Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

Only Murders in the Building (John Hoffman, Steve Martin, 2023)

Steve Martin, Martin Short și Selena Gomez intră în biroul unui producător de la Hollywood… ok, poate nu a fost chiar așa, dar combinația asta actoricească sună în continuare mai degrabă ca o premisă de sketch comedy decât o decizie de casting. Sezonul 3 din Only Murders in the Building e la fel de proaspăt ca primele două, aproape nicio notă falsă – ceea ce contează cu atât mai mult acum, când serialul virează serios spre musical.

În centrul crimei misterioase stă același trio de detectivi amatori, vecini de bloc în NYC, și în general BFFs improbabili care se iau constant la roast cu multă chimie și carismă. Nume deja consacrate acum pe piața podcast-urilor true crime, succesul lor pare să-i tragă în direcții diferite. Mabel (Selena Gomez) e cam singura încă preocupată (dependentă) de rezolvat enigme fatale, în timp ce pensionarii Oliver (regizor de teatru căzut în disgrație, Martin Short) și Charles (actor de serial TV, Steve Martin) se bucură de celebritatea redescoperită pentru a-și relansa carierele și viețile amoroase.

Marea revenire a lui Oliver în showbiz se prăbușește cu zgomot la doar câteva minute de la ridicarea cortinei. Zgomotul e corpul actorului principal lovind podeaua cu sânge la gură. Superstar de franciză cu supereroi terifiat de un mediu artistic unde talentul nu poate finisat la montaj, Ben (Paul Rudd) e un cap de afiș modelat după misterele Agathei Christie: dar cine nu ar fi vrut să-l omoare pe nesuferit? E cam singurul minus pentru acest sezon, că-și înșiră suspecții unul după altul. Lipsește haosul din sezoanele precedente, unde țesătura detectivistică și adunatul de indicii mergeau pe un traseu mai puțin previzibil și, spre deosebire de un murder-mistery cu pretenții, aici, la final de episod, fiecare primește un certificat de bună purtare, un alibi… not many murderers in the building.

Avem în schimb două crime, medical vorbind – legal e o tentativă și o crimă propriu-zisă, victima fiind același Ben, revenit miraculos la viață din moarte clinică doar pentru a fi omorât „definitiv” în clădirea care trebuie. „You know, Mabel, we couldn’t have done the podcast anyway, Ben didn’t die in the building.” o consolează Charles, cu doar câteva momente înainte ca Ben să se prăbușească prin tavanul liftului. E o scenă care încă mă amuză, nu atât prin conținutul ei, cât prin meta-imaginea pe care o evocă. Undeva la intersecția dintre creativitate comică cu ambele picioare înfipte în absurd și brand value (avem deja un generic polișat care pune în prim-plan Arconia, imobilul unde locuiesc personajele principale și un titlu de serial super catchy), mi-i imaginez pe cei trei actori încercând să rămână in character în timp ce mută pe furiș cadavrul dintr-un imobil într-altul, printr-o spărtură generoasă în locul unde ar fi trebuit să fie al patrulea perete.

Breaking the fourth wall rămâne sportul preferat și în sezonul ăsta, deși e mai greu de apreciat când cineva o face cu stil și originalitate, în metaversul care a devenit cinemaul/TV-ul mainstream, unde totul e citat, pastișă, intertextualitate, memă, iar satisfacția cinefilă principală e cea de a identifica corect referințele.

Only Murders in the Building e în continuare bine înfipt în tărâmul (auto)referințelor, asamblând jucăuș tot felul de artefacte pop culture pe care le filtrează apoi în alte artefacte pop culture cu lejeritatea unui comic de stand-up care testează material pentru următorul album (totul făcut nu pentru a propti un sitcom, ci de amorul artei – în cazul ăsta stand-up – si poate de aceea nici nu deranjează când poanta pică în gol). Să luăm de pildă scena în care Gomez îmbracă o rochie de mireasă pentru a da buzna în judecătorie („pentru că nimeni nu oprește o mireasă în orașul ăsta”). E o premisă de slapstick cu atât mai amuzantă cu cât serialul rămâne fidel conceptului geriatric de la care a pornit (numai crime în imobil, minim efort fizic, totul avansează prin dialog: investigația, comedia, podcastul, romantismul). Așa că rezolvarea unei scene de aparentă comedie fizică, vine tot prin dialog, o trimitere străvezie la colaborarea celebră dintre cei doi Martin în Father of the Bride.

