Evenimentele recente – de la asediul Capitoliului în 2021 la tentativa eșuată de asasinat din Pennsylvania – nu au făcut decât să confirme neputința de a-l judeca pe Donald Trump în absența avatarului său audiovizual, o fantasmă media care parcă devine tot mai reală.

Probabil că nici cei mai cinici observatori ai isprăvilor multimedia marca Trump nu s-ar fi așteptat ca lucrurile să capete o astfel de turnură. Tentativa de asasinat ratată la mustață a venit ca un făcut pentru acest vrăjitor al audiovizualului, care a inaugurat aproape de unul singur o nouă eră a comunicării politice. E de văzut cum incidentul a stârnit instant o avalanșă de producții media secundare avându-l în prim-plan pe Trump, de la amalgamuri postmoderne (suprapunerea dintre chipul fostului președinte american și autoportretul lui Van Gogh tăiat la ureche) la veritabile deturnări imagistice (paralela dintre deciziile milimetrice ale VAR-ului în fotbal și glonțul buclucaș, un fel de offside balistic). Prin această constatare nu îmi propun nici să iau în derâdere incidentul, nici să îi glorific protagonistul – mai modest, mă rezum la a observa, de pe margine, o nebunească adecvare între natura audiovizuală a evenimentului și dimensiunea de showman a lui Trump.

Căci, dacă secvența respectivă a demarat fără dubiu de pe terenul realului – cu un glonț lăsând o urmă cât se poate de adevărată în carnea miliardarului –, mai interesant e felul în care principatul interesat a știut să o recupereze imediat în calitate de imagine. Prin „imagine” trebuie să înțelegem nu doar abilitatea lui Trump de a genera conținut vizual legat de propria persoană, ci, vorba filosofului Jacques Rancière, o anumită conexiune între vizual și verbal. De la marele zgârie-nori Trump Tower, pe care tronează cu litere aurite sigla acestui nume ajuns între timp un fel de sinonim al vulgarității și până la recentele comentarii rasiste la adresa Kamalei Harris, omul e un inepuizabil creator de simboluri, momente-cheie, flash-uri în care epoca contemporană se recunoaște cu precizie.

Revenind la momentul tentativei de asasinat, inspirația cu care fostul președinte s-a ridicat în picioare și a bălmăjit, confuz dar implacabil, „Fight! Fight! Fight!” sub steagul Americii, de parcă ar fi simțit instinctiv potențialul momentului de a deveni emblemă istorică, e pe bună dreptate vrăjitorească. Dinspre documentar s-a trecut, așadar, în ficțiune. Trump, aici, n-a făcut nici mai mult, nici mai puțin, decât să ia în stăpânire o ocazie exterioară (și potențial mortală) și să o plieze oportunist, dar nu mai puțin excepțional, pe cursul propriei narațiuni mesianice, care nu a dus nici până atunci lipsă de mari scene. Însă aceasta, cu siguranță, le-a întrecut pe toate.

De la marele zgârie-nori Trump Tower, pe care tronează cu litere aurite sigla acestui nume ajuns între timp un fel de sinonim al vulgarității și până la recentele comentarii rasiste la adresa Kamalei Harris, omul e un inepuizabil creator de simboluri, momente-cheie, flash-uri în care epoca contemporană se recunoaște cu precizie.

Momentul e coerent cu ideologia trumpistă tocmai pentru că o rezumă în cuvintele sale cheie, aidoma unui motto. Spontan, clipul respectiv are totuși claritatea unei mizanscene obsesive, robotice. Și operează un fel de racord cu momentul fatidic al invaziei Capitoliului din ianuarie 2021, când simpatizanți fanatici ai lui Trump au încercat să interfereze cu procesul democratic al instituirii succesorului său Joe Biden, dând buzna în interiorul clădirii. Televizoarele au vuit atunci ca și acum, cu fluxul teribil de imagini de amator – o redare în buclă a acestei atitudini sfidătoare la adresa democrației așa cum s-a proiectat dinspre participanți – constituind principalul vector de propagare al informației, dar și o potențială sursă de inflamare populară și mai periculoasă. La ora aceea, până și fostul președinte Trump – altminteri principalul agitator de serviciu, care îi incitase pe manifestanți să „fight like Hell” împotriva rezultatului alegerilor din noiembrie – fusese luat prin surprindere de amploarea evenimentelor și sfârșise prin a-i acorda lui Biden o concesie sub forma unui tweet în care le cerea hoardelor sale să plece acasă.

Cu această nouă iterare a lui „fight!”, bucla este închisă: de la acel „We fight for Trump!” trâmbițat de atacatori într-o imagine de nerecunoscut pentru America modernă, ex-liderul țării a revenit în posesia propriei imagini, cea pe care o mânuise atât de abil de-a lungul mandatului, grație unei ridicări în picioare cu adevărat simbolică. Se dovedește încă o dată eficiența sărăciei lingvistice a lui Trump, cu cele câteva cuvinte-fetiș vânturate în orice ocazie – „tremendous”, „amazing”, „fight” – alcătuind o mică constelație de coincidențe și asociații cu valoare incantatorie.

