Mai mulți prieteni, actori și regizori vorbesc despre actorul Teo Corban, despre ce a reprezentat el pentru cei apropiați, dar și pentru teatru și film. O mică parte din moștenirea pe care ne-a lăsat-o se află aici, în rândurile care urmează.

***

În urmă cu o lună, l-am pierdut pe Teodor Corban. Teo, așa cum îi spunea toată lumea, a fost unul dintre cei mai importanți actori contemporani de teatru, o apariție spectaculoasă și în filmele-emblemă din Noul Cinema Românesc, în ciuda carierei începute târziu în cinema, la 48 de ani. S-a născut și a trăit la Iași, unde s-a stins la începutul acestui an, după câteva luni de luptă cu o boală cumplită (avea 65 de ani).

În urma lui rămâne o activitate impresionantă: zeci de spectacole jucate pe scena teatrului „Vasile Alecsandri” din Iași, unde era angajat din 1989, și aproape treizeci de filme în palmares, în care a lucrat cu aproape cu toți marii regizori ai Noului Val. În 2006, primul rol principal jucat într-un lungmetraj, A fost sau n-a fost?, al lui Corneliu Porumboiu, l-a dus pe covorul roșu la Cannes. Zece ani mai târziu, a mers la Berlin cu Aferim!, filmul lui Radu Jude, apoi a revenit, în același an, la Cannes, în secțiunea Un Certain Regard, cu Un etaj mai jos a lui Radu Muntean. Au urmat numeroase alte roluri în lungmetraje sau seriale TV, în care prezența lui, oricât de scurtă ar fi fost pe ecran, ieșea în evidență.

Ultimul rol l-a avut anul trecut, într-un film belgian, chiar înainte de a afla diagnosticul dureros. Here, de Bas Devos, a fost prezentat la Festivalul de la Berlin anul acesta și a fost desemnat Best Film în secțiunea Encounters. Colega mea, Flavia Dima, critic de film, prezentă la festival, face o scurtă descriere a rolului său și a actorului Teo Corban în general: „În acest ultim rol, Corban joacă cu aura grea, rară și dureroasă a actorului care își simte sfârșitul aproape – John Cazale în The Deer Hunter, de pildă –, amplificată de o partitură dulce-amară în context: cea a unui bărbat care a supraviețuit unei operații pe cord deschis, purtând acum o recunoștință reînnoită pentru viață.”

 „Corban a fost un actor de cinema care a știut să gliseze cu mare naturalețe între mundan și acut, introspectiv. În acest rol îl vedem atât pe cel care întrupa disperarea existențială a unui Costandin, zapciu aflat în serviciu unei boierimi bicisnice și brutale care conducea o lume aidoma (Aferim!), cât și pe acel Sandu Pătrașcu din Un etaj mai jos, ascunzându-și temerile și emoțiile sub pojghița subțire a cotidianului până când cedează sub presiune. Deși ar fi mult să spun că acesta ar fi în vreun fel un rol-sumă (în definitiv, este unul terțiar, chiar dacă „beneficiază” de un monolog), totuși, această ultimă apariție a lui Corban în Here nu doar că încheie o cariera excepțională pe o notă înaltă, ascendentă, ci și conține în ea toate multitudinile unuia dintre actorii de vârf ai Noului Cinema”, completează Flavia.

După ce am aflat de moartea lui, i-am rugat pe oamenii apropiați și pe regizorii cu care a lucrat să ne împărtășească cum și-l amintesc, ce-l făcea special ca actor și cum era dincolo de scenă sau platou de filmare. A ieșit o serie de eseuri-mărturie care încearcă să schițeze un portret al actorului și omului cu multe însușiri, Teo Corban.

***

Ioana Natalia Corban, fiica actorului: „Acasă era locul lui preferat, unde avea liniște”

Tata era un cuc. „Cu-cu”, se mai amuza cu mama la telefon în ultimele luni, când a fost nevoit să stea izolat în spital. A fost în general o persoană solitară. Acasă era locul lui preferat, în mijlocul naturii, unde avea liniște, alături o pădure, unde mai vedea câte o căprioară – era suficient ca să-și reîncarce bateriile. Îi plăcea să stea să asculte muzică, să bea un vin de calitate, să fumeze o țigară. Medita foarte mult.

Toată viața lui s-a ocupat doar cu actoria. Dacă avea perioade fără proiecte, aproape că intra în depresie. În ziua spectacolului, se detașa de tot ce era în jurul său și se gândea numai la ce avea de făcut. Seara, când ajungea acasă după un șpriț cu echipa, o trezea pe mama, persoana în care avea cea mai mare încredere, ca să o întrebe cum a fost – stăteau la masă, aprindeau o lumânare și vorbeau.