Însă unde excelează cu adevărat sezonul 3 este în crearea propriilor artefacte culturale. Only Murders in the Building s-a jucat de la început cu povestirile în ramă (de-aici și apetitul pentru a sparge cel de-al patrulea perete): flashback-urile, podcastul (și podcasturile concurenței), serialul polițist de succes și personajul cu care se identifică cariera lui Charles (Steve Martin), reenactment-urile speculative, și tot felul de năluci, vise sau episoade maniacale. Toate pălesc prin comparație cu Death Rattle, piesa pe care vrea să o pună în scenă Oliver înainte să-i moară actorul principal și mai ales cu Death Rattle Dazzle, musical-ul pe care îl imaginează după tragedie ca soluție de avarie (bazat pe același roman sursă, care evident a fost și el inventat).

Indiciile erau dintotdeauna acolo – de pildă acest cântec compus de Steve Martin, interpretat de personajul pe care îl joacă în film (actorul Charles-Haden Savage) și marketat sub numele personajului cu care Charles cunoscuse celebritatea (polițistul Brazzos). Only Murders… a avut dintotdeauna aura asta de show, combinație de numere de varieteu, povestiri în ramă, anecdote etc., asta dincolo de backgroundul evident al celor doi Martin (cu explorările lor teatral-muzicale, individuale, sau ca duet comic). Evident, în buna tradiție a umorului non-sequitur pe care mizează Steve Martin (cel care a venit cu ideea serialului), cea mai la-ndemână și previzibilă soluție e și prima care a fost aruncată la coș: Selena Gomez nu cântă (doar un număr scurt inspirat de Cabaretul lui Bob Fosse, cu care personajul Oliver are în comun profesia și problemele cardiace).

Ce e surprinzător la acest musical fictiv – dar cu toate șansele să devină o producție reală, la ce fan base are deja Only Murders… – e cât efort creativ a fost depus pentru a-l aduce la viață. Genul ăsta de povestiri în ramă sunt mai tot timpul giumbușlucuri narative, mai mult ramă decât conținut. Or pentru Death Rattle Dazzle, au intrat pe fir compozitori de la La La Land și Hairspray, iar stâlpul de rezistență al spectacolului e o necunoscută talentată, a cărei carieră nu a decolat niciodată, interpretată de Meryl Streep. Only Murders… nu va lua și nici un pretinde vreun Emmy pentru interpretare, iar din trioul de bază, e destul de clar că singurul care chiar știe să joace e Martin Short. Steve Martin e Steve Martin, iar Selena Gomez rămâne un mister: e oare un geniu actoricesc, sau pur și simplu asta e singurul ei registru artistic, monoton și morocănos (oricum ar fi, aici, e fix ce trebuie). Cât despre Meryl Streep, nu m-așteptam ca tocmai serialul ăsta fără pretenții de artă înaltă (actoricească sau de altă natură), să-mi zguduie indiferența față de cea mai titrată actriță a generației sale.

Și poate aici e o altă cheie care explică de ce Only Murders in the Building e atât de antrenant: nu sunt roluri de moși și babe. Premisa serialului ar putea la fel de bine fi opera unui robot AI însărcinat cu descoperirea de noi formule marketabile către generații diferite și oricâtă chimie se vede acum între actorii principali, asta nu contrazice suspiciunea de stunt-casting. E ușor de imaginat cum o idee ca asta ar putea eșua într-o formulă clișeu cu doi septuagenari jucând partituri opuse (omul serios și nătărăul, sau morocănosul și libidinosul), și cel mai popular icon feminin din social media înfipt între ei pentru mișto-uri ageiste urmate de momente siropoase. Evident că există o specificitate care vine din vârstă, dar rolurile sunt construite din interior, ca expresie a reprezentării nu a privirii din exterior. Cu atât mai mult în sezonul ăsta, cu toată unda de șoc creată de prezența lui Meryl Streep și de tot felul de cameo-uri (Mel Brooks prin video call) și din căldura evidentă cu care e ilustrat procesul creativ în spectacolele live, Only Murders in the Building iese în evidență ca un gest de generozitate față de actorii distribuiți și o promisiune către privitori: show must go on. Privind retrospectiv, nu e tocmai un viraj spre Broadway, ci mai degrabă un picior înfipt în accelerație spre acasă.

Serialul e disponibil pe Disney +din 8 august

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.