Într-o carte recent publicată în Franța, Ficțiunile lui Trump. Puterea imaginilor și exercițiile puterii, teoreticianul Dork Zabunyan afirma: „Donald Trump a realizat, probabil fără voia lui, ceea ce orice critică a hegemoniei culturale americane a căutat în general să pună în lumină: narațiunile și imaginile care au modelat imaginarul colectiv al Americii constituie fundamentul hegemoniei sale.” Într-adevăr: privind pe termen ceva mai lung, ce frapează la personajul Trump e tocmai fantastica perseverență, dublată de o mare intuiție, cu care și-a consolidat un loc ubicuu în mentalul colectiv al Americii. În felul său un touche-à-tout, Trump pare să fi sesizat la timp potențialul de evoluție pe scara puterii pe care omniprezența în sânul media o garantează. Asemenea mogulului de televiziune Silvio Berlusconi, un pionier în domeniu, și pe urmele fostului actor-de-cinema-ajuns-președinte Ronald Reagan, căruia îi amplifică proiectul, Trump și-a cimentat o figură aparte în spațiul pop al conștiinței americane, multiplicându-și aparițiile fără vreo teamă de kitsch sau prost-gust.

Pălăriile purtate de Trump de-a lungul parcursului său biografic nu pot fi cuprinse pe de-a-ntregul nici prin simpla enumerare în viteză. De la autor – via o serie de ghostwriters – de literatură financiar-motivațională (vezi celebrissima The Art of the Deal) la executant de cameos în diverse soap operas duzinistice (de neuitat, printre altele, scurta incursiune din Home Alone 2), Trump s-a impus drept ocupant al unui teren – să îl numim „discursul public” – pe care l-a exploatat fără rușine în propriul beneficiu, pe persoană fizică. Nu toate activitățile sale sunt însă pur anecdotice. Mai substanțială e, de pildă, activitatea sa punctuală, dar regulată de promotor al wrestlingului. Acest sport, care a servit recent în cinema ca bază pentru creionarea unor sondări metaforice în miezul psihozelor americane, de la Foxcatcher (Bennett Miller, 2014) la The Iron Claw (Sean Durkin, 2023), pare să-i fi venit mănușă unui Trump în căutare de divertisment perfect inteligibil, care să exhibe o masculinitate primitivă pusă în scenă nu atât de dragul performanței fizice, cât a unei forme de spectacol pur, golit de substanță, căruia nici deznodământul adesea cunoscut în avans nu îi diluează pasiunea animalică stârnită în privitor. 

Cum scria Roland Barthes în eseul său definitoriu, „Lumea catch-ului”, „publicului [de wrestling] nu-i pasă nicidecum dacă lupta este sau nu trucată, și are dreptate; el se bizuie pe cea dintâi virtute a spectacolului, aceea de a aboli orice mobil și orice consecință: important nu este ceea ce crede el, ci ceea ce vede.” În raport cu filosofia după care se ghidează Trump, aceste rânduri se dovedesc parcă profetice, valabile 1 la 1. Și asta deoarece Trump pare să fi aplicat jocului politic această regulă a spectacolului excesiv și imediat, în care relația pasională dintre lider și popor mimează o interacțiune directă, facilitată de interfața social media, într-o atitudine de profund dispreț față de codurile arhaice ale comunicării politice („fiecare moment impune cunoașterea totală a unei pasiuni care apare, izolată, fără să meargă vreodată până la a fi încununată de un rezultat”, mai scrie Barthes în același eseu).

Paralela dintre wrestling – cu gramatica sa corporală violentă – și abordarea politică a președintelui Trump nu trebuie forțată. Dar ea ne poate așeza totuși pe pista acestei strategii de ansamblu prin care Trump își asigură supremația în actualitate, făcând din corpul său – din vocea sa scuipând lozinci, din coafura sa deja legendară, din gestică – ditamai semnul inconturnabil al puterii. Omul e gălăgios, incapabil să se facă discret. După cum susține același Zabunyan, Trump inventează aici un nou moment al „iubirii pentru putere”, unul care transformă propria omniprezență pe canalele media într-o unealtă înrudită cu pornografia. Nu doar pentru că legăturile lui Trump cu industria X sunt deja bine documentate, iar exemplele de ieșiri agresiv-sexiste ale personajului (să amintim doar de celebra „locker room talk” din 2005 sifonată ulterior în sfera publică) abundă. Ci și pentru că, în cuvintele teoreticianului, „dacă există o pornografie a lui Trump, ea se situează în această credință într-o supunere a celuilalt cu scopul realizării fără constrângere a propriilor fantasme (sexuale, dar și de succes economic, de reușită socială).” Profitând de pe urma poziției sale de putere, Trump pliază realitatea – fie ea consens istoric defavorabil sau opinie contrară concepțiilor sale – pe propria voință atotputernică.