În copilăria mea, îl vedeam mai tot timpul la repetiții și eu mă țineam după el – mă fascina lumea aceea, care m-a influențat și pe mine să devin actriță. Deși inițial nu m-a încurajat, el m-a pregătit pentru teatru. Era un profesor exigent și perfecționist, care nu prea spunea „foarte bine”. Mai târziu am realizat că era felul lui mai aspru de a-mi spune că voi avea parte de o meserie dificilă. Așa era el, franc și spunea lucrurilor pe nume, iar asta nu îl făcea simpatic în ochii multora; nici nu căuta să fie altfel decât era. Lecția pe care mi-o repeta suna așa: Bobo, să nu zici niciodată gata, am învățat. Să nu ți se urce la cap, lasă premiile, lasă aplauzele, muncește în continuare. Rămâi modestă, rămâi acolo și rămâi cât mai profesionistă. El avusese o șansă târzie în cinema și era conștient că a fost una spectaculoasă. Dar nu a defilat niciodată cu asta. Iar eu voiam să fur meserie de la cel care pentru mine era cel mai bun – am fost alături de el, la repetiții, pe platourile de filmare, dădeam texte împreună, îl ajutam și el pe mine.

Tata nu vorbea prea mult despre sentimentele lui, dar te făcea să simți viața într-un mare fel. Când eram mai mici și o duceam mai greu cu banii, mai juca o Chirița la câte un eveniment, făcea „un ciubuc”, cum spunea el, și atunci aveam o regulă: mergeam cu toții la restaurant. Mama îl mai dojenea, dar avea el bucuria asta. Mi-amintesc că printre primele noastre călătorii am fost cu cortul la munte – era un cort împrumutat și, când am ajuns acolo, ne-am dat seama că bețele erau de la un cort și plasa de la un altul. A improvizat el ceva, doar că am avut parte de un alt ghinion, toată vacanța a plouat. Tata a dormit în fiecare noapte cu un băț lângă el cu care împingea plasa ca să nu se scurgă apa pe noi. Nici nu se punea problema să plecăm, spunea: Domne’, dacă am venit, stăm în vacanță!

Mi-a plăcut mult asta la el, că ne-a transmis tuturor gândul că mai trebuie să ne și bucurăm de viață, indiferent de ce se întâmplă în jurul nostru și cât de greu e. Așa a fost mereu, optimist, până în ultimul moment, că o să fie bine, iar la vară mergem din nou în locul care-i plăcuse atât de mult – la Sorrento, în Italia.

***

Constantin Pușcașu, actor și coleg la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași:

„Personajele noastre au fost antagonice, dar în afara teatrului eram cei mai buni prieteni”

Teo a fost, întâi de toate, mentorul meu. L-am cunoscut în vinerea după Revoluție. Mă gândeam să dau la Teatru și cineva m-a recomandat lui ca să mă pregătească pentru facultate. Mi-amintesc foarte bine examenul de admitere, pentru că mulți ani a fost un motiv de amuzament între noi. Aveam de interpretat un fragment din O Noapte furtunoasă, când Rică Venturiano intră în cameră peste Veta. Teo mi-a propus să interpretez această parte îmbrăcat doar în chiloți. Ceea ce am și făcut. A fost aproape un șoc pentru comisie când m-a văzut în șorturi, uimiți pe de-o parte de îndrăzneala mea, dar și de adaptarea „modernă” pe care o propuneam piesei, la indicațiile lui Teo.

Când am devenit colegi la Teatrul din Iași, am fost distribuiți foarte mult împreună – în ultimii zece ani îmi amintesc doar de un spectacol în care nu am jucat cu el. Am jucat împreună și în două seriale, Ai noștri și Mangalița, iar în ultimii ani formam un nucleu la Iași cu diverse spectacole pe care le gândeam în duet. Teo, pentru că avea o personalitate puternică, făcea de obicei rolurile negative, iar eu eram rivalul său, personajul cel bun. Am avut mereu acest tandem. Până în aprilie anul trecut, când rolurile ni s-au inversat. Teo descoperise piesa Nunzio, de Spiro Scimone, care era foarte diferită față de cele pe care le căutam noi de obicei, majoritatea comedii. Spune povestea relației dintre doi protagoniști: un bătrân încercat de viață, vulnerabil și bolnav, jucat de Teo, și eu, în rolul stăpânului său Pino, un mafiot dur, care-și arată afinitatea și dragostea față de prietenul său abia după ce acesta nu mai este. Spectacolul s-a numit Terminal: Brazilia și a fost ultimul pe care l-am jucat împreună.

