Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

Beef (Steven Yeun, 2023)

Trailerul și premisa celui mai recent hit Netflix s-au lipit de mine ca o gâză de parbriz: un incident minor de trafic, în care fiecare ține cu dinții de dreptatea lui (piciorul pe accelerație și degetul mijlociu pe geam), se transformă într-o cursă cu frânele tăiate spre abisul personal. 

Singura mea reticență, care a și dispărut rapid, era legată de skill-set-ul actoricesc al lui Ali Wong – unul dintre cei doi „participanți la trafic”, alături de Steven Yeun –, cunoscută mai degrabă pentru stand-up-ul ei (retrospectiv, persona ei de stand-up e fix șoferul ăla cu care n-ai vrea să te claxonezi pe stradă.). Până la urmă, ce ține Beef pe linia de plutire, sub toată greutatea propriilor ambiții stilistice, e tocmai versatilitatea actorilor principali de a ține drama aproape.

Când zic linia de plutire, nu înseamnă că Beef e ceva mediocru, iar când zic ambiții stilistice, nu înseamnă că ele nu sunt (de cele mai multe ori) bifate cu brio. Din păcate însă doar asta sunt: stil, gimmick-uri, idei bine executate, întorsături de situație, momente de grație (comică, vizuală, subtilitate a comentariului social etc.), a căror prezență în sine semnalizează un produs artsy, dar nimic mai mult. 

Cel mai bun exemplu sunt picturile care deschid fiecare episod, care au ajuns fortuit în acest rol după ce unul dintre actorii secundari (pictorul David Choe) i-a dat libertate regizorului să aleagă ce vrea din opera lui. Peste ele tronează, în diferite fonturi atent selecționate, titlul serialului lățit pe tot ecranul – un watermark lipit de regizor peste abțibildul cu pedigree de galerie de artă, lipit la rândul lui ca un cadru static în fiecare episod. E un opening title foarte bun, memorabil, așa cum se practică de mult în noua epocă de aur a TV-ului – dar sunt doar straturi juxtapuse palimpsestic (peste toate vine muzica.)  Ele funcționează prin adaos și apropriere de artă înaltă; titlul serialului este apoi înlocuit cu titlul episodului, citate atent culese (de la Herzog și Bergman la Sylvia Plath și Kafka), brelocuri strălucitoare, care dau valoare nu doar prin conținutul deep, dar și prin semnătura autorului (Beef e prea inteligent să facă asta pe față, dar există mereu la îndemână un articol Netflix care să semnalizeze prestigiul și eventual să fie rostogolit în „critica de specialitate”.)

Pictura nevrotică a lui Choe, care ar putea foarte bine să treacă drept ilustrații într-un manual al tulburărilor mintale (în care road rage nu a fost departe de a fi inclus), e și cea mai bună poartă de intrare în temă. SUV-ul alb de self-made woman și camioneta roșie de meșter bun la toate (antieroii Amy și Danny) erau de mult în cădere liberă – meciul lor automobilistic declanșat în parcarea de supermarket e în definitiv doar o nouă oportunitate pentru autodistrugere. Fiecare cere ajutor pe limba lui: ea la psiholog (târâtă de soțul ei, un monument iritant de gândire pozitivă), el la biserică, mai mult ca să sifoneze niște bani din renovare… fake it till you make it și pentru un timp le merge bine.

Amândoi funcționează emoțional pe principiul magnetului: Amy tinde să-i îndepărteze pe toți, crezând că e un măr stricat care-și va distruge familia, Danny vrea să-i țină pe toți aproape, crezând că nu e destul de bun fără ei. Simetria asta rămâne un reper admirabil al construcției scenaristice, în ciuda escaladărilor neverosimile de-o parte și de alta: de la claxoane și grafitti pe caroserie, se ajunge la răpiri și jafuri armate, fiecare târându-și fără să vrea și familia în acest conflict.

Ce mai au în comun e moștenirea copilului de imigranți asiatici: prins între lumea veche și lumea nouă, nefăcând parte din niciuna cu adevărat, avid să se integreze sau dimpotrivă să ridice tot felul de bariere între noi și ei, sub presiunea constantă de a reuși, de a nu zădărnici sacrificiile părinților. Desigur, de la părinți ni se trage totul – leneș și previzbil, dar și tandru, e momentul de throwback, în care îi vizităm pe protagoniști în copilărie, dar Beef ține bine în frâu linia predeterminării, echilibrând acel moment al spaimei originale, lecțiile integrate greșit, cu momente de iubire necondiționată. Cum ziceam, drama bine jucată ține lucrurile la un loc, chiar și-atunci când scenariul o sabotează.

Beef e însă în egală măsură și o (tragi)comedie – iar momentele de glorie sunt tocmai cele de declic psihic, în care personajele se uită în abis și abisul clipește la ei: mignona Amy, fluturând ditamai revolverul, de parcă ar fi vrut să-l împuște pe Danny prin telefon; sau planul extrem de elaborat al lui Danny de a se sinucide cu ajutorul grătarelor hibachi (pe care le cumpără și le tot returnează la supermarket), un semn al respectului pe care îl poartă culturili materne, de care evident nu s-ar fi prins nimeni. 

De asemenea, atât cât e, observația și satira socială pe clivajul Vest – Est, e subtilă și merită vizionarea. De la rasism intr-asiatic și tot felul de referințe încifrate – Amy (chinezo-vietnameză) îi aruncă subtil soțului că lui Danny (coreean) nu i-a convenit să afle că soțul ei e japonez – la relațiile de putere cu albii din viața lor, de pe urma cărora ambii își câștigă pâinea, Beef jonglează cu atât de multe lucruri, încât e imposibil să nu te prindă măcar câteva dintre ele.

Serialul e disponibil pe Netflix

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.