Flerul lui Trump pentru tot ce e predispus să facă imagine a devenit proverbial – în așa măsură încât devine tot mai greu de imaginat o critică relevantă la adresa lui. Căci această critică trebuie să evite deopotrivă poziția de superioritate la adresa unui personaj considerat degradant, nedemn de înalta funcție pe care a ocupat-o, ca și lamentațiile ironic-fataliste, din moment ce ambele atitudini riscă să survoleze peste particularitățile concrete care fac din Trump o adevărată bestie a audiovizualului.

Altfel spus, această logică pornografică depășește conotațiile sale evidente pentru a deveni, într-un climat economico-politic de satisfacere imediată, rapace și unilaterală a propriilor nevoi, logica de ansamblu a societății. Ca atare, Trump pică la țanc. El întrupează, prin vulgaritatea pozițiilor sale, prin disprețul pentru adevărul istoric ca și prin afrontul adus politicilor democratice, o adecvare deplină la epocă. Cel mai interesant rămâne cum cariera lui Trump nu s-a văzut scindată în două la momentul alegerilor din 2016. Dimpotrivă, pare că parcursul său profesional de până atunci a pregătit acest teren, creându-i o ideală rampă de lansare, de parcă funcția de președinte ar fi fost o simplă evoluție naturală a acelui personaj media cunoscut oricum de întreaga America. Trump a infirmat astfel în mod radical toate previziunile „optimiste” ale observatorilor care nu concepeau ca între gazda reality show-ului The Apprentice, care își încheia fiecare apariție cu sloganul mitic „Ești concediat!”, și ocupantul Biroului Oval să poată exista un raport de identitate. Or, identitatea a fost totală: din postura de conducător al lumii libere, Trump a prelungit această viziune anti-socială și conservatoare, transformând complexul proces de a guverna o țară într-o îndeletnicire de showbiz ca oricare alta.

Flerul lui Trump pentru tot ce e predispus să facă imagine a devenit proverbial – în așa măsură încât devine tot mai greu de imaginat o critică relevantă la adresa lui. Căci această critică trebuie să evite deopotrivă poziția de superioritate la adresa unui personaj considerat degradant, nedemn de înalta funcție pe care a ocupat-o, ca și lamentațiile ironic-fataliste, din moment ce ambele atitudini riscă să survoleze peste particularitățile concrete care fac din Trump o adevărată bestie a audiovizualului. (Și una care, indiferent de probele inedite prin care a trecut – de la condamnări în justiție la revelații compromițătoare din sfera privată –, pare absolut de neclintit.) Colonizându-ne pe toate părțile imaginarul – că vorbim despre canalele oficiale de știri, în sânul cărora s-a infiltrat ca proprietar, sau despre fluxul nedefinit al rețelelor de socializare –, Trump e incarnarea însăși a capitalismului, un personaj care generează confuzie și resemnare, senzația că nu poate fi înlocuit, că până și alternativa la el tot către el conduce în cele din urmă. 

Totuși, acest impas trebuie depășit – nu doar pentru că simplele vociferări și condamnări reflexe nu fac decât să îl mențină la distanță sigură și să nu producă vreo cunoaștere nouă, ci și pentru că aportul său real, bulversant, la construcția actualității nu poate fi subestimat. De la Sarah Cooper, actrița de culoare devenită faimoasă prin videourile în care își sincroniza buzele pe discursurile scandaloase ale lui Trump, subminându-le astfel prin ironie deadpan, la Ali Abbasi, cunoscutul cineast care a regizat anul acesta The Apprentice, un film de autor despre zorii carierei lui Trump, numeroși au fost aceia care au sesizat capacitatea fostului președinte de a livra, prin propria persoană, o cheie de înțelegere a contemporanului. Acest impuls de a chestiona imaginea lui Trump prin imagine rămâne simptomul unei constatări mai ample privitoare la nevoia de a genera discurs critic în interiorul aceluiași mediu – poate cea mai eficientă armă de a destabiliza dinăuntru edificiul audiovizual trumpist. A studia acești stimuli audiovizuali nu mai înseamnă o fugă de lume (imaginea ca opus al realității brute), ci chiar imersarea în torentul unei realități care astăzi se vede mediată la tot pasul de ecrane.

„Imaginea în mișcare este fără îndoială vectorul principal prin care semnele puterii circulă și ne contaminează astăzi existențele”, reamintește Zabunyan. Împotriva acestui imaginar catastrofist cu Trump care tronează ca un leviathan peste fluxul media al momentului, e necesar să înțelegem cum, în prezent, noile imagini instaurează un raport mult mai confuz și mai complex de putere între creatori și spectatori, chemați să își schimbe între ei rolurile și să mărească până la refuz densitatea audiovizuală a cotidianului. Ecranele nu generează doar simulacru – ar fi astfel foarte simplu să ne lipsim de ele –, ci ne deplasează și diversifică modurile de a experimenta lumea. A ține cont de ecrane înseamnă a înțelege fără condescendență specificul timpului nostru. Vorba filosofului Gilles Deleuze: „să fii complice cu decadența, ba chiar să o precipiți, pentru a mai salva ceva, poate, atât cât e posibil.”

Acest articol a apărut în revista tipărită Films in Frame #4. Poate fi comandată de aici.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.