Poate personajele noastre au fost antagonice, dar în afara teatrului am devenit cei mai buni prieteni. Gândeam la fel, râdeam la aceleași gen de glume – iar Teo, pentru cine nu l-a cunoscut, avea un umor incredibil –, petreceam mult timp împreună. Ne-am apropiat atât de mult încât relația noastră a devenit o dependență. Era un mod de viață. În fiecare dimineața aveam un tabiet: mă trezeam, duceam copilul la școală, apoi mă așezam la cafea și-l sunam pe Teo. Discuția noastră începea mereu la fel:

– Și fași, uăi?

– Da’ ci vrai, uăăi?!”

De câteva săptămâni mă simt rătăcit.

***

Florin Lăzărescu, scriitor, co-scenarist Aferim!: „Păcat di actoru’ ista, cari-i bun!”

Când am aflat că a murit Teo Corban, am fost așa de șocat, că n-am știut ce să zic. Nici acum nu știu ce să zic. Am fost cu el la o parte din filmările de la Aferim!, apoi la premiere: la Berlin, apoi la București, Cluj, Târgu Mureș, Sibiu. Am fost cu el și la Londra. Dar cel mai drag mi-a fost la Bacău. Am mers doar noi doi, cu mașina mea, din Iași. Am vorbit mult. Și la dus, și la întors. După covorul roșu și un marș triumfal, cu săli pline, zeci de interviuri și conferințe de presă, la Bacău au venit doar 18 oameni – i-am numărat – într-o sală din mall. Vreo cinci au plecat după zece minute de la începutul filmului. Nu era nimeni să ne prezinte, așa că am făcut-o eu pe moderatorul la Q&A. Un cetățean m-a certat că „di ci n-ai bagat mai multî acțiuni în film? Păcat di actoru’ ista, cari-i bun!”. Înapoi spre casă, aproape de Roman, aproape de miezul nopții, comentam situația, iar Teo mi-a spus calm, râzând: „Florin, treaba asta cu succesul nu se putea încheia decât românește”.

***

Corneliu Porumboiu, regizor: „Teo avea ceva pentru cinema”

Teo era genul de actor care-ți ridică mingea la fileu – dacă-l provocai cu ceva, răspundea pe măsură, continuai tu, apoi el și tot așa. Asta mi-a plăcut la el când am lucrat prima oară împreună la Călătorie la oraș, proiectul meu de diplomă. Îl aveam deja pe Ion Sapdaru în rol, cu care lucrasem pentru Pe aripile vinului și mai căutăm doi actori pentru rolurile secundare. Mi-a zis Alecu Condurache, prietenul meu regizor de la Iași, „Vezi că e un tip foarte bun, Teo…”. M-am văzut cu el la o cafea; nu l-am mai rugat să dea casting.

Când am început scenariul la A fost sau n-a fost, l-am scris cu Teo și Ion în minte. Deja îi știam, făceau un cuplu de actori foarte interesant și intuiam ce pot să obțin de la ei. Mă interesa zona de nevorbit în film, de body language, de tensiune, de schimb de energie între personaje și de mișcare într-un cadru, pe care simțeam că ei o controlau foarte bine. Asta e ceva ce în general îmi place să obțin când lucrez cu actorii – poate că eu reușesc să-i duc undeva, dar diferența o fac ei mai departe. Iar Teo avea ceva pentru cinema. Când „ataca” un text, nu era foarte teatral. Avea un fel de a-și particulariza personajele, de-a și le însuși, peste care punea ceva al lui. Venea cu soluții la care poate nu m-aș fi gândit niciodată și ele se văd și în film – din tonul în care dădea un monolog, gesturile, mimica, reacțiile, care țin de actoria lui.

Deși filmam o comedie, atmosfera de pe set a fost foarte serioasă. Eram toți concentrați, sub presiunea timpului, nu prea aveam simțul umorului. Se spune și că, atunci când filmezi comedii și-ți râde echipa, n-o să fie bine. Pentru că, într-un fel, umorul se consumă acolo. Știind asta, mă uitam în jur, toți erau serioși, hai că e bine. Chiar unul din tehnicieni se întreba: „Băi, da’, așa se vorbește despre Revoluția asta…”.

Poate și de aceea cea mai bună amintire a noastră cu filmul rămâne la Cannes, unde era o atmosferă extraordinară la proiecție, se râdea și se aplauda în sală – până și noi ne uitam unii la alții cam mirați de ce se întâmplă. Iar Teo, pe ecran, făcea unul dintre cele mai bune momente din film:

 „Vă faceți mâna aici la mine, vă învăț meserie și dup-aia toți plecați la București!”.

