca, de fapt, pe undeva, în adâncurile tale, tu nu puteai participa. și nu aveai voința de-a participa. iar asta te frângea la fel cum te frângeau atâtea alte lucruri.

nu-mi dau seama dacă sunt deprimată fiindcă îmi lipsește dopamina țigărilor și fiindcă am trecut prin tot soiul de lucruri în ultima vreme. sau fiindcă tot ce se întâmplă în jurul meu mă îndeamnă să mă ascund în casă și să le privesc doar de la distanță.

26.11

dragă Chantal,

trebuie să închei corespondența noastră. cel puțin pe moment. pe de o parte, fiindcă articolul care va rezulta din ele trebuie să fie publicat.

pe de alta, ieri m-am trezit într-o țară în care pericolul fascismului a devenit – după mulți ani de latență – unul existențial. mi-am petrecut ziua pregătindu-mă pentru două săptămâni grele. și ascultând și văzând cum oamenii din jurul meu cad în șoc, incredulitate, disperare. apoi seara, am fost la protest. mă gândesc neîncetat la felul în care tot ce s-a obținut în ultimii 35 de ani e atât de fragil și că ar putea fi reversibil – gând care mă duce și la d’Est cu travelingurile sale – e ceva în ele care amintește de primele filme ale Fraților Lumière: același contact primordial cu o terra incognita. cum o fi fost să fii martoră la acea lume proaspăt răsturnată, care-și purta rănile la vedere, Chantal?

cred că iadul online contemporan te-ar fi deprimat. dezbinarea, dezolarea dezbinării. imposibilitatea dialogului. nesiguranța sa fundamentală pentru femei și persoane queer. rolul său în ștergerea istoriei. în radicalizare.

ți-am căutat pagina de Facebook acum câteva zile. știam că ai una de la profesoara mea de gender studies, care te avea la prieteni. remembering chantal akerman. sora ta, care conduce o fundație în numele tău, îți scrie mult, se gândește mult la tine, pune poze de-ale tale. în care ești altfel față de cum te știam, complet altfel: pozele surorii tale sunt poze obișnuite. te văd pentru prima dată în imagini făcute cu telefonul, un pic strâmbe, un pic neclare, uneori un pic mișcate, mai multe dintr-un „foc”, sau o poză cu tine ca bebeluș. în una dintre ele, sărbătoriți ultima zi de naștere a mamei voastre. în acea poză, ai putea fi oricine. și asta mi se pare minunat.

ține-ne pumnii, Chantal.
ne auzim curând.

flavia

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.