Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

The Regime (Will Tracy, 2024)

„What was that all about, you think? The whole… all of it.” o întreabă soțul revenit din exil pe protagonistă în ultimul episod din The Regime. Cam asta mă întreb și eu, și n-am un răspuns mai bun decât cel dat aici de personajul principal jucat de Kate Winslet: „I guess I had a little wobble.” The Regime se împiedică în propriile ambiții și tonalități, părând să vrea prea multe deodată; pe de altă parte, dacă ar fi vrut mai puține, nu sunt sigur că ar fi ieșit cu mult mai bun. Un alt răspuns la fel de valabil putem deduce nu din ce spune personajul, ci din cum spune Kate, mereu altfel, mereu nuanțat, mereu cu cel puțin două gânduri vizibile în spatele măștii. What is it all about: un masterclass de actorie/ teren de joacă pentru Winslet și rețetă de succes facil pentru HBO.

Așa cum producția se învârte în jurul lui Winslet, lumea din The Regime se învârte în jurul personajului jucat de aceasta: unii din interes, alții din adulație, câțiva din iubire romantică, plus o mână de personaje a căror existență pare să depindă mai mult de imaginarul pop-culture al regimurilor autoritare decât de intrigă. Cancelarul Elena Vernham (Winslet) conduce cu mână de fier o națiune nenumită din Europa Centrală, prinsă la mijloc în hora geopolitică dintre America și China, datorită unor importante zăcăminte de cobalt. La momentul în care suntem aruncați în mijlocul acestei autocrații inventate, mâna de fier e mai degrabă mănușă: ca mai toți dictatorii, Elena a devenit (cam devreme) ipohondră și paranoică. Părerile care circulă șușotit pe culoarele palatului sunt împărțite, nimeni nu știe sigur dacă e doar o modă trecătoare (ca de pildă atunci când îi intrase în cap că ar fi descendenta lui Charlemagne) sau se apropie momentul pentru o reîmpărțire a puterii/ abandonat corabia.

Toate planurile sunt date peste cap și toți lacheii (inclusiv soțul Elenei) trebuie să se adapteze la o realitate neașteptată: un mascul alfa a intrat cumva în palat și urcă în salturi culoarele puterii, lasând urme de noroi pe covoarele plușate. Băiat de la țară cu impulsuri violente, caporalul Herbert Zubak intră în anturajul epurat de testosteron al Elenei și dă totul peste cap. Înarmat cu un detector de umiditate, soldatul merge înaintea cancelarului pentru a o feri de microbi și mucegai. Excesul de zel îl face să cadă repede în dizgrație, dar revine pe cai mari după ce o salvează de un intrus și devine pe rând bodyguard, consilier medical homeopat, personal trainer, strateg politic, erou de război, deținut politic, amant și țap ispășitor.

Herbert e impulsul rural-naționalist autentic care împinge autocrația posh și clientelară patronată de Elena să-și alinieze acțiunile la discursul demagogic: afară cu americanii (pe bune, nu doar la TV), întoarcerea la valorile tradiționale (medicina vestică e otravă, aburii de cartof sunt soluția), reforma agrară (sus cultivatorii de sfeclă, jos oligarhii), unirea cu frații din nu știu ce enclavă (referendum cu armata pe străzi). Cu grația unui animal de povară și temperamentul unui câine de atac, Herbert e jucat excelent de Matthias Schoenaerts (perfect conștient de faptul că ar câștiga oricând o audiție pentru un biopic despre Vladimir Putin).

Herbert, la fel ca și Elena – la fel ca țara nenumită din Europa, la fel ca întregul film –, e până la urmă tot un compozit, o sumă de detalii istorice reale, tipologii din manualele de dictatură, genul de lucruri pe care dacă le-ai auzi trunchiat ai fi convins că e vorba de cutare țară, cutare dictator, cutare eveniment geopolitic. De altfel, The Regime mi-a oferit un moment rar de – în lipsă de un termen mai bun și în cel mai larg sens – apropriere culturală. Cu părul ei platinat, și relația complicată cu tatăl ei care a fondat partidul și i-a inculcat valorile tradiționale și naționaliste, e greu să nu vezi asemănarea dintre Elena Vernham și Marine Le Pen. În momentul în care revolta populară ajunge la palat, evenimentele se precipită într-o direcție mult mai… românească. Lenny, așa cum o alintă soțul, devine Leana: există un elicopter pregătit pe acoperișul palatului, securitatea o trădează și se aliază cu un soi de FSN (National Freedom Front aici), tirana e acuzată de genocid și declară că nu dă socoteală decât parlamentului… și toate astea se întâmplă în ziua de Crăciun.