***

Radu Muntean, regizor: „Pentru mine Teo este, de ani buni, referința în actorie”

Teo a fost cel mai important actor român al ultimilor 20 de ani. Fără dubiu. Și n-o spun doar acum, când lumea poate înțelege, privind în urmă, ce mare actor a fost. Pentru mine este, de ani buni, referința în actorie.

Omul era de-a dreptul transparent, înțelegeai prin ce trece personajul cu foarte puține mijloace de expresie, fără să apese nuanțele sau să abuzeze de tehnică. Nu scotea actorul în față, ci împumuta din sensibilitatea lui personajului pe care-l avea de jucat și, prin tipul ăsta de transfer empatic, îl făcea uman și memorabil.

Într-una din secvențele din Un etaj mai jos, poate cea mai importantă, personajul lui Teo era confruntat de vecinul lui criminal care, culpabilizând fapta, îi reproșa personajului principal că nu l-a denunțat la Poliție. Cred că am tras aproape 30 de duble, lungi de câteva minute, dar în fiecare din ele, la momentul în care Iulian Postelnicu, actorul care-l juca pe criminal, întreba: „De ce nu ai spus la Poliție?”, Teo se înroșea de emoție. De fiecare dată, prelua din rușinea și culpa personajului în așa fel, încât reacția lui era fiziologică și obrazul îi devenea purpuriu. Teo trăia momentul, era personajul Pătrașcu și încasa odată cu el replica, de fiecare dată cu aceeași ingenuitate. Așa ceva nu cred că se poate învăța la școală.

Dar Teo era un om cu adevărat special. Avea umor, sensibilitate, chef de joacă și de lucru, verticalitate. O să-mi lipsească mult.

***

Radu Jude, regizor: „Prezența lui în fața camerei era de ajuns”

Am acceptat imediat să scriu acest mic text în memoria lui Teo Corban, ca foarte repede să mă aflu în dificultate, simțind că nu am foarte multe de spus despre el, în afara unor laude generice despre uriașul lui talent și despre importanța lui în cinemaul românesc recent. M-am uitat prin pozele făcute de Silviu Gheție pe platoul de filmare de la Aferim! și am constatat, destul de surprins, că nu prea există fotografii în care să apărem împreună. Am găsit, cred, câteva explicații pentru asta.

În primul rând, natura filmului. Cum Teo stătea mai mult pe cal și cum filmam de la distanță, preferam să stau lângă cameră și să comunic cu el de la depărtare, mai ales că, din motive de buget, a trebuit să filmăm totul foarte repede (în doar 23 de zile).

Există și un al doilea motiv, care ține de extraordinarele lui calități actoricești. E deja un truism să spui că reușita actoriei într-un film ține, în cea mai mare parte, de castingul potrivit. Alegerea greșită în domeniul ăsta nu poate fi reparată de nu știu ce indicații regizorale subtile, probabil că singura soluție e să lași lucrurile în pace și să-ți asumi greșeala (cam cum spunea Warhol că, dacă ar face filme cu actori profesioniști, i-ar alege pe cei mai nepotriviți). Cred că Teo a fost alegerea perfectă pentru rolul din Aferim!. După câteva repetiții de text, totul a mers foarte ușor, și asta datorită calităților lui, pe care mi-e greu să le definesc. Talent? Da, cu siguranță, orice-o însemna asta. În plus, o extraordinară prezență, sentimentul că pur și simplu prezența lui în fața camerei e de ajuns, nu ai foarte mult de adăugat la asta, mai ales că totul era dublat la el de profesionalism și de o experiență care îl făcea să se adapteze ușor la schimbările mai mici sau mai mari ale filmării. Se adaugă o calitate tot mai rară la actori, odată cu avansarea în vârstă: o plăcere pură a jocului. Teo se simțea evident bine filmând, se simțea bine jucând. Iar această plăcere infuzează toate rolurile pe care le-a făcut.

Am găsit totuși câteva fotografii cu amândoi, pun una aici pentru că, în ciuda atmosferei aparent apăsătoare, a fost un moment care i-a plăcut foarte mult și care l-a amuzat, mai ales pentru referința la Hamlet, deși textul pe care îl rostea era de fapt un citat din cartea populară Alexandria (Alixăndria).

Filmele A fost sau n-a fost, Un etaj mai jos și Aferim! se pot vedea pe Netflix.

Anca Vancu

Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.