Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

The Last of Us (Craig Mazin, Neil Druckmann, 2023)

Așteptam să apară The Last of Us de aproape doi ani, și nu pentru că aș fi vreun fan al celebrului joc video pe care se bazează. De fapt, așteptam un zombie-horror bun, nu neapărat pe ăsta (care are toate șansele să fie chiar foarte bun), ca să revin la niște idei care încolțiseră de când am scris despre o altă bijuterie a genului, Black Summer. Iar contextul global pandemic de-atunci – în care narațiunile post-apocaliptice (în cinema și pe site-urile conspiraționiste) s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie –, a devenit chiar mai suprarealist: avem un război în Europa și cold war vibes între puteri nucleare.

Ca ciupercile după ploaie se înmulțesc și zombii din The Last of Us, mai specific, zombii sunt ciupercile. Când toată lumea e cu ochii pe viruși (apocalipsele bazate pe bacterii au căzut în desuetudine), HBO virează creativ spre regnul fungi, pe deplin conștient că trebuie să lupte cu realitatea care bate filmul. Serialul se deschide cu o dezbatere științifică la TV (anii ’60), o invitație shakespeariană la suspension of disbelief, doar că inversat, realitatea Covid-19 trebuie lăsată la ușă: în lupta cu virusul tot timpul am câștigat, nu aici e pericolul. Virusul te îmbolnăvește, avertizează epidemiologul excentric pe care nu-l crede nimeni, dar „sunt unele ciuperci care nu caută să omoare, ci să controleze (…) ciupercile ne pot altera mintea..” Iar știința din spatele acestei ficțiuni este pe cât de interesantă pe atât de creepy.

Categoria: jocuri video open world

Previziunea se transformă în realitate și omenirea încremenește tehnologic și cultural în 2003, anul dezastrului. Dacă Black Summer era practic un first-person shooter (cu două viteze: sprint și sprint cu arma în mână), The Last of Us intră mai degrabă la categoria de jocuri video open world. Serialul avansează molcom cu acumulări succesive de detalii relevante: un sticker de mașină cu „veteran al Desert Storm” spune tot ce trebuie să știm despre (anti)eroul nostru (jucat de Pedro Pascal), portretul lui George Bush zâmbește elevilor dintr-o clasă de liceu pentru efect nostalgic, o bătrânică de mult paralizată zvâcnește amenințător dar abia perceptibil în plan secund. Totul înaintează lent și explodează violent pe neașteptate.

Salt în timp – The Last of Us e expert în flashback-uri și flashforward-uri – lumea anului 2023 pare să fi ajuns la un echilibru precar. După ce au bombardat centrele urbane pentru a elimina infecția, rămășițele guvernului s-au coalizat într-o rețea de zone carantină militarizate (QZ), guvernate mai mult sau mai puțin autoritar-arbitrar (procentele variază local în buna tradiție federalist americană). Joel, veteranul militar de la început, a rămas același workaholic: ziua arde cadavre infectate, noaptea se ocupă cu contrabanda. Iar cea mai nouă marfă pe care trebuie să o livreze unui grup de rebeli care își zic Firefly, e Ellie (Bella Ramsey) o adolescentă infectată care nu se îmbolnăvește.

Ce urmează e fix drama aia bună pe care o laudă toată lumea, ambalată într-un survival-road-movie în care marfa devine ușor-ușor fiica adoptivă, pe măsură ce lumea devine din ce în ce mai mare și din ce în ce mai pustie. Asta și pentru că The Last of Us își transformă titlul în deviză cu fiecare episod, dar își respectă îndeajuns celelalte personaje încât să le ofere nu doar o ieșire din scenă memorabilă, dar și scena însăși, îngăduindu-le să evolueze tridimensional, nu doar ca momeală.

Cu toate firele narrative și temporale pe care le țese, The Last of Us îmbracă și această haină a povestirii în ramă. Două astfel de personaje, care i-au făcut pe jumătate din fani să plângă și pe cealaltă jumătate să se revolte pe motiv de „agenda LGBTQ”, sunt Bill și Frank, un improbabil cuplu gay. Improbabil pentru că Bill e un survivalist gun-nut și conspiraționist dinainte să fie cool (să ne amintim, lumea a încremenit în 2003). Când armata a venit să evacueze orășelul în care locuiește, Bill s-a ascuns în subsolul lui plin cu arme. În timp ce concetățenii lui mai încrezători au fost măcelăriți la marginea drumului, Bill s-a înscăunat primar și șerif într-un oraș pustiu (până când Frank i-a bătut la ușă), pe care l-a încercuit cu sârmă ghimpată: visul republicanului anti-imigrație.