Ce face bine The Regime, atunci când o face, e să remodeleze dinamica regimurilor autoritare în funcție de sensibilitățile prezentului. Aici satira punctează bine și cu umor, sau cel puțin cu originalitate, căci regimul dictatorial e aici unul feminin, mămos chiar, plin de iubire pentru supuși: expresia preferată cu care Elena își încheie cuvântările către popor e „I bless you all, and I bless our love.” Autoritarismul ei soft vine la pachet cu tehnici de manipulare a bărbaților pe care își clădește puterea, dar și cu daddy issues și nevoia de validare pe social media. Există o scenă excelentă în care Elena își face un selfie glamorous la micul-dejun, mâncând caviar cu soțul și falsul copil – scopul e de a demonstra supușilor că totul e bine, iar sancțiunile americane nu-i afectează.

Există variații pe tema dictaturii feminine care dau chix dintr-un motiv sau altul și aruncă în aer satira (de pildă spectacolul de Crăciun în care protagonista cântă lasciv Santa Baby), din ce în ce mai multe în a doua jumătate a serialului. Dar există și un personaj ca cel jucat de Andrea Reisborough, un soi de asistent personal al cancelarei, care după toate aparențele are o putere informală considerabilă (și inteligența să navigheze apele tulburi), dar umblă mereu îmbrăcată într-o uniformă gri până la pământ. The Regime e totuși o autocrație de cumetrie, nu vreun experiment de tipul Coreea de Nord. Am crezut că e o afectare a realizatorilor, de a planta în această satiră cât se poate de conectată la realitate un personaj luat parcă direct din 1984 sau altă distopie totalitară. Până la urmă însă, un șoricel docil și monoton ca Agnes, care nu iese în evidență cu nimic e o materializare foarte inteligentă a conceptelor de bază cu care jonglează The Regime: cum altfel, vestimentar vorbind, ar putea supraviețui o altă femeie atât de aproape de cancelara care trebuie să fie iubită de toată lumea?

Pe lângă Reisborough, mai merită menționați Martha Plimpton, excelentă în rolul emisarei americane, și Hugh Grant în rolul fostului cancelar, ținut în închisoare, de unde e scos din când în când pentru filmări fake news în care îndeplinește funcția de antagonist al regimului, mereu în spatele oricărui complot inventat. 

Fără să fie un eșec, The Regime întruchipează perfect definiția calității medii cu care lucrează de ceva ani industria serialelor: distribuție de top și scenarii măcar decente, astfel încât actorii să aibă cu ce lucra. Ajută desigur subiectele la modă: o autocrație europeană, aflată sub sancțiuni americane pentru invazia unui vecin, condusă de un lider ipohonodru (este parodiată și celebra masă foarte lungă la care Putin își primea interlocutorii). Inevitabil, toate aceste producții se dezintegrează undeva pe drum, pe măsură ce premisele ofertante de la început rămân fără suflu, glumele bune deja s-au dat și toate firele narative trebuie adunate într-un ghem coerent (avantajul serialelor aici e că pot oricând lăsa lucrurile suspendate pentru a fi rezolvate în sezonul următor).

Există totuși o variantă în care The Regime să fie cu adevărat o genială satiră geopolitică. What was it all about? Regimul este localizat în Europa Centrală, dar nu e neapărat acea Europă Centrală din geografia pe care o știm cu toții, ci mai degrabă un concept politico-geografic fără delimitări clare (în afară de cea evidentă că nu e vorba de Europa aia așezată, vestică), în care niște scenariști occidentali pot ascunde o țară inventată, folosind din plin tot felul de referințe reale. E o țară fără nume care împrumută destule de la țările din regiune, nu doar elemente care țin de trecutul sau prezentul autocratic. Similaritățile cu autocrația rusească sunt evidente, dar nu avem de-a face cu vreo alegorie; Belarus e cam singura țară unde un asemenea scenariu s-ar potrivi, și asta într-o mică măsură. În ciuda faptului că nu dă niciun nume sau vreo localizare precisă, The Regime insistă să ancoreze această țară inventată într-o realitate continentală cât se poate de reală: SUA sunt un jucător important în regiune, în competiție directă cu China, și sunt gata să ofere integrarea în NATO pentru accesul la resursele țării. America și China își dispută sferele de influență în Europa Centrală(ish)… cineva lipsește în mod evident și voit din această ecuație, o putere globală pe care The Regime alege să o ignore, un vid geopolitic intins pe miile de km care despart Europa Centrală de China, de care nimănui nu-i pasă și căruia nimeni nu-i cere părerea. Privit din unghiul ăsta improbabil, The Regime e practic un diss track la adresa Rusiei întins pe 6 episoade.

Serialul e disponibil pe HBO Max

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.