Poate fără să vrea, The Last of Us nimerește cu acest personaj destul de adânc în psyche-ul american, de unde răsar mereu aceste coșmaruri despre sfârșitul civilizației (lor). The Last of Us e în egală măsură despre the last of USA, ca mai toate (post)apocalipsele filmate. Că veni vorba, panoramele clasice cu ruinele civilizației americane înghițite de vegetație sunt superbe, urmașe demne ale originalului, Lady Liberty prăbușită pe plajă în Planet of the Apes. Există un dialog în episodul ăsta, o ceartă în cuplu, care punctează cu mult umor tensiunea inerentă în the body politic american, ilustrat la scară micro de acest cuplu gay: „Tu trăiești într-o psihoză în care crezi că 11 septembrie a fost plănuit din interior și guvernul e condus de naziști”, acuză Frank. „Guvernul chiar e condus de naziști!”, i-o întoarce Bill, exasperat. „Acum, da, dar nu și-atunci!”

The Last of Us își transformă titlul în deviză cu fiecare episod, dar își respectă îndeajuns celelalte personaje încât să le ofere nu doar o ieșire din scenă memorabilă, dar și scena însăși, îngăduindu-le să evolueze tridimensional, nu doar ca momeală.

Privind din exterior, e fascinant cum contractul social american eșuează mereu în fascism în genul ăsta de narațiuni, dar și apetența pentru astfel de istorii printre cei care le produc și cei care le consumă (probabil pe undeva o exista un zombie-horror postapocaliptic revizionist, în care guvernul face ce trebuie, așa cum suntem învățați de toate celelalte filme americane).

Apocalipsa zombie, noul western

Metamorfozele visului american sunt mereu distopice, creativitatea narațiunilor stă în modul în care se ajunge aici: bacterii, viruși, ciuperci acum, poluare (care duce la infertilitate generală din The Handmaid’s Tale), anihilarea nucleară (care a proliferat în timpul Războiului Rece și probabil va reveni în forță) sau război civil – toate duc la o societate autoritară și evident la rebeliune. Prin aceste producții, Revoluția Americană rulează la nesfârșit pe ecrane. Că e o treabă strict americană o demonstrează absența totală a restului lumii, alte țări afectate sunt doar niște puncte roșii pe harta breaking-news, monumente celebre sub ape sau în flăcări, sau încercări de localizare exotică a focarului inițial (în The Last of Us totul a început la o fabrică de pâine din Indonezia).

Într-un fel apocalipsa zombie e noul western, genul definitoriu pentru cinemaul american. Pe de-o parte e această fascinație pentru un nou început, câteodată împinsă inevitabil către iconografia western: abandonul orașelor, migrația spre vestul slab populat, călare pe cal și cu revolverul la cingătoare. Peisajele magnifice, odă naturii, sunt acum ruine magnifice, odă civilizației apuse. Apoi, ca și în western, e vorba mereu de negocierea unui nou contract social, de-asta vechea ordine trebuie să-și dea fascismul pe față (pe când westernul construia civilizația de la zero). În mod hilar, comunitățile care au ales acei conducători care s-au dovedit fasciști vor face acum alegerea cea bună (alegerea fiind desigur un lider charismatic, nu un parlament). S-ar putea argumenta ca genul ăsta de cinema popular servește și pe post de tragedie modernă: ilustrând cele mai negre coșmaruri ale status-quo-ului, Hollywood-ul exorcizează și oferă catharsis. 

Un lucru e clar, și aici The Last of Us gets it right, alt-right: după căderea civilizației, noul vis american va fi mereu fondat pe al II-lea amendament, ăla care garantează dreptul la a purta arme. Industria de film americană (bastion progresist) hrănește fix scenariile din colțurile obscure ale internetului.

Serialul e disponibil pe HBO Max.

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.